Ce credea Churchill despre prințesa Elisabeta?

În septembrie 1928, Winston Churchill, într-o vizită la Castelul Balmoral, i-a trimis o scrisoare soției sale, în care consemna, printre altele, impresia sa despre mica prințesă Elisabeta: „Are un caracter puternic, un aer autoritar, reflexiv, uimitor la un copil atât de mic”. Elisabeta avea doar doi ani la momentul respectiv, dar impresia pe care i-a lăsat-o politicianului a fost confirmată de istorie. Ironic (sau nu), chiar Churchill a fost cel dintâi prim-ministru al reginei Elisabeta.

În perioada războiului, devenit premier al Regatului Unit în luna mai 1940, domnul Churchill, un maestru desăvârșit al oratoriei, s-a gândit că și copiii englezi au nevoie de ridicarea moralului în contextul declanșării conflictului mondial. După începerea conflictului în 1939, mulți dintre copiii din Regatul Unit au fost trimiși în zonele rurale ale țării, departe de părinții lor, dar (mai) protejați de bombardamentele nemților.

Prințesa Elisabeta și sora sa, prințesa Margaret, erau în aceeași situație. Așadar, cine le-ar fi putut vorbi copiilor într-un așa mod încât mesajul să ajungă cât mai bine la ei? Cineva apropiat de vârsta lor, aflat în aceeași situație ca ei. Dacă persoana în cauza se întâmpla să fie și prințesă, cu atât mai bine. Sau poate tocmai pentru că era prințesă era cea mai potrivită.

Un discurs istoric

Astfel, prințesa Elisabeta, viitoarea Regină Elisabeta a II-a, la sfatul lui Winston Churchill, a ținut primul ei discurs public din istorie, înregistrat la Castelul Windsor și difuzat la radio BBC în cadrul programului „Ora copiilor”, în 14 octombrie 1940.

Lilibet, în vîrstă de 14 ani, le vorbea în perfectă cunoștință de cauză copiilor la radio: „Mulți dintre voi, copii din această țară, ați fost nevoiți să vă părăsiți casele și să vă separați de mamele și de tații voștri. Eu și sora mea Margaret știm din proprie experiență cum este să stai departe de cei pe care îi iubești cel mai mult. Vă trimitem tuturor un mesaj de simpatie”.

Discursul a avut un text de dimensiuni potrivite pentru o audiență formată din copii, deci scurt. Finalul lui a fost marcat de o doză consistentă de simpatie spontană sau planificată, dar naturală și întâlnită ulterior în aproape toate mesajele oficiale ale Reginei. Mai exact, dintr-odată, pe neașteptate pentru audiență, Elisabeta a invitat-o pe Margaret lângă ea, să își ia împreună rămas-bun de la ascultători. Înainte, viitoarea suverană a trasat o concluzie: „Știm cu toții că până la urmă totul va fi bine. Și când va fi pace, noi, copiii de astăzi, trebuie să ne amintim că va trebui să facem lumea de mâine un loc mai bun și mai fericit”.

Iar apoi o prezintă pe sora ei:

„Sora mea este lângă mine și vă spunem împreună noapte bună.

— Haide, Margaret.

— Noapte bună, copii!, a salutat Margaret.

— Noapte bună și mult noroc tuturor!, a adăugat Elisabeta”.

Simplu. Firesc. Serios, dar cu zâmbet, chiar dacă situația era una îngrijorătoare. Sau poate tocmai de aceea. Exact cum a procedat regina Elisabeta a II-a de-a lungul anilor de domnie când a avut de comunicat poporului (și nu numai) în contexte de tot felul. 

Echilibrul reginei

Ajungem și la cel de-al treilea „accesoriu” nelipsit din viața Reginei Elisabeta a II-a, echilibrul, calmul de care a dat dovadă neîncetat. Dincolo de toate straturile de securitate oficială, regina a avut parte de cea mai importantă siguranță, pe care nu o poate oferi nici cel mai pregătit ofițer de securitate, nici cea mai mare mobilizare de forțe instituționale: securitatea emoțională. Acest fapt se datorează, fără îndoială, și contextului emoțional din primii ani de viață. 

Atitudinea echilibrată, uneori interpretabilă ca fiind una chiar rece, a fost exersată de prințesa Elisabeta din timp. Lăsăm istoria să intervină din nou. Și pe sora mai mică a Reginei.

La 11 decembrie 1936, tatăl Elisabetei, Ducele de York, a devenit regele George al VI-lea al Regatului Unit, în urma abdicării fratelui acestuia, Eduard al VIII-lea, fapt ce a transformat-o pe Elisabeta în moștenitoare prezumtivă a tronului britanic.

Cu o zi înainte, Lilibet, în vârstă de zece ani, tocmai se pregătea să își rescrie notițele de la lecția de înot, moment în care a auzit scandări din imnul regal (God Save the King) afară. L-a întrebat pe unul dintre servitori ce se întâmplă. Acesta i-a povestit fetei că unchiul ei, regele Eduard al VIII-lea, a abdicat și, drept urmare, tatăl ei este acum rege. 

Elisabeta s-a dus la sora ei mai mică, prințesa Margaret, pentru a-i da știrea. 

— Asta înseamnă că tu va trebui să fii următoarea regină? a întrebat Margaret.

— Da, cândva, a răspuns Lilibet, netulburată în fața noii realități.

— Săraca de tine, aWestminster Abbey completat mezina.

Reacția Elisabetei a fost una asemănătoare cu atitudinea acesteia în fața provocărilor pe care le-a înfruntat ulterior de-a lungul istoriei: aparent imperturbabilă, și-a continuat activitatea, emanând o siguranță de sine extraordinară. A rescris liniștită notițele de la lecția de înot, consemnând sus, la începutul paginii, pe post de titlu: „Ziua abdicării”.

Prințesa nu a lăsat neconsemnată nici ziua încoronării tatălui ei, 12 mai 1937, notând astfel despre eveniment: „Cred că a fost totul foarte, foarte frumos și mă așteptam să-mi placă și la Westminster Abbey. Arcadele și grinzile de sus erau acoperite cu un fel de ceață minunată, în timp ce tati era încoronat, sau cel puțin așa mi s-a părut mie”.

Elisabeta a caracterizat în relatarea sa finalul ceremoniei religioase ca fiind „mai degrabă plictisitor, ca orice altă slujbă religioasă”, observație naturală pentru un copil de 11 ani, ca și cea legată de încântarea exprimată în legătură cu oranjadele, limonadele, sandviciurile și rulourile umplute servite.

FOTO: GETTY IMAGES

Fragmentul face parte din articolul „Echilibrul, zâmbetul și geanta - accesoriile regale ale reginei Elisabeta a II-a”, publicat în numărul 249 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.