Câte tancuri a primit Uniunea Sovietică de la Marea Britanie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost o confruntare generată de conducătorii marilor puteri pentru a ajunge la hegemonie planetară și forța brută a militarilor a fost amplificată de cea a motoarelor. Ostilitățile au început în septembrie 1939, dar incendiul a luat amploare pe măsură ce benzina era turnată din belșug în rezervoare.

Ziua de 22 iunie 1941 a rămas în istorie prin declanșarea agresiunii naziste împotriva lagărului comunist condus de temutul dictator Iosif Stalin și a început o confruntare ideologică pe viață și pe moarte între cele sisteme totalitare. Nu exista soluție negociată și popoarele europene au fost prinse la mijloc. Se terminase cu fericirea oamenilor pentru totdeauna în concepția extremiștilor ajunși la putere și acum urmau să fie forță de muncă până la moarte pentru îndeplinirea în practică a fanteziilor politice.

Marea Britanie era condusă de către premierul Winston Churchill și acesta a fost condamnat să aleagă între cei doi sadici lideri fanatici. Cum aviația cu cruci a bombardat nemilos Londra și alte centre vitale ale metropolei, singura soluție aparent logică a fost apropierea de Uniunea Sovietică, imperiul comunist fiind mai departe și putea să dea lovituri dure pe uscat unui inamic ce părea să aibă resurse inepuizabile în oameni și mașini de luptă de toate tipurile.

Winston Churchill a hotărât că Iosif Vissarionovici Stalin poate să fie un partener interesant în strategia pentru înfrângerea Germaniei naziste și a luat decizia să se treacă la aprovizionarea cu tot ce era important din punct de vedere militar. Vapoare cu materiale strategice au plecat spre Extremul Orient, dar ruta presupunea un ocol prea mare și, în plus, Transsiberianul avea o capacitate limitată de transport. Nici soluția prin Iran nu era una prea interesantă din cauza lipsei mijloacelor feroviare locale și a trebuit mai întâi să fie deplasate vagoane și locomotive pentru a se forma o arteră importantă pentru colosul comunist. Mult mai bune erau porturile din nord, cele care erau legate de restul imperiului roșu prin căi ferate și prin canale.

Trimiterea de materiale strategice precum oțel, aluminiu sau cauciuc era deosebit de utilă pentru industria sovietică, dar dura cam mult transportul și prelucrarea până la forma de armă. Winston Churchill, definit ca unul dintre cei mai mari dușmani ai comunismului, a ajuns la concluzia că este mai bine să trimită mașini de luptă gata asamblate și cu o unitate de foc la bord pentru a fi trimise direct împotriva germanilor.

Tancul a fost mașina militară care în conflagrația mondială demonstrase că poate să înfrunte obstacole naturale sau antropice pentru a străpunge liniile defensive și infanteriștii aveau coșmaruri când vedeau coloșii metalici apropiindu-se scârțâind din toate încheieturile metalice. Marea Britanie nu avea suficiente blindate grele, dar s-a considerat că trebuie făcut totul pentru salvarea aliatului estic și a început dramatica istorie a convoaielor arctice. În anul 1941, au fost expediate 361 de tancuri de tip Matilda II și Valentine, ceea ce echivala cu două divizii germane, și aceste mașini au fost implicate în luptele pentru apărarea Moscovei.

Istoricii din lagărul socialist au căutat prin toate mijloacele să micșoreze importanța acestui ajutor occidental pentru ca nu cumva oamenii supuși să creadă că mai există prieteni în lumea liberă. Tancurile au fost definite ca fiind slab înarmate prin tunurile de calibrul 40 mm și șenilele înguste nu prea se potriveau cu noroiul rusesc. Motoarele erau prea slabe pentru a înfrunta terenul greu sau cel accidentat. Se ajunge astfel la concluzia că ajutorul mai mult a încurcat în raport cu performanțele renumitului T-34. În plus, au fost și puține în raport cu necesitățile trupelor. Nici nu se pot compara aceste livrări cu ceea ce s-a realizat din producția locală. Oare să fie corecte aceste afirmații și că ajutorul britanic n-a fost important în economia războiului?

Industria britanică nu avea suficientă experiență în modelarea unui tanc adaptat noilor cerințe ale frontului înțesat de mijloace anticar. Specialiștii au ajuns la concluzia că un blindaj gros este fundamental pentru a rezista la ploaia de obuze și astfel modelul Matilda II ajungea să dispună de o cuirasă ce avea 78 mm de oțel în părțile cele mai expuse tirului inamic.

Matilda II, cel mai greu blindat intrat în luptă

Tunul de calibrul 40 mm era suficient de puternic pentru a realiza străpungerea armurilor blindatelor adverse, dar prezenta dezavantajul lipsei variantei explozive pentru lupta cu infanteria și artileria. Au fost expediate spre est 145 de exemplare în cursul anului 1941 și acest efectiv echivala cu o divizie germană de tancuri. Dacă excludem din calcule tancurile sovietice, Matilda II era cel mai greu blindat intrat în luptă.

Celebrele Panzer III și Panzer IV nu se puteau compara la capitolele masă și blindaj. Se poate spune că armamentul lăsa de dorit prin calibru, dar proiectilele britanice erau periculoase și a trebuit ca fabricile germane să treacă la proiectarea și realizarea unor tunuri de bord mult mai performante. N-a existat vreo intenție din partea engleză să trimită mijloace mecanizate de slabă calitate, Matilda II fiind tancul care i-a șocat pe luptătorii italieni și nici cei germani n-au avut suficiente arme pentru a realiza o oprire a giganților metalici. Numai tunul de calibrul 88 mm avea ac de cuirasa tancului. Londra a expediat sovieticilor 918 exemplare de Matilda II până când au apărut tipuri mai bune în Occident. Livrările efectuate cu acordul premierului Churchill au însemnat 30,7% din totalul producției modelului greu din epoca începerii colaborării.

Au fost expediate în total 4.533 de tancuri de diferite tipuri, ceea ce a însemnat 16,24% din întreaga producție a industriei britanice. O altă sursă indică un total de 4.691 de exemplare. Se poate scrie că au fost puține în raport cu numărul de mașini din parcul german, dar au fost mai multe față de ceea ce exista în momentul începerii asaltului din 22 iunie 1941. Dacă definim o divizie prin 200 de tancuri, Anglia a trimis aliatului comunist echivalentul a 22 de mari unități, ceea ce nu era puțin. Se știe că Germania avea probleme deosebite cu menținerea dotării diviziilor, multe tancuri fiind distruse. Chiar dacă este o mașină impresionantă prin dimensiuni și robustețe, carul de luptă este sensibil din cauză că trebuie să străbată în viteză terenuri grele, ceea ce duce la uzura motorului, a șenilelor sau a altor componente de la bord.

Unele tancuri trebuie să ajungă în grija atelierelor mobile, alte sunt expediate spre centrele de reparații din spatele fronturilor și cele mai grav lovite sunt urcate în vagoane și duse la fabrici pentru reparații capitale. Unele nici nu mai ajung la destinația inițială și sunt transformate în funcție de necesități. Alte unități sunt retrase de pe linia frontului pentru că s-au uzat moral în urma progreselor din domeniul tehnicii militare. Luptătorii germani au putut să constate în cursul anului 1941 că practic toate tancurile, renumitele Panzer, erau perimate în raport cu T-34, KV-1 și chiar cu Matilda II și întregul parc blindat a trebuit să fie modernizat. Industria a livrat noi mașini cu caracteristici superioare și unele tancuri supraviețuitoare au fost îmbunătățite prin adăugarea de blindaje suplimentare și creșterea lungimii țevilor de tun. S-a lucrat și la calitatea proiectilelor pentru a se putea perfora noile și performantele armuri.

Autoritățile de la Londra au făcut totul pentru ca sovieticilor să le meargă bine și o întreagă flotă a fost pierdută pe lungile trasee maritime. N-a existat nici cea mai mică intenție de umilire sau neglijare a partenerului comunist și chiar se poate spune că a fost neglijată propria dotare pentru a se face față cerințelor lui Iosif Vissarionovici Stalin. Adevărul este că au mai fost aduse în porturile nordice tancuri Matilda până la un total de 1.084, dar acestea n-au fost acceptate de către responsabilii cu primirea armamentului din diferite motive. Se ajunge astfel la un procent de 36,29% din ceea ce a putut fabrica industria engleză.

Mobilitatea este principala caracteristică a trupelor care sunt destinate pentru manevre în adâncimea frontului inamic și mașinile pe șenile sunt capabile să ofere o capacitate de traversare a terenurilor dificile și de comprimare a distanțelor. Industria engleză a produs o mașină blindată ușoară ce se putea utiliza pentru transport de militari, de muniție sau de răniți. Putea să fie și înarmată cu o mitralieră pentru sprijinirea infanteriei prin foc automat și să asigure o oarecare protecție luptătorilor trimiși la asalt. Au fost recepționate pe parcursul conflictului 2.008 unități. Istoricii nu prea sunt încântați de aceste mijloace motorizate, prea mici în raport cu un teribil Tiger sau Panther, dar pe front contează foarte mult munca de pregătire a apărării și apoi a atacului.

Partenerul democratic a fost mai mult decât corect și cinstit cu dictatorul de la Kremlin, dar aparatul de propagandă a fost pus în mișcare pentru a denigra lumea capitalistă, cea ce trebuia să dispară după indicațiile ideologiei de extrema stângă. Ura era motorul societății totalitare și centrul de putere trebuia să convingă masele de robi politici că nu există altă soluție în afara celei susținute de autoritățile de la Moscova.

Winston Churchill a fost doar un partener oarecare într-o situație de criză și, indiferent de ceea ce ar fi făcut, tot ar fi fost un element negativ. Londra a ajutat prea mult Uniunea Sovietică și a sacrificat propriile trupe pentru a trimite echipament spre est. Au fost lăsate în lagărul comunist popoare întregi din Europa de Est și Centrală pentru a satisface pretențiile unui lider politic ce proclama absolut clar că vrea să distrugă sistemul capitalist reprezentat de Marea Britanie și de SUA. Este interesant de observat că și astăzi se menține această imagine negativă în spațiul controlat de Kremlin și istoricii scriu în sensul dorit de cei ce au puterea vremelnică în cetatea roșie.

_{Foto sus: Tancuri Valentine, pregătite pentru a fi trimise în Uniunea Sovietică (© Library and Archives Canada)}