Apogeul și căderea lui Ernest Urdăreanu, favoritul regelui Carol al II-lea

În septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, aducând Europa și lumea în Al Doilea Război Mondial. România, declarându-se neutră, nu știa că într-un act adițional al Pactului Hitler-Stalin erau vizate teritoriile sale din răsărit. La 22 iunie 1940, Regele Carol al II-lea își asuma președinția partidului unit (redenumit „Partidul Națiunii”), oferindu-i lui Urdăreanu funcția de șef de stat-major, alături de cea de ministru fără portofoliu în guvernul Tătărescu. În aceeași zi, Franța a capitulat în fața Germaniei.

La 27 iunie 1940, în ziua în care principele moștenitor Mihai și colegii săi de Clasă Palatină au susținut proba finală a examenului de bacalaureat, la București s-a primit și discutat ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a unei părți din județul Dorohoi.

Regele Mihai își amintea cum Ernest Urdăreanu, invitat la Consiliul de Coroană, unul din cei șase care au votat pentru rezistență în a doua sesiune (împreună cu Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Ștefan Ciobanu, Victor Iamandi și Traian Pop), a recunoscut că a făcut-o numai de paradă și că „trebuie să cedăm”. Peste două luni, în august 1940, un Consiliu de Coroană reunit în altă componență se arăta neputincios în fața unui nou ultimatum, mascat ca „arbitraj”, de a ceda nord-vestul Transilvaniei.

În septembrie 1940 au început o serie de mari manifestații care au fost probabil manevrate de legionari împotriva Coroanei. Generalul Ion Antonescu, invocând autoritatea conferită de un acord cu Iuliu Maniu stabilit la Ploiești, s-a prezentat la rege cerând șefia guvernului. Regele a acceptat.

De la început, Antonescu a pretins îndepărtarea lui Urdăreanu (așa cum, în 1934, Titulescu o ceruse pe a lui Dumitrescu), sugerând că ar putea fi expediat în America de Sud ca ministru plenipotențiar. În Mexic, de exemplu, unde era o legație liberă. Negocierile au continuat, Antonescu venind cu noi solicitări: de la puteri sporite la ultimatumul adresat regelui de a abdica. În istoria monarhiilor, când un prim-ministru cere suveranului să renunțe la tron, puterea sa este deja pierdută și mai rămâne doar să confirme acest lucru în scris.

Șiret și abil, Ernest a propus să se evite referirea la o „abdicare”, așa încât, în proclamația din 6 septembrie 1940, s-a folosit formula de a „trece sarcinile domniei” principelui moștenitor, revenit pe tron ca Regele Mihai I. În orele următoare, Urdăreanu a strâns cele mai valoroase posesiuni și documente, pregătind drumul spre exil.

Exilul în Portugalia și America Latină

Odată cu sfârșitul domniei Regelui Carol al II-lea, și-au pierdut pozițiile de la Curte și marii săi demnitari. Urdăreanu însă a fost singurul dintre aceștia ales de fostul suveran pentru a-l însoți într-un exil care s-a dovedit definitiv. De altfel, cei mai mulți erau prea în vârstă pentru a începe o nouă viață în străinătate. La 43 de ani, burlacul Ernest avea, oricât de incert, un viitor înaintea sa. Fostul său protejat și secretar general al Casei Regale, Stavăr, a primit o procură generală pentru a-l reprezenta pe Carol al II-lea și a-i administra averea.

Înaintea plecării trenului regal de la București, în dimineața de 7 septembrie 1940, guvernul român obținuse acordul stabilirii fostului suveran în Portugalia, unde România era reprezentată de Jean Pangal, fostul șef al masoneriei române de rit scoțian. Ajunși însă în Spania, după ce au tranzitat teritoriile iugoslav, elveţian, italian şi francez, Carol și suita sa au fost practic arestați.

Aparent, Hitler ceruse lui Franco ținerea lui acolo, unde ar fi fost mai ușor de supravegheat. Dar spaniolii nu s-au arătat într-atât de docili față de comenzile Reichului: în noiembrie 1940, când lui Urdăreanu i s-a cerut extrădarea la București, fiind găsit de o comisie specială vinovat pentru crimele săvârşite împotriva legionarilor, a fost făcut dispărut în Portugalia. Peste câteva luni, în martie 1941, Carol al II-lea și Elena Lupescu treceau și ei granița în același mod clandestin.

Din Portugalia, suita regală a trecut oceanul, în America Latină. La București, Regele Mihai era sfătuit de regina-mamă Elena, pe care Carol al II-lea o exilase la Florența, în timp ce Antonescu, descotorosindu-se de legionari în ianuarie 1941, a adus România în război cu Uniunea Sovietică și cu Aliații.

Animat de iluzia că nu-și pierduse orice influență, Carol al II-lea s-a folosit de contactele sale pentru a deschide canale diplomatice (inclusiv cu sovieticii) privind problemele românești. Însă vocea sa a rămas neauzită sau ignorată.

Urdărenii și moștenirea Elenei Lupescu

În anul 1945, Ernest s-a căsătorit cu Monique Cook (1927-2002), fiica de 18 ani a unui industriaș britanic. Peste doi ani, Urdărenii au nășit cuplul regal la nunta desfăşurată pe 7 iulie 1947 la Rio de Janeiro. Principele Friedrich, șeful Casei Princiare de Hohenzollern de la Sigmaringen, considerându-l pe Carol al II-lea drept capul ramurii românești a familiei, i-a acordat Elenei Lupescu titlul de principesă. În același an, Carol, Elena și Urdărenii au revenit în Europa, stabilindu-se la Estoril.

În ianuarie 1948, un al doilea suveran român lua calea exilului: Mihai I s-a stabilit în Marea Britanie, apoi în Elveția. Tatăl și fiul, în pofida unor contacte periodice, nu s-au revăzut niciodată. Spre deosebire de Carol al II-lea, Mihai I a părăsit țara cu un număr de însoțitori mult mai mare. Unul dintre ei, Octav Ullea, ultimul maestru de ceremonii al Curții, s-a alăturat familiei de la Estoril, dar nu a durat mult până a intrat în conflict cu Urdăreanu și a fost forțat să plece.

La 4 aprilie 1953, la 59 de ani, Carol al II-lea a închis ochii pentru totdeauna. Moartea protectorului nu a amuțit vocea protejatului, care și-a declarat susținerea pentru principele Friedrich, în locul Regelui Mihai, ca pretendent la tronul României. Ernest își căuta probabil un nou patron. În absența lui, Urdărenii au profitat de pe urma văduvei – care a trăit până la 77 de ani (a murit în 1977) – și a averii pe care i-o lăsase Carol al II-lea.

Ernest Urdăreanu a trăit până în 1985, la 88 de ani. Despre activitatea sa în aceste decenii nu se cunosc însă multe lucruri. În arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității încă nu se găsește un dosar S.I.E. pe numele lui Urdăreanu. În anul morții lui Ernest, un nepot al Regelui Carol al II-lea (dintr-o filiație fără pretenții dinastice) călătorea la Estoril și primea de la Monique Urdăreanu o serie de documente pe baza cărora a publicat la Londra, în 1988, biografia Regele Carol II: viața bunicului meu. În anul 2001, Monique a vândut drepturile succesorale ale Elenei Lupescu acestui nepot, Paul Lambrino, care, spre deosebire de mult mai discretul său frate, a revendicat după 1989 mai multe bunuri ale bunicului său.

„Murdăreanu” – nume meritat sau legendă?

Ca ofițer, Ernest Urdăreanu s-a bucurat de o bună reputație. Cu siguranță avea farmec, iar faptul că toți superiorii l-au simpatizat dovedește acest lucru. Pe lângă Ilasievici, și alți comandanți ai Regimentului de Escortă Regală i-au acordat cu mărinimie calificative excelente: în 1929, colonelul Alexandru Filitti-Robănești (eroul din 1916) îl descria drept un „foarte bun ofițer de cavalerie sub toate raporturile”, iar în 1931, colonelul Constantin Sănătescu (viitorul general de armată și prim-ministru) încuviința: „Merită cu prisosință notele elogioase ce a obținut până în prezent”.

Formația de cavalerist, apetența pentru munca de birou, saloane și mașini s-au constituit toate în atuuri pentru serviciul de la Palat, unde ofițerii de cavalerie predominau în rândul aghiotanților.

Figura lui Ernest Urdăreanu a fost strâns legată de domnia Regelui Carol al II-lea. În memorialistica vremii și în istoriografia de după 1940, Urdăreanu apare ca un personaj complet negativ, după cum sugerează și supranumele „Murdăreanu”, apărut în anturajul Reginei Maria. Reputația lui Ernest de „om corupt”, aflat în relații de intimitate exagerate cu regele, devenise în anul 1940 o pată care afecta prestigiul Coroanei și de care și Carol al II-lea era, într-o anumită măsură, conștient.

De altfel, în câteva privințe, suveranul a încercat să ia măsuri: de pildă, i-a cerut lui Urdăreanu să demisioneze din multele consilii de administrație în care se afla, în afară de cele mai mari („Uzinele Reșița” și „Astra”). Dacă și-ar fi păstrat tronul în septembrie 1940 (lucru puțin probabil), Carol al II-lea poate că s-ar fi despărțit de Ernest și l-ar fi trimis într-o misiune diplomatică, așa cum îi ceruse Antonescu.

Regii români au avut, fiecare, favoriții lor: Carol I s-a bazat pe Ioan Kalinderu, administratorul Domeniului Coroanei; Ferdinand (influențat și de Regina Maria) s-a încrezut, până la sfârșitul vieții, în Barbu Știrbey, ca sfetnic; Mihai I și l-a apropiat pe tânărul diplomat Ioan Mocioni-Stârcea, un personaj-cheie la 23 august 1944.

Carol al II-lea, după ce s-a lipsit de Puiu Dumitrescu, a prețuit probabil la Urdăreanu energia, ambiția și devotamentul de care dădea dovadă. E posibil să se fi gândit că era vremea unei Românii „noi”, în care utilitatea, nu importanța, reprezintă un criteriu valid de selecție...

Acest text este un fragment din articolul „«Iubit de Vodă, urât de români». Ernest Urdăreanu” , publicat în numărul 253 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.

_{Foto sus: Ernest Urdăreanu (al treilea de la dreapta), în compania Regelui Carol al II-lea şi, între alţii, a lui Constantin Argetoianu. Fotografie din 1939}