Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari. Din punct de vedere internațional, a fost necesară parcurgerea unei perioade de timp pentru a putea vorbi de recunoașterea unirii noilor teritorii cu România; încheierea tratatelor care să recunoască fiecare unire în parte reprezentând garantarea oficială a Marii Uniri: Tratatul de la Saint-Germain cu Austria (10 septembrie 1919), Tratatul de la Neuilly-sur-Seine cu Bulgaria (27 noiembrie 1919), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) și Tratatul de la Paris pentru recunoașterea unirii Basarabiei (28 octombrie 1920).
O scurtă analiză a vieții politice și economice a României Mari în perioada interbelică este extrem de utilă pentru înțelegerea modului în care s-a dezvoltat noul stat, dar și cum a fost posibil ca după doar 20 de ani de democrație, o dictatură să fie instaurată, iar după încă doi ani, România să piardă mare parte din teritoriul dobândit în anul 1918.
Cele mai importante probleme cu care s-au confruntat guvernele României Mari erau reprezentate de consecințele războiului și de unificarea administrativă a tuturor teritoriilor. Din punct de vedere al consecințelor războiului, nu putem trece peste pierderile umane însemnate, atât pe front, a soldaților care au făcut posibilă înfăptuirea Marii Uniri, cât și în rândul populației civile. Totodată, atât pe teritoriul Vechiului Regat, cât și în provinciile care s-au unit, războiul a lăsat urme puternice în economie și infrastructură.
Unificare administrativ-teritorială, a fost un proces complex și de durată, iar în unele cazuri, nu s-a finalizat în perioada interbelică. Anul 1919 ne înfățișează un stat care se confrunta cu administrații diferite, cu sisteme de învățământ schimbate de la o provincie la alta, cu existența în circulație a mai multor monede, cu partide politice regionale și cu o infrastructură încă neracordată la un sistem unitar. Totodată, noul stat va trebui să țină seama de diversitatea etnică, unde aproximativ 30% din populație era compusă din alte etnii decât cea română.
Primele mari reforme realizate în România Mare veneau în întâmpinarea cerințelor populației din Vechiul Regat, dar și a dorințelor Adunărilor Populare care au votat unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, și anume Reforma Agrară și Reforma Electorală. Primele acte ale Reformei Agrare au fost adoptate în anul 1917, dar întregul proces a fost definitivat în anul 1921. Reforma Electorală a fost adoptată prin acte succesive promulgate în anii 1918 și 1919, dând drept tuturor bărbaților majori să participe la vot. Aceste două reforme au atras schimbări în viața politică, precum și în cea economică.
Viața politică
În anul 1919, primul Parlament al României Mari ales prin vot universal își va începe activitatea. Totodată, consecințele războiului, unirea, precum și reformele adoptate au făcut ca viața politică să se dinamizeze, apărând în prim plan noi formațiuni politice. Reforma agrară a atras de la sine apariția unor partide politice, care își propuneau reprezentarea acestui nou corp electoral.
Pe de altă parte, aceiași reforma, precum și cea electorală au făcut ca, în câțiva ani de la unire, Partidul Conservator să dispară de pe scena politică. O altă problemă a partidelor politice, în primii ani interbelici, a fost lipsa structurilor pe întreg teritoriul țării, multe dintre acestea rămânând partide regionale sau au fost absorbite de către partidele mari.
Viața politică în România Mare a debutat cu afirmarea unei noi formațiuni politice și a unui lider carismatic, văzut de o parte însemnată a populației ca un salvator. Vorbim despre Liga (Partidul) Poporului și de președintele acestui partid, generalul Alexandru Averescu.
Unul dintre colaboratorii săi, Constantin Argetoianu, își amintea de impactul pe care Averescu îl avea în rândul populației:
„În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zărise coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, cei care făcuseră războiul povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuse să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc”1.
În campania electorară, Averescu lansa tema „vinovaților” din timpul războiului, arătând cu degetul spre Partidul Național Liberal și liderul acestuia Ion I.C. Brătianu. Ajuns în fruntea guvernului, în anul 1920, cu ajutorul lui Brătianu, cu care va realiza o înțelegere, Alexandru Averescu se va confrunta cu o multitudine de probleme, printre care numeroase greve muncitorești, dar și revolte în rândul studenților, provocate de semnarea Tratatului privind minoritățile naționale din decembrie 1919. De asemenea, va pierde sprijinul țăranilor, nemulțumiți de întârzierea adoptării reformei agrare, dar și de conținutul acesteia.
Pierderea guvernării de către Alexandru Averescu va deschide drumul unei dominări totale a scenei politice de către Ionel Brătianu, care își va pune amprenta asupra vieții politice, economice și sociale. Marea guvernare liberală din anii `20 va fi marcată de adoptarea unor serii de acte normative, care erau necesare în procesul de unificare reală. Cel mai important act a fost Constituția adoptată în martie 1923.
Văzut ca un act de forță de către opoziție, reprezentată mai ales de către Iuliu Maniu și Ion Mihalache, Constituția a rămas ca un reper în istoria democrației românești. Totodată, legi precum: Legea privind învăţământul primar (1924), Legea pentru organizarea judecătorească (1924) și Legea administrativă (1925) erau necesare în procesul dezvoltării noului stat. Cu toate acestea, prin Legea minelor din 1924, liberalii au fost acuzați de faptul că legiferează în favoarea oligarhiei apropiate de partid.
O altă acuză adusă lui Ionel Brătianu, de către opoziție, a fost influența prea mare pe care acesta, împreună cu alți membri ai Partidului Național Liberal, o aveau asupra Casei Regale și, în special, asupra Regelui Ferdinand. Un moment tensionat pe scena politică a fost momentul încoronării lui Ferdinand și a Mariei, ca Regi ai României Mari. Momentul a fost orchestrat de către guvernul condus de Brătianu și a avut loc la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Simbolistica momentului a fost umbrită de către boicotarea evenimentului de liderii Partidului Național Român, în frunte cu Iuliu Maniu.
Casa Regală a României, reprezentată de Regele Ferdinand și Regina Maria, a jucat un rol important în procesul unirii, dar și în implicarea în tratativele de pace de la Paris. Cu toate acestea, criza dinastică începută în anul 1918 a întruchipat o pată pe blazonul monarhiei românești. Criza a început cu dezertarea și căsătoria prințului moștenitor Carol, cu Zizi (Ioana Maria Valentina) Lambrino, act ce încalca Statutul Casei Regale.
Escapadele Prințului moștenitor nu s-au încheiat aici, chiar dacă în martie 1921 avea să se căsătorească cu Principesa Elena a Greciei, iar pe 25 octombrie 1921 se năștea fiul său Mihai, moștenitor al tronului. Astfel, după ce are o idilă cu Elena Lupescu, prințul Carol va decide că dorește să-și petreaca viața alături de aceasta și îi trimite o scrisoare Regelui Ferdinand, prin care își manifestă voința de a renunța la tron.
În ciuda încercărilor de a-l face să revină asupra deciziei, prințul Carol va rămâne ferm pe poziții. În urma discuțiilor din Consiliul de Coroană (31 decembrie 1925), la 4 ianuarie 1926 Parlamentul României va lua act de renunțarea la tron a prințului Carol, îl va numi drept moștenitor pe fiul acestuia, Mihai, și va institui o Regență. Toate aceste evenimente aveau să slăbească Casa Regală și să-l propulseze pe Ionel Brătianu ca adevăratul conducător al României.
Pentru consolidarea puterii partidului pe care îl conducea, guvernul liberal va adopta în martie 1926 o nouă lege electorală, prin care se introducea „prima electorală” de 40%, care avea să întărească poziția partidelor mari. Acest sistem și-a dovedit eficiența pentru un scurt timp și își va arăta limitele la alegerile din decembrie 1937.
Germenii extremisului
Odată cu terminarea Primului Război Mondial putem observa o schimbare a mentalității la nivelul populației din Europa, fapt care a condus spre o conștientizare a rolului pe care îl poate juca. Totodată, de foarte multe ori au fost căutați vinovații care au determinat izbucnirea războiului sau profitorii acestuia. De asemenea, flagelul revoluționar bolșevic avea să găsească ecouri în multe părți ale Europei.
În România, pe fondul nemulțumirilor legate de semnarea Tratatului Minorităților Naționale, dar și a existenței în rândurile unei părți a societății a unui sentiment antisemit, vor apărea primele mișcări de extremă dreapta, mai puternic în rândurile studenților. Unul dintre catalizatorii acestor mișcări a fost profesorul ieșean A.C. Cuza, care a pus bazele Ligii Apărării Național Creștine (LANC).
Pe de altă parte, în anul 1921, în urma scindării Partidului Socialist din România, va apărea Partidul Comunist, ce va adera la Internaționala a III-a comunistă. Chiar dacă aceste mișcări nu aveau un sprijin de masă la început, pe termen mediu, mișcările de extremă dreapta aveau să găsească un ecou mai mare în rândurile populației cu un discurs naționalist, antisemit și care promovau valorile ortodoxismului.
Impactul principiilor promovate de către comuniști va fi însă extrem de mic. De altfel, acțiunile comuniștilor au fost considerate ostile de către statul român, astfel că în decembrie 1924, Partidul Comunist a fost scos în afara legii, unde va funcționa în ilegalitate pânâ la 23 august 1944, având un rol marginal pe scena politică.
Anul 1927 a reprezentat un punct crucial în evoluția vieții politice în România. Pe 20 iulie 1927, Regele Ferdinand va muri la Castelul Peleș, din Sinaia. Pe tronul României avea să ajungă Regele Mihai, un rege minor, al cărui rol avea să fie preluat de către Consiliul de Regență. De asemenea, pe 24 noiembrie va muri Ionel Brătianu, moarte sa luând prin surprindere întreaga clasă politică.
Dispariția celor două personalități marcante ale României avea să lase un gol important pe scena politică, care va permite ascensiunea Partidului Național Țărănesc (PNȚ) (apărut în octombrie 1926, în urma fuziunii dintre Partidul Național Român și Partidul Țărănesc), care a câștigat alegerile din decembrie 1928 cu 77,76%, cel mai mare scor înregistrat de un partid politic la un scrutin cu vot universal într-un regim democratic în România.
Creșterea PNȚ în doar un an si jumătate de aproape patru ori poate fi explicată prin neîncrederea populației față de PNL, dar și apariția unei mari speranțe pentru schimbare, promovată de către țărăniști. Pe de altă parte, dispariția celor două personalități va deschide calea apariției curentului restaurator (întoarcerea în țară a prințului Carol ca Rege al României). Curentul va fi susținut de către un grup alogent, însumând persoane din diverse domenii socio-profesionale: presă (Nae Ionescu), instituții de forță (Gavrilă Marinescu), domeniul financiar bancar (Aristide Blank) etc.
Izbucnirea crizei economice mondiale nu avea cum să nu aibă urmări și în România. Guvernul Maniu s-a confrutat atât cu problemele economice, cât și cu o presiune tot mai mare pentru aducerea pe tron a unui rege major, care să poată să se implice în treburile țării. Acest lucru s-a întâmplat la 8 iunie 1930, când Parlamentul României l-a proclamat Rege al României pe Carol al II-lea. Momentul a dovedit lipsa de coeziune și slăbiciunea clasei politice, mai ales a celor din PNȚ, care nu au avut puterea să se opună restaurației. Astfel, Regele Carol al II-lea va începe drumul către impunerea unei dictaturi personale.
Eșecul guvernării țărăniste a făcut posibilă ascensiunea liberalilor, care vor avea a doua mare guvernare din perioada interbelică (1933-1937). Totodată, în campania electorală din 1933 a apărut conflictul dintre liberali și Mișcarea Legionară, avându-l în frunte pe Corneliu Zelea Codreanu. Conflictul a continuat și după instaurarea guvernului I. G. Duca, care va scoate în afara legii Mișcarea. Drept urmare, la 29 decembrie 1933, un grup de patru legionari îl vor asasina pe prim-ministrul I.G. Duca, pe peronul Gării din Sinaia. Astfel, se deschide drumul violențelor politice la nivelul cel mai înalt.
Retorica naționalistă antisemită și anticomunistă va continua să atragă tot mai multe persoane către Mișcarea Legionară, mai ales în rândurile tinerilor, care doreau transformarea țării și erau nemulțumiți de „clasa politică putredă” condusă de piloți orbi2. Spectacolul înmormântării celor doi frunțași legionari, morți în timpul Războiului Civil din Spania, a avut menirea creării unei ceremonii publice, utilă propagandei legionare. Chiar și Regele Carol al II-lea a încercat preluarea acestei mișcări, observând succesul obținut de către fasciști în Italia și naziști în Germania.
În urma rezultatelor obținute de către partidele politice în decembrie 1937, niciun partid nu a obținut minim 40% pentru a beneficia de prima electorală, dând posibilitatea Regelui Carol al II-lea să-și facă jocurile politice, alegând ca partidul de pe locul al patrulea să formeze guvernul. Scrutinul a reliefat și o creștere a partidelor de extremă dreapta: Partidul Totul pentru Țară (legionarii) a obținut 15,58%, iar Partidul Național Creștin (condus de către Octavian Goga alături de A.C. Cuza) a obținut 9,15%. Chiar și așa, extremismul în România a obținut aproape 25% din voturile exprimate, față de 75% voturi obținute de către partidele democratice.
Dar guvernul Goga a rezistat foarte puțin, pierzând rapid încrederea Regelui, care a văzut oportunitate trecerii la un regim dictatorial. Astfel, după adoptarea unei noi Constituții, Regele Carol al II-lea și-a deschis drumul pentru impunerea unui regim personal, neîntâlnind obstacole prea mari din partea partidelor politice. Regele a continuat urmărirea și arestarea legionarilor, totul culminând cu moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, aflat în detenție. Spirala violenței nu putea fi oprită, astfel că legionarii îl vor asasina pe prim-ministrul Armand Călinescu, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai regelui, la 21 septembrie 1939.
România Mare se va destrăma în vara anului 1940, când URSS, Ungaria și Bulgaria vor reupe teritorii din România, fiind și finalul unui regim carlist falimentar. Singura soluție văzută de Regele Carol al II-lea pentru ieșirea din criză a fost numirea generalul Ion Antonescu în fruntea guvernului și abdicarea sa, la 6 septembrie 1940.
Viața economică
Războiul a adus, în primul rând, pierderi umane, atât în rândul soldaților, cât și în rândul populației civile, tragedii ce vor marca și viața economică. Dacă vorbim de Vechiul Regat, vom observa că pierderile au fost foarte mari, unii istorici amplasându-le pe locul trei în Europa, după Serbia și Rusia3.
Una dintre marile, schimbări așteptate încă din timpul războiului, a fost înfăptuirea Reformei agrare. Realizată între 1918-1921, aceasta s-a soldat cu exproprierea a circa 6,4 milioane de hectare, dintre care cea mai mare parte a fost distribuită la circa 1,6 milioane de gospodării țărănești, precum și pentru crearea unor izlazuri și păduri comunale.
Parcelarea terenurilor și mai ales crearea unor loturi sub cinci hectare (circa trei sferturi din loturi erau sub cinci hectare), au făcut ca țăranii să nu poată depăși stadiul unei agriculturi de subzistență. Slaba dotare tehnică, precum și lipsa unor practici agrotehnice, nerespectarea regulii rotirii culturilor, absența utilizării semințelor selecționate, condițiile proaste de depozitare a recoltei și lipsa folosirii îngrășămintelor chimice au făcut ca agricultura să nu reprezinte un factor de creștere pentru economia românească, ci mai degrabă unul de stagnare, în ciuda muncii țăranilor4.
La nivelul industriei, putem observa diferențe semnificative între diferite ramuri industriale. Astfel, industria extractivă, dominată de producția de țiței, a avut o creștere mare, mai ales după 1924, dar va cunoaște un recul după 1936, când se va confrunta cu epuizarea unor rezerve exploatabile5.
Industria prelucrătoare a suferit din cauza scăderii cererii în timpul marii crize economice și a reușit să crească în anii 1932-1938. De asemena, vom putea observa progrese mari în industria grea, unde concernul Malaxa deținea o poziție privilegiată, datorată în mare măsură contractelor obținute din partea statului român. Cea mai mare societate din domeniul siderurgiei și metalurgiei era „Uzinele de Fier și Domeniile Reșița” (U.D.R.), remarcându-se în fruntea acesteia, ca administrator delegat, Max Auschnitt.
Cu toate acestea, în anul 1939, trei sferturi din forța de muncă activă era în agricultură, față de doar 10% în industrie, ceea ce arată o transformare lentă a structurii economice6.
Un principiu economic practicat de guvernele liberale din perioada interbelică a fost naționalismul economic, manifestat printr-un protecționism economic. O parte a istoricilor economici consideră că astfel de politici au făcut ca România să piardă oportunități importante, mai ales în anii `20, înainte de izbucnirea marii crize economice7. De altfel, mulți observatori ai acestei perioade au remarcat o țară a contrastelor sociale și economice.
Pe de o parte, coexistau sate uitate de lume sau mahalale sordide ale unor orașe, pe de altă parte, un centru al Bucureștiului care concura cu centrele multor capitale europene. Pierderile provocate de Primul Război Mondial, situația instabilă a agriculturii, precum și marea criză economică au fost realități care au marcat dezvoltarea economică a României. Cu toate aceastea, remarcăm ramuri industriale care vor evolua, iar o creștere economică reală poate fi observată în anii `30.
România Mare a reprezentat dezideratul multor generații. Odată atins, problema cea mai mare a fost crearea unui stat unitar, efort ce trebuia să includă întreaga societate. Lipsa unei dezvoltări accentuate nu poate fi analizată fără a ține cont de realitățile internaționale, atât economice, dar mai ales politice, ce și-au pus o amprentă semnificativă și asupra României.
Rămân, însă, mulți factori interni care au determinat această evoluție. Cât despre societatea românească din perioada interbelică, istoricul Florin Constantiniu o caracterizează ca fiind în ansamblul ei „un organism mâncat de boli lăuntri, ascunse de către cei chemați să o diriguiască”8.
România Mare, o țară a contrastelor
România Mare a fost cu adevărat o țară a contrastelor, a lumii boeme din marile orașe, a vieții culturale și universitare vibrante, a dezvoltării industriale specifice acelei perioade, a multiculturalismul etnic.
Dar a fost și țara în care peste 70% din populație trăia în mediul rural, cei mai multi dintre țărani ducând o viața foarte grea, o țară a în care mortalitatea infantilă era la cote foarte ridicate, unde boli precum tuberculoza și pelagra erau frecvente, unde antisemitismul ajunge la finalul perioadei, politică de stat.
Cine sunt vinovații pentru lipsurile perioade? Răspuns este unul complex, dar o bună parte a acestei responsabilități o poartă elita politică, care și-a promovat interesul personal în dauna interesului colectiv. Situația clasei politice a fost surprinsă foarte bine de către omul politic Mihail Manoilescu:
„Eu cred că dacă România ar ajunge într-o zi printr-o minune să se curețe de toate păcatele și scăderile clasei ei politice conducătoare și dacă s-ar dezbăra, ca prin farmec, de egoism, de intrigă, de corupție, de incompetențã și de disprețul pentru mase, totuși, chiar și atunci, țara tot n-ar putea merge bine, dacã oamenii noștri publici nu s-ar lepăda și de neseriozitate! Să numești în posturile publice cele mai grele prietenii de masă; să avansezi funcționari incorecți pentru că au intervenit în favoarea lor doamne irezistibile; să împarți fondurile publice la ziariștii care te adulează; să treci în Parlament legi alcătuite de funcționarii tăi și pe care tu nici măcar nu le-ai citit; să periclitezi, pentru o glumă bună urmată de aplauze, un interes de stat, să vii în fruntea unui departament atunci când nimic nu te cheamă acolo ca să primești audiențe prelungite cu o notă galantă; să accepți la inspecțiile făcute în țară ca subalternii să-ți aranjeze mese ce încep ca un banchet oficial și sfârșesc ca un chef de mahala, iată atâtea și atâtea forme de neseriozitate care pot părea anodine dar care, în realitate, sapă în chip nevăzut prestigiul conducătorilor fațã de mulțimea ce vede și înțelege totdeauna mai mult decât îngăduie distanța la care e ținutã”9.
Acest articol a fost publicat în numărul 25 al revistei Historia Special (revista:special/25), disponibil în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: Harta României Mari (© Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi / Muzeul Naţional Cotroceni / Getty Images)
Note:
1 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale. Arhiva C.C. al PCR, fond 104, dos.8589, f.79-82.
2 Mircea Eliade, Piloții orbi în „Vremea”, anul X, nr. 505, 19 sepetembrie 1937.
3 Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010), Iași, Polirom, 2010, p. 221-268.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
6 Keith Hitchins, România 1866-1947, București, Humanitas, 1996, p. 387.
7 Bogdan Murgescu, Op.cit., p. 221-268..
8 Florin Constantiniu, O istorie sincerã a poporului român, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Univers Enciclopedic, 1999, p. 296.
9 Mihail Manoilescu, Memorii (ed. Valeriu Dinu), vol. I, Bucuresti: Editura Enciclopedicã, 1993, p. 77.