Bolșevicul Stalin a continuat politica expansionismului țarist
Într-o scrisoare trimisă lui Roosevelt, la 13 martie 1945, Churchill recunoaște cu amărăciune că toate înțelegerile cu Stalin sînt un eșec. Cu puțin timp înainte, în 27 februarie, întors de la Conferința de la Yalta, el declara în Camera Comunelor că rușii doresc să trăiască în pace și prietenie cu democrațiile occidentale.
Ce se întîmplase între timp, pentru ca Churchill să-și schimbe atît de radical starea de spirit față de ruși?
În aceeași zi în care liderul britanic afirma solemn că nu cunoaște alt guvern precum cel sovietic, care să-și respecte cu atîta sîrguință angajamentele, la București, trimisul lui Stalin, Vîșinski, fostul procuror în procesele politice de la Moscova dintre 1936-1939, cerea Regelui Mihai plecarea lui Nicolae Rădescu din fruntea guvernului. Concomitent, unități ale Armatei Roșii ocupau cartierul general al armatei române și dezarmau trupele din Capitală. În București și în alte orașe au loc agitații comuniste violente. Regele Mihai caută să cîștige timp pentru a le da aliaților posibilitatea să intervină. Nu de alta, dar la Conferința din Crimeea se hotărîse ca, în cazuri de criză survenite într-una din țările recent eliberate sau foste satelite ale Germaniei, aliații să se consulte între ei.
Șeful misiunii americane la București caută zadarnic însă să intre în contact cu Vîșinski. Care la 2 martie 1945 dă Regelui Mihai ultimatumul vizînd instalarea guvernului pro-comunist al lui dr. Petru Groza. La 6 martie, guvernul cerut de ruși ajunge în fruntea țării. Prin declarația de la Yalta, cele trei puteri se angajaseră să acorde împreună asistență tuturor statelor europene eliberate și tuturor fostelor state satelite ale Germaniei, în vederea „formării de guverne interimare, larg reprezentative pentru toate elementele democratice ale populației, guverne care se vor angaja să stabilească, cît mai repede posibil, prin alegeri libere, guverne răspunzînd voinței poporului“. Evenimentele din România arătau că rușilor nici nu le trecea prin cap să aplice în practică, acolo unde intraseră armatele lor, acest punct din declarația de la Yalta. Pentru occidentali, care se legănaseră pînă atunci în iluzia unui Stalin de treabă, a fost prima revelație asupra adevăratei poziții a generalisimului. Deși secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, partid care masacrase familia lui Nicolae al II-lea, Stalin nu ducea o altă politică decît cea a expansionismului țarist. Un timp, această politică a vizat țările pe teritoriul cărora intrase Armata Roșie. În Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, comuniștii pun mîna, treptat-treptat, pe punctele-cheie ale puterii. Alegerile din Cehoslovacia, de la 26 mai 1946, marchează progresul evident al comuniștilor. Alegerile din Bulgaria, ținute la 27 octombrie 1946, aduc cu sine victoria coaliției pro-comuniste, care obține 78% din voturi. La 18 noiembrie 1946, comuniștii cîștigă alegerile din România. Chiar dacă în Ungaria, comuniștii vor învinge abia la 31 august 1947, totuși, pînă atunci puterea le aparține, prin faptul că un post-cheie, cum e cel al Ministerului de Interne, e în mîinile lor. Peste tot alegerile sînt trucate. Protestele occidentalilor sînt zadarnice. Stalin nu se oprește însă aici. El vrea să se extindă și spre sud. Prima țintă: Iranul, al cărui petrol îi tentează pe ruși. În octombrie 1946, el creează în Azerbaidjan un partid autonomist care se unește cu cel comunist. O lună mai tîrziu, în noiembrie, șeful partidului autonomist proclamă o republică autonomă, exprimîndu-și dorința de a trece sub influența sovietică. În planurile lui Stalin intră însă și Turcia. La 7 august 1946, URSS cere Turciei să renunțe la drepturile asupra strîmtorii Dardanelelor, drepturi acordate acestei țări prin Convenția de la Montreux, din 1936. Deși, prin înțelegerile de la Yalta, Grecia căzuse în sfera de influență a Angliei, rușii se pun în mișcare și în Grecia. În septembrie 1946, comuniștii declanșează războiul civil.
Astfel de evenimente îi fac pe liderii occidentali să se trezească la realitate.
Ei nu luaseră în considerare pînă atunci semnalele lansate de buni cunoscători ai sovieticilor. La 4 aprilie 1945, ambasadorul SUA la Moscova, Averell Harriman, trimite Departamentului de Stat o lungă scrisoare în care arată că:
„Partidul Comunist și asociații săi se servesc peste tot de dificultățile economice prin care trec țările plasate sub responsabilitatea noastră, pentru a face reclamă concepțiilor și politicii sovietice“.
Avertismentul lui Harriman nu e luat în considerare. Abia după ce expansionismul rusesc devine o realitate, occidentalii își schimbă poziția conciliantă față de URSS. Astfel, la 5 martie 1946, într-un discurs care va deveni celebru, ținut la Fulton, Churchill se referă deschis la amenințarea sovietică. El cere o acțiune neîntîrziată a Occidentului pentru a stăvili expansionismul lui Stalin. La 17 iunie 1947, Truman trasează, într-un discurs la Princeton, liniile directoare ale doctrinei Truman. El anunță că Statele Unite ale Americii nu pot să dezamăgească țările mici care luptă pentru a-și apăra libertatea și independența. SUA se angajau să susțină statele care erau amenințate de ruși, cu condiția ca acestea să nu fi căzut deja sub influență sovietică. Doctrina Truman viza abandonarea țărilor deja ocupate de ruși, îndreptîndu-și atenția către stăvilirea expansionismului rusesc. Doctrina stăvilirii, care va domina politica occidentală timp de cîteva decenii, pînă la prăbușirea comunismului, își găsește întemeierea teoretică într-un articol celebru semnat în revista Foreign Affairs, din iulie 1947, de către George Kennan, universitar de la Princeton, fost consilier al Ambasadei americane la Moscova, numit de către Truman șeful Serviciului de Planificare Politică al Departamentului de Stat. În articolul său, George Kennan scria:
„Este limpede că elementul principal al oricărei politici a Statelor Unite față de URSS trebuie să fie o stăvilire, o îndiguire pe termen lung, calmă, dar fermă și vigilentă a tendințelor expansioniste ale Rusiei (…) pentru a opune rușilor o contraforță inalterabilă în orice punct în care ei ar arăta semnele voinței de a impieta asupra intereselor unei lumi pacifice și stabile.“
George Kennan are în articolul său o profeție care ne face să ne tulburăm azi, după prăbușirea comunismului:
„Cine poate spune cu siguranță că puternica lumină care strălucește de la Kremlin asupra popoarelor nesatisfăcute din lumea occidentală nu este puternica strălucire a unei constelații deja în declin? (…) Rămîne posibilitatea că puterea sovietică poartă în ea germenii propriei sale decadențe.“
Transpunînd în practică această politică de îndiguire, Congresul american aprobase, la 12 martie 1947, propunerea președintelui Truman de a acorda Turciei și Greciei un ajutor de 400 milioane de dolari și de a trimite în aceste țări personal civil și militar.
Politica de apărare a propriei sfere de influență în fața expansionismului rusesc își va pune amprenta asupra tuturor marilor decizii occidentale din următoarele decenii. În virtutea ei, se va lansa Planul Marshall, se vor constitui Pactul Nord-Atlantic și Consiliul Europei, se va înființa podul aerian pentru a sparge blocada Berlinului de Vest impusă de către sovietici, se vor trimite trupe în Grecia și Coreea. E limpede, astfel, că timp de decenii occidentalii au trăit sub semnul amenințării comunismului rusesc. Atît politica lor internă, cît și cea externă au fost marcate profund de spectrul extinderii influenței sovietice dincolo de hotarele sferelor de influență stabilite la Yalta. Pe plan intern, de exemplu, politica stăvilirii a dus la izolarea treptată a partidelor comuniste. Ele au fost înfățișate de fiecare dată drept agenți ai imperialismului rusesc. Pe plan extern, amenințarea comunistă a ținut blocul occidental în unitate și solidaritate. Orice tendință de ieșire de sub protectoratul SUA era contracarată prin teza că, astfel, blocul occidental slăbește și devine vulnerabil în fața rușilor. Sub acest semn a fost posibilă concilierea istorică dintre Franța și Germania. În fața pericolului comun, cele două adversare tradiționale au fost obligate să se alieze. Politica îndiguirii a dat posibilitatea ieșirii Statelor Unite ale Americii din izolaționismul lor tradițional. Liderii de la Casa Albă au explicat poporului american intervențiile în diferite zone ale lumii prin necesitatea de a descuraja extinderea sovietică. Toate elementele fundamentale ale Pactului Nord-Atlantic au fost influențate de teza potrivit căreia această organizație e menită să apere democrația occidentală. Deși, din punct de vedere oficial, țintea țările membre, Consiliul Europei a vizat în realitate respectarea democrației în fostele state comuniste. Atitudinea față de țările din Europa Centrală și de Est a stat și ea sub semnul politicii de confruntare cu Uniunea Sovietică. Occidentalii s-au străduit pe toate căile să încurajeze disidența unor țări față de Moscova. Nu altfel se explică simpatia față de regimul lui Tito sau față de cel al lui Ceaușescu. Împărțirea lumii în două și-a spus cuvîntul și în poziția față de popoarele din fostele țări comuniste. Guvernele occidentale, diferitele organizații democrate și-au axat politica pe simpatia față de aceste popoare, pe sprijinirea lor în lupta împotriva dictaturii.
Foto sus: Poster sovietic de propagandă (© Wikimedia Commons)