Bătălia navală de la Belgrad: O victorie strălucită a lui Iancu de Hunedoara

După cucerirea Constantinopolului de către Mohamed al II-lea, 29 mai 1453, situația militară s-a schimbat radical. Acum nu mai putea intra în calcul alungarea turcilor de pe teritoriul Europei prin campanii militare ofensive, tactică atât de îndrăgită de Iancu de Hunedoara, ci la ordinea zilei s-a înscris nevoia imperativă a întăririi sistemului defensiv al țării.

Între timp știrile care soseau privind pregătirile turcilor erau din ce în ce mai amenințătoare, iar din martie 1456 se știa cu siguranță că ținta acestora este Belgradul. Au început deci pregătirile pentru primirea musafirului nedorit. Ioan de Capistrano încercaseră promoveze ideea unei cruciade în ținuturile de sud, așa că atunci când a sosit pericolul, cei din clasele de jos s-au așezat cu miile în rândurile cruciaților, scrie Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a instituției.

Iancu de Hunedoara încerca, între timp, să încropească armata țării. Mai întâi a trimis circa 5 000 de mercenari în orașul amenințat, pe care i-a pus sub comanda lui Mihail Szilágyi, și a angajat pe propria sa cheltuială 10 000 de soldați, sperând ca și marii baroni maghiari și nobilii din apus să adopte aceeași atitudine, însă în zadar.

Așadar, oastea pe care a reușit s-o încropească nu depășea 30 000 de oșteni în condițiile în care oastea turcilor număra peste 100 000 de soldați. Primele trupe turcești au ajuns sub zidurile Belgradului în jurul datei de 2 iulie. Au purces la încercuirea cetății iar pe Dunăre s-a construit o blocadă formată din trei rânduri de galere legate între ele cu lanțuri, așa că acum nu mai era posibilă ajutarea cetății decât prin spargerea împrejmuirii.

După eforturile nereușite de a împiedica încercuirea Belgradului, Iancu de Hunedoara s-a retras către nord-vest, așezându-și tabăra lângă cetatea Zemun.

Odată cu trecerea timpului neliniștea din cetate creștea. În aceste condiții era mai mult decât evident faptul că trebuia intervenit rapid. Bogata experiență, câștigată de-a lungul timpului în luptele cu turcii, l-a făcut pe Iancu de Hunedoara să realizeze că aceștia sunt mult mai puternici pe uscat decât pe apă, în consecință a poruncit să de adune toate vasele disponibile la vărsarea Tisei în Dunăre.

Flota strânsă la repezeală număra în jur de 200 de vase, dar majoritatea fiind de transport nu erau echipate de luptă. Când totul a fost gata, Iancu a transmis cumnatului său Mihail Szilágyi, comandantul garnizoanei Belgradului, să pregătească pentru ziua de 14 iulie, cu vasele ancorate sub fortăreață, atacarea flotei otomane din spate.

Spargerea încercuirii Belgradului

La 14 iulie 1456, având în frunte un vas de mari dimensiuni, bine echipat atât cu armament cât și cu soldați de elită aleși personal de către Iancu, flota maghiară porni către Belgrad.

De asemenea pe uscat, în dreptul locului unde urma să se dea bătălia navală, aștepta Capistrano cu 15 -16.000 de oameni. Această oaste avea rolul de a împiedica pe turci să vină în ajutorul flotei lor.

Lupta a ținut cinci ore și în ciuda superiorității flotei turcești, compusă din 60 de galere și aproximativ 150 de vase mai mici, aceasta a fost învinsă. Trei patru corăbii turcești au fost scufundate, tot atâtea capturate, iar celelalte care au încercat să se retragă aveau daune atât de grave încât la porunca sultanului, pentru a nu fi capturate, au fost incendiate.

Înfrângerea flotei turcești a condus la spargerea încercuirii Belgradului, iar prin breșa creată pe Dunăre, Belgradul a putut fi alimentat cu trupe odihnite, arme și alimente proaspete începând din a doua zi. Victoria a ridicat moralul trupelor din cetate și a celor care au început să sosească în număr tot mai mare, reprezentând un moment decisiv în contextul confruntărilor cu turcii conduși de Mohamed al II-lea, din iulie 1456.

Bibliografie:

• Mureșan, Camil, „Iancu de Hunedoara”, București, Editura Științifică, 1968.