Ce impozite plăteau românii odinioară

Auzim frecvent termenii „inflație”, „recesiune”, „deflație”, „stagnație”,  ca să nu mai amintim de „cash-flow”, „dumping”‚ „recover”, „yelduri” ș.a. Aceste noțiuni vin dintr-o maturizare a legăturilor financiare, în strânsă legătură cu evoluția științei economice, care acum câteva secole se referea la „tribut”, „fumărit”, „cotărit”, „arendă”. 

„Mai des cu clondiru’… Dar mai rar cu biru’… că nu mai poate țara” era un îndemn al boierilor către Dimitrie Cantemir, consemnat de Iacob Negruzzi într-una dintre nuvelele sale.  Prin simplitatea și realismul ei, formularea definește relațiile economico-feudale din timpul învățatului domnitor.

Într-o vreme în care acestea se bazau pe schimburi materiale greu de cuantificat din punctul de vedere al costurilor, era aproape imposibilă stabilirea unor relații echitabile. Se practica trocul, care s-a păstrat până în zilele noastre prin târguri și oboare. Singurul merit al lui Cantemir în zona legiferărilor socioeconomice a fost desființarea parțială a clăcii

Primele dări

Aprecierea financiară a activității economice era tributul dat către Poarta Otomană, care se materializa în cote de animale și grâne ce completau suma cerută, în lipsa lichidităților. Singurul aport bănesc era contribuția de un galben – avea o  valoare însemnată – pe care marii feudali o achitau către hasnaua domnească.     

Relațiile feudale statuaseră într-un fel relațiile economice și financiare, în sensul că haraciul era plătit boierilor de către clasa țărănească în parte, adică dările boierești erau plătite în zile-muncă. Având diferite baze de impunere, acestea erau fumăritul, stupăritul  și mai puțin cunoscutul cotărit (aplicat asupra produselor măsurabile cu cotul). Când aceste valori globale erau schimbate, se aduceau la cunoștința clasei boierești mai întâi, printr-o citire oficială a firmanelor Sublimei Porți, spre a fi însușite în divanuri.

În această perioadă nu putem vorbi de o organizare financiară statutară sau instituțională, cu atât mai puțin de un aparat fiscal închegat. Cu timpul, observăm că anumite clase sociale, în special marea boierime, va fi scutită de plata galbenilor prin diverse hatâruri făcute de domni, rămânând în schimb venalitatea funcțiilor de pe lângă Curte sau Divan, care se câștigau cu mulți galbeni. Perceperea dărilor către  clasele de jos se înfăptuia de cele mai multe ori prin strigare, dar și cu haraciul ori agia.

Un sprijin substanțial în cunoașterea și răspândirea conținutului dărilor va fi multiplicarea lor cu ajutorul tiparului. Primele apariții însă ale tipăriturilor românești au fost de bună seamă cărțile religioase, apărute în 1544: un Catechism la Sibiu și un Evangheliar la Brașov (după Bianu și Hodoș). Odată cu dezvoltarea tiparului, apar și lucrările laice, în jurul anului 1700. Un exemplu ar fi Divanul(u) sau gâlceava înțeleptului cu lum(e)a  sau giodețul sufletului cu trupul, de mai sus-amintitul Dimitrie Cantemir, lucrare apărută la Iași, în 1698.  

Debutul reglementărilor economice

În Țara Românească și în Moldova se întâlnea o nesfârșită serie de dări, mai toate cu caracter vremelnic, cunoscute sub diferite denumiri, unele mai arbitrare decât altele, accentuate de o pătimașă și totdeauna nedreaptă repartiție a lor, dar și de o percepere tărăgănată și incorectă. Dările erau multe deoarece nevoile celor două tezaure separate, al domnitorului și al țării, erau multiple. Primele încercări de orientare și reglementare economică au fost publicate în Legiuirea lui Caragea sau Pravila, așa cum mai este cunoscută. Mult mai concrete și sistematizate au fost rusmeturile (dispozițiile) date de fostul ban Grigore al IV-lea Ghica, confirmat domn al Munteniei  în 1822.

Învestit de Poarta Otomană în 1823 cu puteri depline după dezordinile provocate de Revoluția lui Tudor Vladimirescu, acesta își luase angajamentul de a plăti datoriile principatului și de a acoperi cheltuielile extraordinare ocazionate de prezența celor 2.000 de turci, împreună cu șefii lor, în principat. Fidel angajamentului luat la Constantinopol, acest domnitor anunțase un program financiar cu care nu se puteau împăca boierii, obișnuiți cu scutiri de impozite, prezentate ca un avantaj constituțional.

În decembrie 1823, Ghica a introdus un impozit extraordinar de 20 de piaștri asupra tuturor cârciumilor, magazinelor și localurilor de desfacere de mărfuri și băuturi spirtoase, impozit ce conține multe elemente pe care le vom întâlni mai târziu statuate în cadrul Regulamentelor Organice. Fiind stabilit fără nicio normă și fără moderație față de clasele care nu-l puteau suporta, impozitul a provocat proteste, despre care a relatat pe larg Kreuchely, agentul prusac delegat în Principate, în rapoartele către ministrul său, Von Miltitz.

De altfel, călătorii străini prin Țările Române observă mai bine decât autohtonii starea relațiilor socio-economice de la noi.  De exemplu, lucrarea Pelegrinul Transilvan, editată la Sibiu în 1865 de către un autor necunoscut, face o apreciere generală atât a bogățiilor naturale, cât și a varietății și calităților deosebite ale produselor agrare din Țara Românească. În același timp însă, constată ineditul noii forme de exploatare a terenurilor, care era arenda.

Această formă de administrare și exploatare se transmitea din tată în fiu, fără niciun fel de preocupare de îmbunătățire a condițiilor pentru proprietar sau pentru lucrătorii pământului, arendașii fiind în marea lor majoritate străini, care nu aveau de gând să devină românofili. Se mai constată falsitatea suveranității Principatelor, prin exercitarea unui control al consulului rusesc (Ruckmann), timp în care se percepea și un tribut de 40.000 de galbeni către Poartă.

Acest tribut, așa cum am menționat, era de un galben, însă însușit numai de la pământeni. Se mai percepea un tribut industrial și comercial după o oarecare clasificare și taxare protecționistă de la o clasă de boieri numiți mazili. Străinii denumiți generic sudiți făcuseră aici stat în stat, înavuțindu-se sub scutul puterilor străine, fără a suferi vreo impozitare. Comerțul și industria erau cu totul în mâinile străinilor, în timp ce statul își păstrase doar monopolul vămilor și salinelor. De aici a rămas vechea zicală „bună țară, rea tocmeală”.

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 288 al revistei „Historia” (revista:288), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: ARHIVA AUTORULUI