Cum a modelat Războiul de Yom Kippur lumea Orientului Mijlociu
În noaptea de 23 spre 24 octombrie 1973, israelienii au finalizat încercuirea orașului Suez, cucerirea localității 'Adabiyah din sud și încercuirea completă a unităților Armatei a 3-a egiptene.
Până în după-masa zilei de 25 octombrie, operațiunile militare erau finalizate, iar pozițiile israeliene se întindeau pe un aliniament care începea din 'Adabiyah la Golful Suez, până la sud de Ismailia.
În momentul în care era pe cale să piardă forțele Armatei a 3-a, președintele egiptean Anwar Al-Sadat a apelat la liderii SUA și URSS să-și trimită propriile trupe pentru a-i stopa pe israelieni.
Liderul sovietic, Leonid Brejnev, aparent ignorând posibilele efecte colaterale, i-a transmis un mesaj urgent lui Nixon, pe 24 octombrie, propunând o forță mixtă sovieto-americană, iar în cazul în care Nixon nu era de acord cu propunerea, Uniunea Sovietică „va analiza posibilitatea unei intervenții unilaterale”.
Evident, SUA nu puteau permite desfășurarea unei intervenții unilaterale a URSS în Orientul Mijlociu și au răspuns prin creșterea nivelului de alertă a forțelor armate americane de la nivelul de pace DEFCON 4 (Defence Condition) la nivelul de creștere treptată a capacității de luptă DEFCON 3.
Această măsură a înfuriat liderii vest-europeni, în special pe premierul britanic Edward Heath și pe cancelarul vest-german Willy Brandt, care au acuzat SUA de sporirea riscului unui război fără a fi consultați. Brejnev însă a revenit și pe 25 octombrie a trimis un nou mesaj în care menționa doar de „trimiterea unor observatori”. Forțele americane au revenit la DEFCON 4 în aceeași zi.
Pe 25 octombrie, ONU a adoptat a treia și ultima rezoluție de încetare a focului, care cerea ca beligeranții să se reîntoarcă pe pozițiile deținute pe 22 octombrie. De data aceasta, acordul de încetare a focului a fost respectat, iar luptele au încetat pe 26 octombrie.
Israelul și-a retras forțele din Egipt și Siria. Egiptul și-a menținut o parte a dispozitivului de luptă pe malul de est al Canalului Suez, permițându-i lui Sadat să pretindă un fel de victorie. În schimb, Siria nu a mai redobândit nicio parte din Înălțimile Golan.
Pierderile israeliene în echipamente, avioane, muniții și tehnică de luptă au fost refăcute cu sprijinul SUA prin podul aerian, care a durat 32 de zile, până pe 14 noiembrie. La rândul său, URSS a refăcut stocurile de echipamente ale țărilor arabe printr-un pod aerian și maritim similar.
Cum a modelat conflictul lumea Orientului Mijlociu
Deși Israelul a obținut victorii categorice pe câmpurile de luptă din Sinai, Africa și Golan, beneficiile politice au fost mai reduse, conform unor autori israelieni.
Rezultatele imediate ale Războiului de Yom Kippur au fost acordurile de dezangajare dintre Egipt și Israel, pe de-o parte, și Siria și Israel, pe de alta, urmate de un acord provizoriu semnat de Israel și Egipt în septembrie 1975 în Sinai. Acest acord provizoriu prevedea retragerea forțelor israeliene în zona trecătorilor Mittla și Gidi, înființarea unui centru american de supraveghere electronică în Sinai și retrocedarea câmpurilor petrolifere de la Abu Rudeis către Egipt. Nu în ultimul rând, Canalul Suez a fost deschis navelor care navigau spre și dinspre Israel.
Aceste acțiuni au culminat cu vizita istorică a președintelui Sadat la Ierusalim și discursul rostit în fața Parlamentului israelian – Knessetul – și ulterior cu negocierile pentru semnarea acordurilor de pace de la Camp David din septembrie 1978 – primele semnate între Israel și o țară arabă.
Au rămas memorabile comentariile unui reporter de radio israelian prezent pe aeroportul din Tel Aviv pe 20 noiembrie 1977. După ce Sadat a coborât din avionul prezidențial, reporterul anunța uimit la radio: „Președintele Sadat trece în revistă garda de onoare constituită din militari ai forțelor de apărare a Israelului. Văd cu ochii mei acest lucru, dar nu-mi vine să cred!”
Fără îndoială, succesele arabe inițiale au satisfăcut și refăcut mândria și onoarea națională terfelite după războiul din 1967 și au facilitat calea spre dialog, inițiată de Sadat, între cele două părți, și în final semnarea Tratatului de Pace din martie 1979 de la Washington. Astfel, prin activități diplomatice intense, Egiptul a reușit ce nu a izbutit prin manevre și acțiuni militare, luând, treptat, înapoi Sinaiul până în aprilie 1982. Sadat nu a mai apucat să vadă acest moment, fiind asasinat pe 6 octombrie 1981, pentru că a negociat cu Israelul, de către adepți ai Jihadului Islamic, în timpul unei parade militare desfășurate la Cairo pentru a aniversa opt ani de la declanșarea Războiului de Yom Kippur.
La nivel global, războiul din octombrie 1973 a reprezentat prima încercare a țărilor arabe producătoare de petrol de a folosi petrolul ca armă. Deși din punct de vedere practic, boicotul nu a avut efectul scontat, nefiind respectat de toate țările arabe, a avut un efect mai mult psihologic. Efectul acestei „sirene de alarmă” s-a resimțit în toată lumea liberă, demonstrând volatilitatea și instabilitatea lumii arabe, pe de-o parte, și vulnerabilitatea și dependența unor state și a unor economii de anumite resurse naturale, pe de alta.
Deși cu Egiptul lucrurile s-au liniștit, problemele cu Siria au persistat, cele două armate continuând duelul și în anii următori, punctul culminant fiind atins în iunie 1982, când Israelul a lansat o ofensivă terestră în Liban – Operațiunea „Pace pentru Galileea” – într-un efort de a pune capăt atacurilor teroriste și bombardamentelor executate de Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP).
Citiți continuarea articolului în numărul 261 al revistei „Historia” (revista:261), disponibil în format digital pe platforma Paydemic.
Foto sus: Președintele egiptean Muhammad Anwar Al-Sadat (centru) și-a pregătit forțele încercând să învețe din lecțiile conflictului din 1967 (© Getty Images, Profimedia Images)