Armele livrate de Germania în URSS, după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov

Anul 1933. Adolf Hitler ajunge cancelarul Germaniei și imediat a trecut la aplicarea ideilor pe care le tot promovase prin campaniile electorale. Eliminarea partidelor politice și a democrației a fost acceptată de populație, masele fiind mereu să accepte cea mai dură dictatură din partea unei grupări ce inspiră forță și prestigiu. Mulțimile sunt gata de orice sacrificiu pentru cel ce pare hotărât și nu se simt în siguranță atunci când în fruntea statul se află un lider capabil, dar care arată prea multă bunătate. Orice violență este acceptată pentru că popoarele în sine sunt deosebit de crude cu cei slabi. Legile mulțimilor se aplică în orice situație.

Dacă pe plan intern a fost înfrântă ușor opoziția și închisorile prea pline au început să fie dublate cu lagăre de concentrare, puterea militară a Germaniei nu permitea împlinirea tuturor dorințelor celui ce conducea de la Berlin. Profitând de lipsa de fermitate a foștilor învingători în prima conflagrație mondială, Hitler a reușit să-și trimită trupele modest dotate în Austria și Cehoslovacia, ultimul stat fiind un adevărat paradis al armamentului. Următoarea țintă era Polonia, o pradă cam mare și cu garanții oferite de Anglia și Franța. Cum Uniunea Sovietică purta negocieri privind o alianță împotriva politicilor naziste, conducerea de la Berlin ezita să apese pe trăgaci și erau șanse să fie oprită avansarea trupelor Wehrmacht-ului. Ultima îndoială a fost spulberată când Iosif Vissarionovici Stalin a fost de acord cu semnarea unui pact zis de neagresiune la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) și la 1 septembrie 1939 a început un conflict care a ajuns repede mondial.

Stalin a fost de acord să aprovizioneze Reich-ul 

Adolf Hitler a făcut o cumplită greșeală strategică și a ajuns să implice Germania într-un conflict pentru care nu era pregătită. Resursele de petrol erau limitate, tancurile nu erau suficiente și erau din modele depășite, munițiile erau în cantități modeste în raport cu cerințele trupelor și flota de suprafață nu se putea compara cu cea britanică. Diferența creștea și mai mult dacă se adăugau navele franceze. Blocada comercială provoca o sufocare treptată a economiei și numai comenzile militare țineau uzinele în viață. Se știe însă că o astfel de politică distruge în timp tot sistemul economic și prăbușirea se produce mai ales după încetarea luptelor. Iosif Stalin a fost de acord să aprovizioneze Reich-ul cu alimente, petrol și alte materiale strategice și astfel fabricile germane au putut să producă din plin armament, armata reușind să înfrângă forțele occidentale printr-o campanie de tip Blitzkrieg în mai – iunie 1940.

Colaborarea cu Uniunea Sovietică părea că funcționează ca unsă și cele două părți făceau schimb de opozanți, agenții polițiilor politice abia așteptând să-i tortureze și să-i execute. Cei doi conducători totalitari erau la nivel declarativ prieteni buni și afacerile dintre cele două imperii socialiste se dezvoltau îngreunate de cele birocrațiile atotputernice. Statul comunist oferise materii prime, dar dorea câte ceva la schimb și Hitler a fost de acord să fie satisfăcute cererile staliniste. Au fost trimise mașini industriale, dar liderul de la Kremlin declara că este slab pregătit militar și are nevoie de anumite tipuri de armament. Conducerea nazistă a fost de acord să îndeplinească dorințele partenerului estic.

Au fost permise vizite în fabricile militare și au fost acceptate cererile de produse speciale. Au plecat spre est cinci avioane Messerschmitt Bf-109 E. Trimiterea principalului aparat de vânătoare spre o mare putere indică o lipsă de gândire uimitoare la scara istoriei. Era cunoscut pentru orice militar că tehnica de luptă capturată intactă sau puțin avariată este analizată de către specialiști pentru a fi identificate performanțele și punctele slabe. Oferirea unor avioane intacte era un dar la care probabil că Stalin nici măcar nu visase. Specialiștii puteau să analizeze în liniște structura aparatului ce spulberase aviația poloneză și apoi pe cea franceză.

Au mai fost achiziționate aparate Messerschmitt Bf-110, Junkers-88 și un tanc Panzer III complet echipat. Modelul de tanc oferit era considerat drept performant și capabil să înfrunte cele mai bune mașini blindate pe care le putea opune un inamic. Inginerii comuniști nici n-au vrut să creadă că Panzer III este tot ceea ce au mai bun germanii pentru lupta anticar. Gura de foc de calibrul 50 mm era periculoasă ca orice produs militar, dar era evident o rămânere în urmă în raport cu tancurile moderne ce ieșeau deja de pe benzile de fabricație în serie importantă. Tunurile sovietice de calibrul 76,2 mm în combinație cu blindajele superioare de pe T-34 erau cu adevărat venite din viitor. Dacă era cineva care cunoștea deja calitățile tancului KV-1, putea să rămână șocat de înapoierea specialiștilor în Panzere.

Germania a mers mai departe cu livrările și a fost de acord cu vânzarea unui crucișător greu dotat cu tunuri de calibrul 203 mm. A reușit să-l echipeze pe jumătate cu gurile de foc cerute și nava a tras împotriva foștilor proprietari 700 de proiectile de câte 122 kg până când a fost avariată de artileria Wehrmacht-ului. S-a scris mult că n-au fost respectate înțelegerile dintre cele două părți și era absolut normal ca naziștii să facă totul împotriva prietenilor roșii. Dacă se separă balastul minciunii de adevăr, trebuie să se știe că un crucișător greu era o adevărată cetate plutitoare, se construia în mulți ani și costa o avere. Germania, aflată în război cu Marea Britanie, nici măcar n-a mai dezvoltat o flotă de suprafață din nave principale și s-a mulțumit numai cu submarine și distrugătoare.

Studierea unor mașini militare se poate face și prin dezmembrarea unor exemplare, dar este o muncă prea complicată. Mult mai interesantă este achiziția unor componente ce pot fi montate și pe prototipurile livrate de propria industrie. Dacă diferitele combinații dau rezultate, pot fi cerute lungi serii. Iosif Stalin era deosebit de interesat de ceea ce poate să ofere firmele germane și au fost trimiși specialiști să scotocească prin toate ungherele uzinelor și să ceară ceea ce era interesant pentru aeronautică. Erau trecute pe liste piese de avion și partea germană a dat generos. Uniunea Sovietică era un aliat prețios ce nu trebuia pierdut și apoi provocat. Liderul de la Kremlin a fost preocupat să respecte înțelegerile și plățile erau făcute la timp.

Este ideal pentru ingineri și proiectanți să dispună de componente și de mașinile militare cerute, dar este foarte greu să fie studiate și copiate toate reperele. Stalin a avut parte de un cadou nesperat din partea prietenilor naziști: a primit planurile mașinilor militare și aici au fost incluse documentele despre structura cuirasatului Bismarck. Conducerea comunistă a încercat să facă rost de tunuri de calibrul 381 mm pentru înarmarea cuirasatelor ce se aflau în șantiere.

Conducerea de la Berlin a considerat că statul comunist este foarte primitiv din punct de vedere tehnologic și că nu poate să profite de produsele speciale trimise. Era evident că partea sovietică a cerut avioane de vânătoare pentru a fi studiate în raport cu cele asamblate în propriile fabrici și astfel să fie corectate punctele slabe. Cele cinci exemplare de Bf-109 erau utile și pentru a înțelege funcționarea unor componente la viteze mari. Inginerii sovietici aveau un perfect material de studiu, un prim exemplar capturat în Spania fiind însă prea vechi. Chiar dacă avionul și-a păstrat silueta renumită, fiecare variantă produsă în serie aducea modificări ce puteau face diferența în scurtele confruntări aeriene. S-a scris că Iosif Vissarionovici Stalin nu s-a pregătit de războiul mondial, dar a oferit specialiștilor tot ceea ce era interesant în Luftwaffe. Bombardierele Ju-88 aveau un fuzelaj deosebit și care putea fi adaptat la orice fel de misiune militară. Germanii au fost uimitor de generoși și au oferit chiar un Ju-87 Stuka, dar partea sovietică n-a vrut să-l achiziționeze pentru că era considerat perimat după slabele performanțe de deasupra Angliei.

Conducerea nazistă a fost șocant de cinstită cu partea sovietică și a oferit cam tot ce avea în dotare în prima linie. Proiectele de armament din laboratoarele mai mult sau mai puțin secrete n-au fost oferite și nici nu prea interesau partea comunistă. Stalin avea nevoie urgent să cunoască tot ce este funcțional și fanteziile de pe planșete nu-l interesau decât atunci când deveneau viabile. Adolf Hitler a comis două erori fundamentale prin deciziile luate. Chiar dacă era inferior la capitolul cantitate, i-a trimis armament lui Stalin. În plus, a permis să fie studiate mașinile montate și părți ale acestora. Era cunoscut în epocă faptul că orice se poate copia sau imita până la depășire.

Liderul de la Kremlin a preferat să ascundă ceea ce avea mai bun și a procedat absolut corect din punct de vedere militar. Se mai scrie prin unele cărți de istorie că nu se pricepea în domeniu, dar modul în care a acționat în anii 1939 – 1941 demonstrează că a reușit să-l ducă pe Adolf Hitler de nas, acesta începând să fie conștient de imensa forță a imperiului roșu abia după ce trupele germane au capturat sau distrus cantități enorme de tehnică de luptă din primele luni de confruntări. Soldații germani erau șocați să vadă mereu noi și noi valuri de luptători în locul celor secerați și parcă un vrăjitor plămădea oameni și mașini în pustiurile Asiei. Nici nu știau că liderii naziști au fost prea buni prieteni cu cei comuniști și oferiseră mașini-unelte pentru producția de avioane și prese puternice pentru prelucrarea oțelului de tanc. Inteligența a fost ceva străin de centrul de conducere de la Berlin în relația cu Uniunea Sovietică.

Corectitudinea în politica externă este un lucru rar și un șef de stat nu trebuie să fie grăbit să prezinte ceea ce are în dotarea militară. Nu există prieteni în politică și, mai ales, între lideri de nuanță totalitară. Adolf Hitler se considera că face parte dintr-o rasă superioară, dar a dat dovadă de gândire absolut inferioară prin modul în care a gândit colaborarea cu Uniunea Sovietică. Era de așteptat un astfel de rezultat din moment ce liderul nazist n-a avut studii temeinice în vreun domeniu și în armată a ajuns până la nivelul modest de caporal. Și-a acoperit incompetența prin teroare și urlete, subordonații făcând totul să-i fie pe plac pentru a putea avansa.

_{Foto sus: Tanc Panzer III în Polonia, în septembrie 1939 (© Das Bundesarchiv Bild 101I-318-0083-30)}