Conferinţa de Pace de la Paris. „E mult mai uşor să faci război decât pace”

În memoria colectivă, Conferinţa de Pace de la Paris este în primul rând cunoscută prin semnarea tratatului cu Germania de la Versailles, din iunie 1919, dar lucrările delegaţilor prezenți în capitala franceză au însemnat mult mai mult. Și celelalte state învinse, Bulgaria, Austria, Ungaria, Imperiul Otoman trebuiau să își semneze propriile tratate.

Timp de cinci luni, 18 ianuarie-28 iunie, când s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace prin semnarea tratatului cu Germania de la Versailles, Parisul a găzduit un adevărat guvern mondial. „Noi suntem liga popoarelor”, a spus Clemenceau, cu o zi înainte de marea ceremonie de deschidere. Wilson a răspuns: „Noi suntem statul”.

Planurile pentru Conferinţa de Pace de la Paris au fost date peste cap încă de la început. Cele mai importante patru puteri – Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA – au organizat o conferinţă preliminară pentru a se pune de acord asupra termenilor păcii, după care intenţionau să organizeze o conferinţă de pace la nivel înalt pentru a negocia cu inamicul. Însă multitudinea de probleme şi presiunea din partea celorlalţi aliaţi au fost aşa de mari, încât cele patru Mari Puteri au cedat, iar sesiunile plenare ale conferinţei s-au transformat în reuniuni oficiale. Întrevederile mai importante au avut loc între cele patru Mari Puteri şi Japonia, în cadrul unor întâlniri neoficiale, dar principalele decizii au fost luate de liderii Celor Patru Mari. În măsura în care le stătea în putere, le revenea sarcina să creeze o nouă ordine internaţională, care să împiedice izbucnirea unui alt Mare Război. Odată cu trecerea timpului, ceea ce iniţial nu fusese decât o conferinţă preliminară s-a transformat pe nesimţite în unica conferinţă. Scurgerea timpului lucra împotriva celor adunaţi la Paris.

„Autodeterminarea” adusă de preşedintele Woodrow Wilson era un cuvântul cheie, dar care putea avea atâtea sensuri. Deși Wilson a promis noi modalităţi de a-i ocroti pe cei slabi şi de a soluţiona disputele, britanicii și francezi au convenit în tăcere să împartă Orientul Mijlociu. Italienii au blocat revendicările noii Iugoslavii pentru că nu îşi doreau un vecin puternic. Exasperat de atâtea complicaţii, Clemenceau avea să se plângă unui coleg: „E mult mai uşor să faci război decât pace”.

Anul 1919 a cunoscut două realități care de cele mai multe ori nu se întrepătrundeau. Una era cea de la masa tratativelor, din spatele uşilor închise, iar alta cea de pe teren, unde oamenii decideau de unii singuri şi îşi purtau propriile bătălii.

Ce este autodeterminarea?

Primul Război Mondial a remodelat întreaga lume. La finalul războiului, Europa îşi pierduse încrederea în forţele proprii, iar harta politică a bătrânului continent se schimbase fundamental. În Rusia, revoluţiile din 1917 au înlocuit ţarismul cu un sistem bolşevic despre care nimeni nu prea ştia mare lucru. La sfârşitul Primului Război Mondial, Austro-Ungaria a dispărut cu desăvârşire, lăsând în urmă o sumedenie de naţionalităţi care doreau acum să îşi croiască propriul destin. Imperiul Otoman îşi dădea şi el ultima suflare. Imperiul German devenise o republică. Renăşteau state naționale vechi precum Polonia, Lituania, Estonia Letonia, iar Iugoslavia şi Cehoslovacia îşi făceau apariţia pe harta Europei.

Dintre toate ideile aduse de Wilson în Europa, principiul nobil al autodeterminării a fost şi a rămas unul dintre cele mai controversate şi mai vagi. Pe parcursul Conferinţei de la Paris, șeful misiunii militare americane de la Viena a cerut în repetate rânduri Washingtonului să explice respectivul termen. Nu a primit niciun răspuns. Nu a fost niciodată clar ce înţelegea Wilson prin autodeterminare: „dezvoltare autonomă”, „drepturi şi libertăţi naţiunilor mai mici”, „o extindere a autoguvernării democratice”?

Chiar propriul său secretar de stat, Robert Lansing, se întreba: „Ce unitate de măsura foloseşte preşedintele când vorbeşte de autodeterminare? Se referă la rasă, teritoriu sau comunitate? Cum definești o naţiune? (...) O să dea naştere unor speranţe care nu vor putea fi niciodată înfăptuite”. Temerile lui Lansing se vor adeveri foarte curând. Fiecare naţiune, participant sau stat a înţeles din principiul autodeterminării ceea ce i-a convenit.

La sfârşitul anului 1919, Wilson declara în fața Congresului american: „Când am rostit aceste cuvinte (că toate naţiunile au dreptul la autodeterminare) am făcut-o fără să ştiu că acele naţionalităţi, care se prezentau în fiecare zi în fața noastră, existau”.

Wilson nu a dat niciodată o definiţie clară „principiului autodeterminării”. Cert este că într-un discurs pe care l-a scris, dar nu l-a rostit niciodată, prin care intenţiona să convingă poporul american să susțină acordurile de Pace de la Paris, susținea: „ceea ce afirmăm acum este că toate aceste popoare au dreptul de a-şi trăi propriile vieţi, conduse de guverne pe care şi le pot alege ele însele. Acesta este principiul american”.

Raportat la fiecare individ, Wilson era de părere că omul era bun de la natură. Își va primi replica de la premierul francez. „Vă rog, nu mă înţelegeţi greșit, - i-a spus el la un moment dat lui Wilson -, şi noi am venit pe lume nutrind aceleaşi instincte nobile şi aspiraţii înalte despre care vorbiţi şi dumneavoastră atât de des şi cu atâta elocvenţă. Dar am devenit ceea ce suntem astăzi pentru că am fost modelaţi de lumea aspră în care am ajuns să trăim şi am supravieţuit numai pentru că suntem nişte indivizi duri”. Wilson trăise într-o lume în care democraţia se afla la adăpost. „Eu am trăit într-o lume în care era la ordinea zilei să împuşti un democrat”, afirma Clemenceau.

Premierul francez nu-i avea la inimă nici pe Wilson, nici pe Loyd George. „Când stau între ei, am impresia că mă aflu între Iisus Hristos şi Napoleon Bonaparte”. Despre Wilson credea că nu este un om rău, „dar încă nu m-am decis cât de bun este”, însă îl considera pedant şi arogant.

„Cât de arogant este când vine vorba de Europa şi cât de greu este să ajungi la o înţelegere cu el în orice privinţă! Are impresia că poţi realiza orice respectând formulele şi cele paisprezece puncte ale sale. Chiar şi Dumnezeu s-a mulţumit cu zece porunci. Wilson ne-a impus cu modestie paisprezece puncte... Cele paisprezece porunci ale celei mai golite de esenţă teorii”, se revolta Georges Clemenceau în discuțiile cu apropiații săi.

Când venea vorba despre Loyd George, Clemenceau îl considera mult mai amuzant, dar şi mai parşiv şi mai puţin demn de încredere. Însă fiecare dintre cele trei mari personalități prezente la Conferința de Pace a adus cu sine la negocieri ceva tipic ţării sale de baştină: Wilson a venit cu bunăvoinţa americană, o asigurare plină de încredere că abordarea americană era cea mai bună şi o oarecare suspiciune şi nelinişte că europenii nu ar fi reuşit să înţeleagă acest lucru; Clemenceau, patriotismul înflăcărat al Franţei, sentimentul ei de uşurare în fața victoriei şi veşnica teama de o Germanie renăscută; iar Loyd George a venit cu vasta reţea de colonii şi flota sa măreaţă şi cu dorinţa de a menţine un echilibru pe continent.

Acest text este un fragment din articolul „Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomaţia română și bolșevicii maghiari”, publicat în revista Historia Special nr. 27, disponibilă în format digital pe paydemic.com. 

_{Foto sus: Președintele SUA, Woodrow Wilson (centru), vicepreședintele american Thomas Marshall (la stânga lui Wilson). Paris, martie 1919}