Cetățuia Brașovului, inspectată de trei împărați ai Austriei

Turn, bastion, citadelă, garnizoană, închisoare şi depozit de arhivă au fost destinațiile spațiilor înconjurate de zidurile ridicate pe vârful dealului Sfântului Martin, timp de patru secole şi jumătate. Cetățuia a fost suficient de importantă încât să fie inspectată de trei împărați ai Austriei și impunătoare cât să atragă atenția reginei României, „ultima romantică a Europei”. Cetăţuia Brașovului a fost respectată mai mult decât oricare altă clădire militară a Brașovului, dar nu a primit niciodată de la nimeni mai mult de atât, deși, acum aproape un secol, au fost brașoveni care s-au gândit că regele lor poate să-și facă din Straja o reședință, inspirați de dragostea și pasiunea cu care mama suveranului transformase o altă cetate a Brașovului, Branul, într-o „casă de vis”.

În vremea când împărații, regii și reginele au fost schimbați cu secretari generali de partid şi președinți de republică, Cetățuia a devenit monument istoric şi apoi unitate turistică. În anul 2022, la exact un secol după ce a intrat pentru prima oară în proprietatea statului român şi după cel mai lung proces din istoria sa, Cetățuia a ajuns la o nouă răscruce, dar drumurile sunt doar bănuite de către cei care au rosturi în viitorul monumentului istoric. 

Cetatea nouă

În anul 1551, cardinalul Martinuzzi, guvernator al Transilvaniei, trădează Înalta Poartă și predă trupelor austriece principatul, în schimbul a 100.000 de florini și a funcţiei de arhiepiscop de Estergom. Generalul Giovanni Battista Castaldo a intrat în Transilvania cu trupele habsburgice la 1 iunie 1551. După data de 19 iulie 1551, regina Isabella a predat toate cetățile Transilvaniei trupelor austriece, formate în cea mai mare parte din mercenari germani, italieni, spanioli, francezi. 

Prima ocupație habsburgică a Transilvaniei a durat câțiva ani (1551-1556), însă suficient timp să se vadă lăcomia imperialilor, exprimată în fiscalitatea excesivă, dar şi eficienţa, în cazul nostru, dovedită de apariția „Cetățuii” pe platoul superior al dealului Sf. Martin. În contextul prezenței armatelor lui Petru Rareș la Brașov, trebuie să ne exprimăm suspiciunea față de rostul militar al turnului de pe dealul Sf. Martin, raportându-ne la suprafața mică a acestuia. Foarte util ca punct de observație, turnul meșterului Johannis nu avea cum să joace un rol activ în apărarea orașului. În susținerea acestei observații notăm entuziasmul şi seriozitatea cu care brașovenii s-au implicat în ridicarea unei fortificații după model italian, pe care tot ei au comparat-o cu cetatea orașului, denumind-o „Cetatea nouă”.

Pentru a desluși ce s-a întâmplat, de fapt, pe dealul Sf. Martin în timpul scurtei stăpâniri austriece este necesară lărgirea cadrului istoric. Între anii 1551 și 1553, Transilvania a stat în mod constant sub pericolul invaziilor trupelor turcești, mai ales dinspre zona Banatului. Deşi s-a dovedit nepriceput în luptele cu turcii şi în administrarea Transilvaniei, răscolită mai ales de mercenarii săi, generalul Castaldo a înțeles de la început importanța întăririi cetăților de graniţă şi a fortificațiilor marilor orașe ale Transilvaniei de Sud. 

Deşi, într-o scrisoare trimisă împăratului pe 4 ianuarie 1552, Castaldo atrăgea atenția asupra importanței construirii unei noi fortificații la Braşov şi întărirea, respectiv extinderea celor existente, totuși, în cazul Cetăţuii, întrucât era o construcție urbană, trebuie să avem în vedere, în primul rând, inițiativa magistratului Brașovului. O dovadă poate să fie scrisoarea trimisă lui Castaldo de către conducătorii orașului, pe 3 martie 1552, în care comandantul era rugat să-l trimită înapoi la Braşov pe arhitectul său, Alessandro da Urbino, care le dăduse instrucțiuni pentru construirea unor fortificații, pentru a continua proiectele pe care le începuse. 

Alessandro da Urbino, la Brașov

În acelaşi timp, Castaldo era asigurat că brașovenii îşi asumau calitatea de clienți și plăteau cheltuielile legate de șantierele lor militare. Vizita anterioară a arhitectului Alessandro da Urbino la Braşov trebuie să fi fost pe 25 februarie 1552, când în registrele orașului a fost consemnată sosirea a doi arhitecţi regali (probabil Alessandro și asistentul său), care au fost însoțiți până la Pasul Oituz şi Pasul Buzău. Probabil cu ocazia acestei misiuni, arhitecții italieni au sfătuit Primăria Brașovului în privința apărării orașului.

O dovadă a prețuirii deosebite de care se bucura Alessandro la Braşov este şi darul generos primit din partea Senatului local: 10 forinţi. Valoarea acestui „bacșiș” sugerează că arhitectul câștigase respectul conducerii Brașovului pentru ceva foarte important şi greu de obţinut: o analiză profesionistă critică a fortificațiilor medievale şi a ultimelor investiții militare, dar și soluții de remediere, imediate şi accesibile financiar vistieriei orașului. 

Regele a luat act de entuziasmul brașovenilor în privința consolidării apărării orașului, iar în răspunsul său din 15 martie îi spune lui Castaldo că îi va trimite maiştrii constructori ceruţi, pe care comandantul îi va putea repartiza unde este cel mai necesar. Cât a așteptat răspuns la solicitarea sa, magistratul Brașovului a trimis doi oameni în pădurile de stejari din jurul oraşului să caute lemn pentru construcția fortificațiilor. 

Alessandro da Urbino a ajuns la Brașov, la sfârșitul lunii martie, după ce a inspectat, la solicitarea lui Castaldo, construcțiile militare ale Sibiului, unde tot el proiectase în 1551 bastionul Haller. Pe 30 martie, un anume Antonius architectus, cel mai probabil asistentul lui Alessandro, a călătorit prin Braşov către Sibiu. A doua zi, brașovenii îl aveau în Cetate pe cel mai râvnit arhitect militar regal din Transilvania, Alessandro da Urbino. 

Prin urmare, Alessandro capitaneus sau Alessandro architectus se pare că este autorul planurilor de extindere a turnului-potcoavă al Cetățuii Brașovului, iar șantierul, cel mai probabil, a fost deschis în primăvara anului 1552. O înregistrare contabilă din socotelile orașului certifică că șantierul era început în 2 aprilie şi că la fortul de pe deal au lucrat 30 de muncitori în acea zi de sâmbătă dinaintea duminicii a cincea din Postul Mare. Astfel, se poate aprecia că o „nouă cetate” a apărut pe dealul Sf. Martin, în al doilea an al stăpânirii austriece, dar sub organizarea şi finanțarea orașului Brașov. După această etapă, vechiul turn, de acum înălțat de săpăturile din jurul său, era pregătit pentru extinderea în frunză de trifoi. 

Considerat de Castaldo, în primăvara anului 1552, „singurul arhitect competent în Transilvania”, trimis dintr-o parte într-alta a frontului dintre habsburgi și otomani, de la Timișoara și Caransebeş până în Secuime, Alessandro da Urbino nu a apucat să vadă finalizat ceva din planurile sale pentru Cetățuia Brașovului. El a murit în Ţara Românească, la sfârșitul anului 1552 sau la începutul anului 1553, într-un mod stupid, un accident de călărie. 

La Brașov, turnurile atașate fortificației vechi au fost finalizate probabil abia în 1553. Cheltuielile șantierului au fost plătite de brașoveni, însă un rol important în impulsionarea lucrurilor l-a avut contele de Arco, un general trimis la Brașov, împreună cu trupe imperiale, de către comandantul general al Transilvaniei, contele Castaldo. Pentru o mai bună apărare a orașului înspre Şchei, contele de Arco a inițiat reparațiile la zidurile şi șanțurile dintre Bastionul Țesătorilor și Poarta Ecaterinei, sector distrus în 1526 de un potop. 

Cetățuia și incendiul

Temerile generalului Castaldo în privința slăbiciunii apărării hotarelor de răsărit ale Transilvaniei prin lipsa unor construcții militare serioase în trecătorile Moldovei s-au adeverit chiar în ultimul an al ocupației habsburgice. În anul 1558, Țara Bârsei a fost invadată de oastea domnitorului Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, împreună cu o armată turcească. Din nou, moldovenii au ajuns pe dealul bisericii Sf. Martin și s-a repetat scenariul din 1529. Au bombardat orașul, fără să fie încurcați de „noua cetate”. Mai mare şi mai complexă după 1557, dar în continuare modestă ca dimensiuni, cu o gardă mică, fortificația brașovenilor nu prea avea șanse să țină pe loc o armată serioasă. Apoi, mai bănuim un punct slab: nivelul de pregătire militară al membrilor gărzii din „noua cetate”. 

Pe 17 octombrie 1618, noua cetate a fost avariată grav de un incendiu apărut din cauza neglijenței paznicului său. „Arde zona din interior şi până la poarta turnului mic”, scrie braşoveanul Simon Czack (născut în 1567). 

Fragmentul face parte din articolul „Cetățuia Brașovului”, publicat în numărul 265 al revistei „Historia” (revista:265), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: CARTEA „CETĂȚUIA BRAȘOVULUI”, BRAȘOV, 2023