Cronologia unui schimb cultural eșuat: sabia lui Sinan Pașa pentru spada lui Ștefan cel Mare

Știați că în 1977 spada lui Ștefan cel Mare, aflată la Muzeul Topkapî din Istanbul, a fost pe punctul de a fi recuperată de statul român? Sau, cel puțin, diplomații români de la Ankara erau convinși că se va întâmpla așa. Iată, mai jos, cronologia faptelor:

În 1538 sultanul otoman Soliman Magnificul a pătruns în fruntea unei armate formidabile în Moldova. Domnitorul Petru Rareș s-a pregătit de luptă, dar, trădat de boieri, a fost nevoit să fugă în Transilvania. Turcii au intrat în Cetatea Sucevei și au jefuit tezaurul țării. Printre piesele pe care le-au luat cu ei la Istanbul a fost și spada lui Ștefan cel Mare.

În 1970 s-a înființat Muzeul Național de Istorie al Republicii Socialiste România. În patrimoniul său a intrat și o sabie orientală (tip kilij), pe care sunt înscrise (conform documentelor din dosarul negocierilor) următoarele elemente: versete din Coran, anul 912 islamic (aproximativ 1506 din Era Creștină) și dedicația Sahib Sinan Pașa. Din acest motiv, sabia a fost atribuită marelui-vizir Sinan Pașa, pe care Mihai Viteazul l-a înfruntat la Călugăreni în 1595.

Anul 912 poate reprezenta data fabricației, dar asta înseamnă că Sinan a intrat în posesia ei multe decenii mai târziu, ocazie cu care i-a fost gravat numele pe armă. Este însă posibil ca sabia să-i fi aparținut unui alt Sinan Pașa, care a fost mare-vizir al Imperiului Otoman în anii 1516-1517. În acest caz, data fabricației corespunde cu ultima perioadă a vieții acestui personaj, de numele căruia se leagă victorioasa campanie a sultanului Selim I cel Aspru în Egipt.

În martie 1977, la Ankara, Ambasada României a negociat un schimb cultural cu guvernul turc: sabia lui Sinan, pentru spada lui Ștefan cel Mare. Românii au legat acest obiectiv de programul național de sărbătorire a Centenarului Independenței, care atingea apogeul în prima decadă a lunii mai.

La 17 martie, ministrul român de externe, George Macovescu, era informat printr-o telegramă că omologul său turc, Ihsan Sabri Çağlayangil era, în principiu, favorabil acestui schimb cultural. Telegrama menționa însă o problemă: „se întâmpină mari greutăți datorită Legii patrimoniului, care prin art. 23 interzice scoaterea din muzee, depozite sau colecții particulare a oricărui bun aflat și înregistrat în patrimoniul național. La indicația lui I. S. Çağlayangil, experții juriști au reexaminat problema și au ajuns la concluzia că numai prin amendarea Legii patrimoniului s-ar putea veni în întâmpinarea dorinței părții române. Unii membri ai comisiei interministeriale pentru propagandă, cu care am discutat chiar în ziua de 16 martie a.c., m-au asigurat că Ministerul Culturii a pregătit să supună Consiliului de Miniștri un proiect de amendare a legii amintite”.

27 aprilie 1977

O nouă telegramă de la Ankara anunța că guvernul turc condus de Süleyman Demirel cerea date suplimentare despre sabia lui Sinan Pașa și fotografii ale acesteia. „Având aceste elemente, vom depune în continuare toate eforturile, pe cele mai diferite căi, pentru ca proiectul de lege să fie prezentat guvernului și apoi parlamentului. În ceea ce privește procedura, în prezent apar unele dificultăți, ca urmare a faptului că guvernul nu se mai întrunește de mult timp, iar parlamentul a intrat în vacanță, [fiind] legat de ruptura intervenită între partidele care formează coaliția guvernamentală și de începerea campaniei electorale. Independent de această situație, noi insistăm în continuare, fiind extrem de important ca, în această etapă, proiectul de lege să ajungă la Consiliul de Miniștri. După alegeri, beneficiind de sprijinul celor două mari partide politice – Partidul Dreptății și Partidul Republican al Poporului, al președinților acestor partide, S. Demirel și B. Ecevit – avem convingerea că vom putea obține trecerea prin parlament a legii respective și efectuarea, într-o formă corespunzătoare, a schimbului săbiilor lui Ștefan cel Mare și Sinan Pașa. George Marin”. Așadar, la această dată, intenția românilor de a obține spada domnitorului moldovean până la 9 mai 1977 era – din motive politice – lipsită de speranțe. Letargia guvernamentală și parlamentară din capitala Turciei făcea imposibilă rezolvarea chestiunii în două săptămâni. De altfel, nici cei de la București nu s-au grăbit să trimită datele solicitate de Ministerul turc al Culturii...

27 mai 1977 – ambasadorul român de la Ankara era informat că în acea zi au fost trimise, cu un avion al Companiei TAROM, fotografiile și datele istorice și administrative pe care turcii le solicitaseră.

23 august 1977 – a avut loc o discuție între Avni Akyol, noul ministru al culturii din Turcia, și ambasadorul George Marin (probabil că întâlnirea dintre cei doi a avut loc cu ocazia recepției de ziua națională a R.S.R.). Ministrul Akyol a promis că va grăbi demersurile amendării legii, astfel încât schimbul să fie posibil. Desigur, după 1 noiembrie, când se va întruni parlamentul...

În toamna anului 1977, ministrul român de externe, George Macovescu s-a întâlnit cu omologul său turc la New York și printre subiectele abordate a fost și acela al schimbului definitiv al celor două arme medievale. Drept urmare, Çağlayangil a inițiat un proiect de lege care să amendeze Legea 1710 a patrimoniului național turc.

La 24 octombrie 1977, ambasadorul George Marin a trimis o telegramă cu următorul mesaj: „... în cursul zilei de azi, proiectul de lege, cu numărul 7182, a fost înaintat Secretariatului Consiliului de Miniștri. Folosind toate posibilitățile noastre, inclusiv ajutorul altor tovarăși din colectiv vom acționa pentru ca proiectul de lege propus de I.S. Çağlayangil să fie inclus cât mai curând pe agenda dezbaterilor consiliului de miniștri turc. În vederea susținerii proiectului a fost pregătit și ministrul culturii, Avni Akyol, ca și alți membri ai guvernului. După aprobarea proiectului de lege de către guvern, el va fi transmis parlamentului, unde vom putea acționa în continuare, la nivelul unor comisii, ca și la dezbaterea generală, având – așa cum am mai informat – și sprijinul opoziției. În ultima convorbire pe care am avut-o recent cu B. Ecevit, acesta a promis sprijin. Urmărim cu toată atenția acțiunea și, pe măsura apariției unor noi elemente, vom informa. George Marin”.

Aceasta a fost ultima informație pe care dosarul schimbului interstatal al celor două arme o conține (Dosar nr. 3202/1977, Arhiva M.A.E.). Este posibil ca lucrurile să fi rămas blocate la nivel de guvern, din moment ce nu se face nicio referire la trimiterea proiectului de amendare a legii patrimoniului în parlament.

În orice caz, chestiunea schimbului nu a mai fost reluată, așa că refuzul trebuie să fi fost tranșant. Să fi considerat turcii că spada lui Ștefan cel Mare era mai valoroasă decât sabia oferită la schimb? Sau, poate, s-au îndoit de faptul că arma din România ar fi aparținut, într-adevăr, unuia dintre cei doi mari-viziri din secolul al XVI-lea care au purtat numele de Sinan?

Totuși, spada voievodului moldovean a continuat să-i preocupe pe români. Dintr-un alt dosar (nr. 2617/1980, Arhiva M.A.E.) rezultă că în 1979 aceasta a fost studiată de către Florian Georgescu, directorul Muzeului Național de Istorie al R.S.R. Spada nu era într-o stare bună de conservare (era „ruptă în două locuri”) și, de aceea, era păstrată în depozitul colecției de arme, sub numărul de inventar 2636.

Astăzi, arma este restaurată și poate fi văzută în expoziția de bază a Muzeului Topkapî.