Câte aruncătoare de mine a produs Uniunea Sovietică înainte de al Doilea Război Mondial

Istoricii sovietici au făcut totul pentru ca populația lagărului socialist să creadă că înainte de 22 iunie 1941 a fost un dezastru la nivel de conducere în ceea ce privește planificarea industrială a producției de armament și totul a plecat de la concepțiile eronate ale lui Iosif Stalin, cel ce nu se pricepea la capitolul militar și a fost indus în eroare de mareșalul Kulik. Așa scrie mareșalul Jukov în cartea de amintiri pe care a redactat-o la sfârșitul vieții.

Cel care a fost un colaborator al lui Stalin pe timpul războiului mondial a avut ajutoare în ceea ce privește redactarea textului și astfel a apărut tomul stufos intitulat Amintiri și reflecții. Au fost consacrate spații generoase dotării Armatei Roșii înainte de începerea războiului cu Al Treilea Reich și s-a ajuns la concluzia că dotarea diviziilor sovietice n-a fost bună și astfel Wehrmachtul a putut să trimită unități până la periferiile Moscovei. Aruncătorul de mine, o armă ieftină, avea o mare putere de foc, dar conducerea de partid și de stat, personal tovarășul Stalin, n-au înțeles importanța armei și producția era insuficientă.

Volumul lui Jukov conține o dată interesantă despre cât s-a produs în perioada 1 ianuarie 1939 – 22 iunie 1941: 52.407 piese din categoria tunul săracului. Cartea prea mare n-a fost pe gustul cititorilor, populația fiind convinsă că știe orice și când nu citește. Conform standardelor de dinainte de război, fiecare mare unitate sovietică de infanterie trebuia să primească 66 de aruncătoare de mine de calibrele 82, 107 și 120 mm. Nu mai erau luate în calcul cele de 50 mm, prea banale pentru a ajunge în paginile unei cărți aparținând unui înalt comandant. Să presupunem că toate aruncătoarele produse sunt incluse în cele 66 de exemplare și atunci rezultă că Iosif Vissarionovici Stalin avea guri de foc pentru dotarea 794 de divizii de infanterie. Marile unități de cavalerie și tancuri aveau mai puține piese și atunci cele rămase erau trimise către spre alte regimente și batalioane.

Iosif Stalin s-a pregătit prea mult și avea aruncătoare de mine de calibrele 107 și 120 mm cum nici nu visau ofițerii inamicului. Aceștia au fost obligați să accepte că există o deosebită inferioritate la acest tip de armament și piesele de captură au fost utilizate în limitele cantităților de muniție găsite prin depozitele pline ale inamicului. Erau totuși volume limitate, militarii sovietici primind ordin să tragă bine până la epuizarea stocurilor. Aceste guri de foc sunt deosebite prin construcție și practic trupele germane sau române puteau să captureze doar țevi inutile. Conducătorii din Axă au fost obligați să ceară proiectanților să livreze ceva asemănător și la Reșița s-a realizat o copie a modelului sovietic de calibrul 120 mm. Așa a fost posibil să se reziste până la 23 august 1944, dar tehnica artileristică din rândurile infanteriei a fost prea puțină în lupta cu colosul sovietic. Comuniștii au mințit astfel încât au ajuns să creadă propriile minciuni și să le apere cu tărie.

Adevărul era prezentat în forme diminuate și denaturate pentru ca masele de cititori să fie manipulate pentru totdeauna.