Abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza

La începutul anului 1866, pe fondul unei crize a cerealelor, dar și a intenției lui Nicolae Kretzulescu de a-și da demisia din funcția de prim-ministru, liderii coaliției anti-cuziste și-au intensificat acțiunile menite să ducă la abdicarea domnitorului hotărând, ca dată probabilă, noaptea de 8 spre 9 februarie. Însă, această acțiune nu a mai avut loc deoarece Nicolae T. Orășanu, jurnalist și poet satiric al epocii, a reușit să afle informații importante, pe care le-a prezentat domnitorului.

În orele următoare, chiar și în aceste condiții, C.A. Rosetti, conducătorul acțiunii, i-a convocat pe liderii conspirației și, împreună, au stabilit echipa care urma să-l oblige pe principe să abdice. Aceasta era formată din cinci ofițeri, respectiv căpitanul Anton Costiescu, căpitanul Alexandru Lipoianu, căpitanul Constantin Pillat, locotenentul Anton Berindei și locotenentul Manolescu. Aceștia erau sprijiniți, în interiorul Palatului, de locotenentul Manolescu, comandantul gărzii, scrie Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, pe pagina de Facebook a instituției.

Pentru înșelarea vigilenței Poliției conduse de Alexandru Beldiman, târziu, în seara zilei de 10 februarie, Maria Rosetti a organizat o recepție la care alți membri a conjurației aveau misiunea „a ține la joc de cărți până târziu pe funcționarii și ofițerii superiori din cauza cărora lovitura ar fi fost periclitată”. De asemenea, conservatorul Ion Ghica, împreună cu soția sa, au organizat, la reședința familiei, un concert al violonistului rus Wieniawski, unde au fost invitați, deopotrivă, membri ai conspirației și apropiați ai lui Cuza.

La ora 16.00 a aceleiași zile, colonelul Nicolae Haralambie, colonelul Dimitrie Kretzulescu și maiorul Dimitrie Lecca s-au întâlnit, în secret, acasă la Alexandru Candiano-Popescu, pentru a pune la punct ultimele detalii ale acțiunii: „Aici s-au hotărât cele din urmă dispoziții în privința mișcării, fixându-se ceasul ieșirii trupelor din cazarmă la orele 2 noaptea, sub pretext că se va face un marș militar”, așa cum apare în amintirile viitorului erou din 1877-1878, generalul Candiano-Popescu.

În seara respectivă, domnitorul a cinat singur cu Doamna Elena Cuza și părea că nimic nu prevestea furtuna care avea să urmeze. Deși a primit unele informații și l-a convocat la Palat pe Alexandru Beldiman, Principele Cuza a fost asigurat de maiorul Lecca și colonelul Haralambie că situația este sub control și că orașul este liniștit. Mai mult, maiorul Lecca a întărit garda Palatului care, în acea seară, era asigurartă de Batalionul de Vânători.

Întâmplător sau nu, iar acest lucru este posibil să fie stabilit abia după identificarea și cercetarea unor documente ale vremii încă nevalorificate, la Palat au sosit Maria Obrenović și negustorul grec Sachelaridis, cartofor înrăit, care l-au ținut pe Cuza la jocul de wist până târziu în noapte. În jurul orei 1,00, partenerul de cărți a părăsit Palatul, iar principele și Maria Obrenović s-au retras într-unul din apartamente.

Puțin după miezul nopții, trupele aflate sub comanda colonelului Dimitrie Kretzulescu, la ordinul colonelului Haralambie, au ocupat poziții în fața Palatului. Echipa de ofițeri desemnată de conspiratori a pătruns în Palat și i-a arestat pe unii membri ai camarilei, respectiv Nicolae Pisoschi, Iordache Lambrino și, cel mai important, pe Arthur Beligot de Beyne, secretarul particular al domnitorului și șeful serviciului secret privat al acestuia.

În liniște, în dormitorul princiar au pătruns căpitanul Anton Costiescu, căpitanul Alexandru Lipoianu și căpitanul Constantin Pillat, care l-au trezit pe domnitor. Dialogul s-a purtat între căpitanul Costiescu și căpitanul Pillat, pe de o parte, și Cuza, pe de altă parte, în timp ce căpitanul Lipoianu și-a scos mantaua, a acoperit-o pe Maria Obrenović și, apoi, a condus-o pe jos până acasă. Reconstituirea discuției dintre cei trei protagoniști ai acestei scene a fost reprodusă, de regulă, în aceiași termeni în mai toate evocările:

„Ce doriți? i-a întrebat domnitorul pe cei trei ofițeri care stăteau cu revolverele îndreptate spre el.

Am adus abdicarea Măriei-Voastre și vă rog să o iscăliți! a replicat căpitanul Costiescu.

Nu am condei și cerneală la îndemână! a exclamat Cuza, ținut departe de masa în care își ținea revolverele.

Am adus noi tot ce trebuie! a venit din partea unuia dintre cei trei conspiratori.

Nu am masă! a replicat Cuza, în timp ce se asigura că Maria Obrenović se îmbrăca în liniște.

Mă voi face eu aceasta! a răspuns repede căpitanul Constantin Pillat, aplecându-și umerii pentru ca spatele său să fie transformat în reazem pentru domnitor”.

În jurul orei 4.00, documentul era, deja, în mâinile capilor conspirației, în timp ce Alexandru Ioan Cuza se afla, sub pază severă, într-o casă conspirativă. Conceput de Ion Ghica și C.A. Rosetti, actul abdicării avea următorul conținut: „Noi, Alessandru Ión I, conform Dorinței națiunei întregi și angajamentului ce-amú luatú la suirea mea pe Tron, Depun astăđi, 11/23 Fbruar 1866 cârma guvernului și ministerului ales de poporú. Alessandru Ión”.

La o citire mai atentă a acestui document putem trage concluzia că invocarea poporului și a dorinței națiunii erau neacoperite de realitate. Singurul adevăr era legat de angajamentul viitorului domnitor luat în ianuarie 1859, dar și dorința acestuia, rostită cu ocazia Mesajului Tronului din 1865, prin care Cuza îți afirma disponibilitatea de a abdica imediat ce condițiile erau îndeplinite pentru aducerea pe Tronul României a unui principe străin dintr-o familie domnitoare europeană.

La ieșirea din Palat, garda a fost obligată să facă stânga-mprejur pentru a nu-i permite domnitorului să ceară un eventual sprijin. După alte mărturii ale epocii, însă, la ieșirea domnitorului soldații s-au poziționat cu spatele la acesta pentru a nu li se vedea lacrimile care le curgeau pe obraz și de rușine că nu îl apăraseră pe cel care își pusese viața în mâinile lor.

La primele ore ale zilei de 11/23 februarie 1866, și-a intrat în atribuțiuni Locotenența Domnească formată din Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor, generalul Nicolae Golescu, reprezentantul Valahiei și al liberalilor, și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentantul Armatei. Tot acum, și-a început activitatea și noul guvern care era condus de Ion Ghica, fiind format din Dimitrie Ghica, ministru de Interne, Ion C. Cantacuzino, ministru de Justiție, Petre Mavrogheni, ministru de Finanțe, C.A. Rosetti, ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice, maiorul Dimitrie Lecca, ministru de Război, și Dimitrie A. Sturdza, ministru al Lucrărilor publice.

În după-amiaza zilei de 11 februarie, François Tillos, reprezentantul Franței la București, a reușit, prin mijloace specifice, să afle unde se afla Cuza, să ia legătura cu el și să fie înștiințat de către fostul domnitor că a semnat actul de abdicare cu bună știință.

La 13 februarie, Alexandru Ioan Cuza a părăsit Bucureștii și s-a îndreptat spre graniță.

Spre seara aceleiași zile, Cuza se afla în fața ultimului pichet de grăniceri de pe teritoriul României. Mărturii ale epocii, neverificate documentar, amintesc o scenă interesantă. La un moment dat, s-a deschis larg ușa Corpului de Gardă, pe peretele de fundal fostul domnitor văzând un tablou care îl înfățișa pe Mihai Viteazul. Cuprins de emoție, Cuza ar fi rostit următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să-i fie țării mele mai bine fără mine, decât i-a fost cu mine”, după care a tras perdeluța de la ușa atelajului. Rostite sau nu, aceste cuvinte s-au întipărit adânc în mentalul colectiv al poporului român care îl consideră pe principele Alessandru Ioan I-ul una dintre cele mai iubite personalități ale istoriei noastre.

Și, da, deși a fost un om cu calitățile și defectele sale, care a girat, spre sfârșitul domniei, o camarilă profund coruptă, Alexandru Ioan Cuza și-a iubit țara mai mult decât s-a iubit pe sine.

_{Foto sus: Portretul lui Cuza în mare ținută de general primar (© Colecțiile Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”) și actul abdicării domnitorului (© Arhivele Naționale ale României)}