Armata Roșie și dotarea cu armament pentru infanterie

Orice eveniment istoric este analizat de mulți specialiști și astfel apar multe teorii zise științifice, multe fiind susținute și din motive patriotice. Există credința că la 22 iunie 1941 trupele Armatei Roșii n-au fost dotate cu armament modern și în cantități suficiente pentru a face față valurilor de militari germani ce forțau granițele parțial fortificate. Teoria superiorității armelor germane se potrivește perfect pentru a demonstra fragilitatea unui organism ostășesc terorizat de poliția politică și de ofițeri ce nu aveau prea multe studii și erau dornici să avanseze cu orice preț într-un sistem în care era foarte rău să fii jos. Oare chiar să fie adevărat că Iosif Vissarionovici Stalin nu și-a dotat militarii pe care i-a mobilizat pentru uriașa confruntare ideologică?

Datele publicate de către istoricii din spațiul rusesc vin să infirme orice credință despre o oștire depășită. Infanteria a primit puștile de încredere Mosin-Nagant din diferite variante și cartușele de calibrul 7,62 mm erau testate în condițiile dure ale primei conflagrații mondiale. Forța de propulsie era suficientă și pentru tragerile de precizie la distanțe mari. Armamentul automat era însă la mare căutare pentru că și moartea trebuia să fie adaptată revoluției industriale. Erau disponibile la 22 iunie 1941 pentru 4.200.000 de militari ai Armatei Roșii 76.000 de mitraliere grele, arme de încredere de tip Maxim M1910. Erau testate din anii primului război mondial și apoi în Războiul civil. Cartușele de calibrul 7,62 mm erau din belșug deoarece Stalin cerea mereu standardizarea munițiilor.

Existau și în varianta cu mare putere de perforare pentru lupta împotriva mașinilor ușor blindate. Se adăugau puștile-mitraliere în număr de 170.000, adică erau necesari oamenii din peste zece divizii de infanterie pentru a le putea utiliza concomitent. Ar fi fost suficiente pentru dotarea a 440 de divizii de infanterie după standardele timpului, Uniunea Sovietică având în varianta oficială numai 170 de divizii de toate tipurile și două brigăzi pe granița cu Germania. Dacă ar fi fost detașate în vest, s-ar fi obținut o suprasaturare a unităților de luptă cu armament automat.

Au fost livrate din belșug automate, puști-mitraliere și mitraliere, dar acestea aveau dezavantajul că nu puteau să lovească țintele adăpostite. Orice cută de teren devenea un adăpost pentru apărători. Săparea de tranșee putea să asigure bararea înaintării unor întregi batalioane sau chiar divizii. Era nevoie ca infanteria să primească și alte categorii de mijloace de nimicire, industria constructoare de mașini având mulți proiectanți cu idei devastatoare.

Artileria era însă categoria de armă cu o mare putere de distrugere și Stalin a dezvoltat în mod special industria constructoare de mașini pentru a avea capacități de producție deosebite. Infanteria sovietică urma să descopere inamici în tranșee și era necesară o dotare cu guri de foc cu tragere curbă. Piesele clasice, chiar tunurile pentru însoțirea infanteriei, erau utile, dar aveau dimensiuni prea mari pentru a fi împinse în poziții avansate, mai ales că pentru manevrare și pentru aducerea munițiilor aveau nevoie de tracțiune motorizată sau cu cai. Miniaturizarea era obligatorie.

O invenție din Franța capitalistă a atras atenția factorilor de conducere de la Moscova și aruncătorul de mine a început să fie livrat în cantități industriale. Erau disponibile la 1 iunie 1941 36.300 de aruncătoare de calibrul 50 mm, ușor de adus până în primele tranșee și un dușman periculos pentru mitraliere. Totuși, puterea de foc îi era limitată și au fost adăugate 14.500 de calibrul 82 mm, capabile să atace fortificațiile ușoare de campanie și să execute baraje de foc împotriva infanteriei. Au fost proiectate să poată lansa proiectilele asemănătoare din dotarea forțelor inamice, dar munițiile sovietice nu se potriveau pentru aruncătoarele străine.

Lovirea unor cazemate din lemn, a unor mașini blindate sau a tunurilor inamice avansate erau misiuni ce puteau fi încredințate unor arme de calibrul 107 mm și erau disponibile 1.309 piese. Erau sprijinite de cele 3.617 de calibrul 120 mm, bombele de 16 kg fiind devastatoare din cauza cantității mari de explozibil. Nu erau necesari pereți metalici groși în momentul tragerii și spațiul era umplut cu substanțe menite să dezvolte un mare volum de gaze. O singură gură de foc putea să lanseze câte 10 lovituri pe minut și se înțelege de ce s-a acordat o atenție deosebită industriei chimice în cadrul economiei de tip stalinist.

Dotarea unei divizii de infanterie la nivelul anului 1941 implica utilizarea a 54 de aruncătoare de calibrul 82 mm și a 12 de 120 mm, ceea ce însemna că se puteau forma 301 de mari unități înzestrate cu un mijloc uimitor de distrugere. Capabil să lanseze un număr mare de bombe într-un timp scurt și din poziții adăpostite, a fost un coșmar pentru militarii inamici. A fost copiat de industria românească de armament, dar producția a fost prea mică în raport cu necesitățile frontului. Dacă se adaugă cele de calibrul 107, Iosif Stalin putea să se laude că a pregătit armament pentru 410 divizii. Aruncătoarele de mine de 50 mm ajungeau pentru 432. Propagandiștii de pe lângă Kremlin pot oricând să-l acuze că a făcut prea puțin pentru patria socialistă și există o adevărată disperare să se demonstreze că n-a fost pregătire pentru un mare conflict.

Armata Roșie a primit tehnică de luptă modernă

Este mai mult decât evident că Armata Roșie a primit tehnică de luptă modernă din belșug și că n-a existat o lipsă de interes din partea conducerii de la Kremlin pentru producția de tehnică specială. Iosif Stalin a fost acuzat de politruci că n-a făcut totul pentru oștire, dar datele arhivelor și informațiile publicate de germani despre ceea ce au capturat în regiunile de graniță demonstrează că liderul sovietic poate să fie acuzat de multe nenorociri și numai cea despre înarmare trebuie eliminată. Chiar se poate spune că au fost prea multe arme pentru efectivele mobilizate. Dacă se ține cont că un organism militar este exact precum dinții rechinului, unitățile care erau în curs de formare puteau să efectueze instrucția cu un număr limitat de arme și dotarea urma să fie făcută în timp.

S-a scris că Iosif Stalin n-a crezut că Adolf Hitler a dat ordinul de atac pentru 22 iunie 1941 și această atitudine ar fi fost una absolut normală pentru un om care știa ce dotare a trimis propriilor trupe și ce avea inamicul, mai ales pe flancurile finlandez și românesc. Supărarea era amplificată și de faptul că toate calculele strategice i-au fost date peste cap de ofensiva începută fără o pregătire serioasă în ceea ce privește efectivele și, mai ales, rezervele de arme și muniții. Amplasarea marilor unități sovietice a fost făcută numai pentru acțiuni ofensive și a fost imposibilă modificarea dispozitivului pe baza unor ordine ce veneau de la Moscova, Dacă mai veneau. Dictatorul de la Kremlin a avut grijă să dea ordine să fie pedepsiți generalii de la frontieră pentru că sistemul comunist nu accepta greșeala și mereu era nevoie de țapi ispășitori.

Armele săracului au continuat să fie produse și după 22 iunie 1941 în cantități copleșitoare pentru industria Axei. Lupta era pierdută la acest capitol al înzestrării și decalajul a fost amplificat de apariția aruncătorului de calibrul 160 mm. Este interesant de precizat că forțele germane, cele ce aparțineau zisei rase superioare, nu dispuneau de ceva comparabil cu aruncătoarele de 107 și 120 mm. Autoritățile de la București au dat ordin să fie rapid copiate cele de 120 mm pentru că erau deosebit de utile în luptele duse împotriva infanteriei.

Datele culese de prin diferite cărți publicate în fostul spațiu sovietic înainte sau după 1991 cuprind în special informații despre Armata Roșie. Sunt trecute cu vederea unitățile subordonate forțelor represive ale regimului roșu, temutul N.K.V.D. Existau împinse până la frontieră batalioane, regimente și divizii întregi ce se aflau sub controlul lui Stalin prin intermediul odiosului Beria. Acestea semănau cu unitățile Waffen-S.S., primeau armament performant și oameni performanți din punct de vedere fizic. Serviciile secrete au misiuni privind spionajul în statele normale, dar Uniunea Sovietică era un organism statal deosebit și poliția politică avea menirea să instaureze dictatura proletariatului prin uciderea tuturor celor ce nu erau siguri din punct de vedere ideologic. Era absolut normal ca militarii din astfel de mari unități să fie fanatizați până dincolo de orice imaginație.

Uniunea Sovietică n-a dus niciodată lipsă de armament, ci a suferit de existența a prea mult. Nivelul de trai a fost mereu scăzut și numai teroarea îi mai ținea pe oameni atașați de regim. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov a dat o lovitură de moarte colosului pregătit numai pentru ucidere și opera lui Iosif Stalin s-a dărâmat rapid, chiar dacă au existat conservatori și nostalgici. Omul poate crede în orice și aparatul de propagandă are grijă să toarne numai ceea ce trebuie să gândească.

Iosif Stalin a făcut totul pentru înarmarea lagărului comunist, dar dispunerea trupelor a fost plănuită numai pentru ofensivă și astfel germanii au putut să încercuiască rapid diviziile dispuse prea avansat și să deregleze mecanismul unei uriașe falange.

_{Foto sus: Soldați ai Armatei Roșii, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (© Wikimedia Commons)}