Bătălia de iarnă pentru Oboyan
Armata germană a pătruns adânc pe teritoriul Uniunii Sovietice și Iosif Stalin a ordonat trecerea la contraatac în decembrie 1941 pentru recuperarea teritoriilor pierdute, ceea ce a surprins complet comandamentul Wehrmacht-ului, cel obișnuit cu succese de amploare și relativ ieftin obținute.
Luptele se duceau de-a lungul întregului front și șocul asupra trupelor istovite și înghețate de marșul permanent pe drumurile de proastă calitate a fost mare. Divizia 299 infanterie, care se remarcase în timpul înaintării prin distrugerea multor unități sovietice, a primit misiunea să treacă în defensivă în regiunea orașului Oboyan și nu trebuia să cedeze un pas. Linia de rezistență trebuia să rămână intactă în ciuda tuturor presiunilor inamice deoarece tancurile puteau să înainteze apoi spre Harkov, Sumî și Kiev.
Documentele descoperite după luptă au confirmat prezența a cel puțin 16 batalioane de infanterie, adică practic două divizii. Armata germană nu avea efective suficiente pentru apărarea lungului front și orașul Oboyan a devenit brusc o poziție strategică în care au fost aduși în prima linie mai puțin de o mie de oameni din divizie și mulți erau de la partea de servicii și cu experiență limitată în confruntările cu un inamic din ce în ce mai numeros și mai antrenat.
Lupta decisivă a început în ziua de 1 ianuarie 1942 prin bombardament masiv de aviație și participantul Hans Roth nu amintește de vreo intervenție a temutelor avioane de vânătoare Me-109.
Ordinele pentru apărare au fost date, dar nu existau munițiile necesare și un convoi cu 14 camioane a fost surprins de tancuri KV-1 și T-34 în ziua de 2 ianuarie. Mașinile au fost strivite în șenile cu personalul militar rănit cu tot. S-a reușit cu o pușcă antitanc eliminarea unui tanc mediu, dar era cam puțin și infanteria germană continua să fie expusă în fața coloșilor metalici. Industria din Reich lucra în condiții de pace și era insuficient interesată de comenzile de armament antitanc deosebit de util în condițiile luptelor apropiate.
Comandamentul sovietic nu putea să accepte că o armată cu rândurile rarefiate poate să reziste și numai în ziua de 4 ianuarie 1942 au fost inițiate 25 de atacuri cu ajutorul tancurilor grele. Localitatea a fost luată la țintă de artileria sovietică și tunurile trăgeau de parcă nu mai exista ziua de mâine. Orice era vizibil era luat la țintă, dar tranșeele și subsolurile caselor erau greu de atins.
Germanii erau definiți drept superiori în domeniul armamentului, dar erau obligați să se ascundă și să facă economie de muniție. Cărțile de istorie laudă intens renumitele tancuri, termenul de Panzer fiind un adevărat mit contemporan, dar militarul Hans Roth era uimit de ceea ce trimiteau rușii la atac.
Tancurile KV-1 de 52 de tone au intrat în pozițiile apărătorilor și au nimicit prin strivire camioanele cu muniții. Tanchiștii de la bord aveau o plăcere deosebită să omoare în șenile răniții pentru a distruge moralul invadatorilor. Infiltrările sovietice au fost oprite prin intervenția tunurilor de calibrul 88 m în ziua de 5 ianuarie 1942 și un colos KV a fost spulberat. Infanteria fără mijloace mecanizate nu mai avea forță de pătrundere, mai ales că aparate din Luftwaffe au reușit să parașuteze muniția necesară armelor automate și aruncătoarelor de mine.
Asaltul a continuat pe 6 ianuarie și un întreg batalion s-a infiltrat în partea de nord a orașului profitând de acoperirea întunericului. Focul mitralierelor MG-34 secera tot ce se vedea sau se presupunea că există. Gloanțele de calibrul 7,92 mm erau concepute să facă răni cumplite și să nu lase teafăr vreun soldat ce nu se afla la adăpost sub nivelul solului sau după un obstacol.
Au fost puse în poziție tunurile antiaeriene de calibrul 20 mm și acestea au provocat prăpăd printre atacatori. Chiar dacă proiectilele erau ușoare, debitul mare a ridicat un adevărat baraj în fața infanteriei. Politrucii nu erau oameni care să țină cont de pierderi și pe 7 ianuarie a urmat un nou asalt masiv, de data aceasta cu ajutor de la tancuri KV.
Militarii germani erau șocați de rezistența blindajului la obuze și doar intervenția a două blindate a reușit să ducă la neutralizarea tancului greu din sector. Infanteria rămasă prin clădiri a fost neutralizată cu ajutorul aruncătoarelor de flăcări, o armă sinistră pentru orice om în uniformă. Pierderile mari în luptători au dus la o retragere spre est în așteptarea unor întăriri.
Sovieticii se răzbună pe localitate cu ajutorul bombardierelor ce loveau tot ce era vizibil și bombele de aviație aveau o mare putere de distrugere datorită încărcăturii sporite de explozibil. Cele mai bune pentru lupta împotriva unui oraș apărat erau cele de 90 kg.
Un contraatac dus ca la carte spre Strelezkaia în 8 ianuarie a reușit să genereze surprinderea militarilor sovietici ce se odihneau după zile de luptă în condiții de ger cumplit și a urmat un măcel, germanii fiind hotărâți să termine cu inamicul ce părea că are rezerve infinite. Armele automate individuale nimiceau orice ființă care dormea sau mai mișca prin case și pivnițe.Grenadele desăvârșeau opera de distrugere și în numai 30 de minute peste 360 de soldați ruși au pierit.
Sovieticii au contraatacat după prânz și seara și a urmat o altă luptă de exterminare reciprocă. Au reușit asaltatorii să se infiltreze până la spitalul de campanie și să măcelărească răniții germani. Reacția trupelor Wehrmacht-ului a fost la fel de brutală și trupa rămasă fără muniții a fost nimicită. Ofensiva a vizat apoi respingerea atacatorilor și cele două pene au determinat retragerea oamenilor lui Iosif Stalin.
Măcelul a continuat până pe 11 ianuarie 1942, dată la care este felicitată trupa ce rezistase eroic în Oboyan. Divizia 299 infanterie a dat peste cap planurile strategilor sovietici de străpungere a dispozitivului defensiv în regiune și abia în noiembrie frontul excesiv de extins a fost rupt în zona Stalingrad.
Detașamentul care a apărat orașul a avut 1.130 de oameni și 540 au ajuns morți, răniți, degerați sau dispăruți. Era o victorie scump plătită. Voința celor doi dictatori a dus la un război ideologic de anihilare reciprocă în care a pierit floarea biologică a populațiilor din cele două imperii totalitare.
Bătălia de la Oboyan a fost doar o mică parte din efortul ofensiv depus de Armata Roșie pentru alungarea germanilor din lagărul comunist și pentru trecerea dincolo de frontierele din 1941.
Mărturiile aduse de Hans Roth, militar care a apucat să noteze câte ceva între lupte, scot la lumină adevărata față a mecanismului ostășesc pus la punct de către Stalin și nu se poate discuta despre neglijență în serviciu sau slabă dotare. Omul din prima linie a putut vedea în acțiune tancurile KV-1 de 52 de tone, bombardiere ce atacau în valuri, bombardamente de artilerie ce păreau fără de sfârșit și mult fanatism, soldații cu steluțe roșii preferând să se sinucidă decât să se predea inamicului.
S-a discutat mult dacă a existat un plan de cucerire a Europei și dacă Iosif Stalin s-a pregătit pentru o astfel de operațiune în adâncimea lumii capitaliste. Industria stalinistă, rănită grav în urma ofensivei din iunie 1941, a reușit să producă armament din belșug și chiar să obțină superioritate deosebită pe direcțiile de efort. Tehnica nazistă era modestă din punct de vedere calitativ și cantitativ și numai marile erori ale comandanților sovietici au făcut ca diviziile germane să reziste până în mai 1945.
Foto sus: Tun antitanc de 45 mm 53-K, folosit de artileria sovietică (© Wikimedia Commons)
Bibliografie minimală
Koschorrek, G.K., Zăpada însângerată, Corint Istorie, București, 2019.
Roth, Hans, Infernul de pe Frontul de Est, Meteor Publishing, București, 2016.
Sarin, Oleg, Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane, Antet, f.a.
Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. II, Polirom, Iași, 2011.