Abandonarea românilor de peste Prut în iunie - iulie 1940

Istoriografia este plină de probleme controversate pentru că mulți sunt cei ce scriu pentru a avea o ocupație și sunt preferate temele ce pot discutate fără vreun rezultat util pentru știință. Important este să apară articole și cărți interesante pentru dobândirea de prestigiu necesar ascensiunii în mediul academic.

Retragerea trupelor române din Basarabia, Bucovina și Ţinutul Herța a fost percepută ca un act odios de trădare și, normal, a fost și o mare lașitate că n-au fost apărați românii de până la Nistru. Sunt mulți cei ce astăzi acuză conducerea regatului pentru abandonarea nevinovaților în mâinile poliției politice staliniste, cea care a trecut imediat la exterminarea celor ce nu erau pe gustul Moscovei și erau multe categorii sociale.

Trebuie să se observe că datele problemei sunt absolut prost puse și convin perfect propagandei de tip comunist. Vinovații de agresiune și de ucideri în masă sunt agenții unui regim care a fost mult mai odios decât cel nazist. Nici nu conta ce făceau liderii de la București. Planul era să fie cucerită întreaga Românie și era doar o chestiune de timp să fie trecut Prutul, un curs de apă nesemnificativ în calea poftelor lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Să trecem la partea cu rezistența militară. Sunt profesori de Istorie și cercetători ce cred că era posibilă o confruntare cu șanse de reușită pentru apărarea teritoriilor revendicate de către cotropitori deoarece și Finlanda a reușit să provoace pierderi imense unui inamic copleșitor din punct de vedere numeric și al dotării cu tehnică de luptă. Exemplul cu frontul nordic este frumos pentru că amintește de un eroism despre care se spune că ar fi provocat chiar admirația lui Iosif Stalin, dar nu se putea aplica în cazul României din simplul motiv că luptele urmau să se desfășoare în sezonul cald. Forțele sovietice ar fi putut astfel să folosească masiv automobilele blindate în afara drumurilor și tancurile ar fi avut ocazia să înainteze cu viteză sporită. Chiar rețelele de căi ferate și șosele ar fi permis aducerea de noi și noi rezerve. Flota sovietică nu mai avea de înfruntat ghețuri groase și nici aviația nu ar fi dat peste nori și ceață. Chiar dacă n-ar fi existat competență, ploile de bombe și de proiectile ar fi avut efecte fizice și asupra moralului luptătorilor români.

Istoricii înfierbântați nici nu pot spune cu ce armament ar fi luptat ostașii români. Artileria antitanc era modest dotată și nici nu erau prea mulți militari instruiți pentru acest domeniu cu o evoluție rapidă. Multe tunuri de calibrul 37 mm au fost primite din partea Germaniei abia din toamna anului 1940 și până la 22 iunie 1941. Artileria antiaeriană n-ar fi fost suficientă pentru acoperirea trupelor și nici pentru protejarea obiectivelor vitale din categoria fabrici, depozite de muniții, aerodromuri și poduri. Erau necesare guri de foc automate pentru urmărirea țintelor aflate la joasă altitudine, dar fabricile și orașele aveau nevoie de tunuri de calibrul 75 mm. S-a cumpărat modelul firmei Vickers și se produceau piese la Reșița, dar nu erau destule pentru obiectivele esențiale.

Mult mai interesantă era situația la categoria tancuri și autoblindate. Iosif Stalin, acuzat mereu că nu se pricepea în problemele militare pentru că nu avea pregătire în domeniu, a aprobat dotarea infanteriei cu tancuri de tip T-26, ideale pentru atacarea țintelor cu tunurile de calibrul 45 mm și cu mitraliere. Erau capabile să acționeze și ca mașini rapide pentru realizarea unor manevre de învăluire. Mulți istorici militari de astăzi nu mai sunt impresionați de performanțele acestui model pentru că sunt dominați de imaginile cu mașini de luptă contemporane, diferite prin proporții deoarece motoarele au progresat rapid. Nu era însă cazul să fie utilizate în doritele încercuiri pe ambele flancuri ale unei armate ce încă se afla în era calului.

Industria sovietică livrase marilor unități mecanizate tancuri din modelele BT-5 și BT-7, dotate cu tun de calibrul 45 mm și care fuseseră concepute special pentru marșuri rapide. Viteza unor astfel de mașini putea să ajungă la 86 km pe oră, dar puteau ajunge chiar la mai mult în condiții de drum de calitate. Forțarea unor cursuri de apă se putea face prin folosirea unor tancuri amfibii din modelele T-37 și T-38. Erau ușoare și înarmate în special cu mitraliere, dar puteau să impresioneze o trupă ce n-ar fi avut armament greu în sprijin. Dacă s-ar fi întâmplat ca forțele române să dispună de centre de rezistență, sovieticii puteau să detașeze câteva exemplare din noile KV-1, blindajul frontal fiind impenetrabil pentru tunurile de calibrul 37 mm. Nici cele de calibrul 47 mm nu se puteau descurca decât de la distanțe mici și din flanc. Puteau fi sprijinite de mai vechile T-28 și T-35, arhaice prin turelele multiple. Ar fi fost însă capabile să înfrunte tirul venit din partea armamentului românesc exact ca niște cuirasate terestre. Blindatele de origine cehoslovacă LT-35 n-ar fi fost capabile să înfrunte tehnica sovietică în confruntări de amploare și erau numai 126 de exemplare.

Aviația sovietică

Se spune că aviația sovietică dispunea de multe aparate, dar acestea erau învechite, complet depășite, și personalul nu era instruit suficient și superior calitativ. Nu erau probleme pentru Stalin și Armata roșie. Industria putea să completeze oricând rândurile rărite și erau suficienți mecanici pentru repararea avioanelor avariate. Partea proastă este că România nu avea escadrile antrenate pe tehnică modernă.

Avioanele Me-109 E au sosit după evenimentele tragice din iunie 1940 și era normal ca piloții să efectueze antrenamente pe un aeroplan ce era dificil de strunit. Nici pe I.A.R.-80 nu se putea conta pentru că încă era în faza de teste, orice mașină nouă suferind de boli ale copilăriei. În plus, nu prea erau mitraliere pentru dotarea exemplarelor ieșite din fabrică, armele automate venind din Belgia. Cerul Basarabiei ar fi fost acoperit de unități dotate cu PZL-11, prea vechi pentru a însemna ceva la nivel strategic. Poate ar fi apărut ceva ași, dar ar fi fost greu de respins escadrilele cu stele roșii. Nici bombardiere moderne nu existau în număr suficient pentru atacarea concentrărilor de trupe sovietice. Stocurile de bombe ar fi fost insuficiente pentru o campanie de durată.

Poate că românii ar fi avut noroc și industria sovietică nu producea prea multă tehnică de luptă modernă. Poate nici specialiști nu erau suficienți pentru utilizarea noilor mijloace de distrugere deoarece au fost multe epurări și execuții. Ghinion! Fabricile erau trecute pe picior de război și livrau tot ce dorea Iosif Stalin.

Unii istorici din fostul lagăr comunist l-au acuzat că a făcut prea puțin pentru dotarea trupelor, dar datele descoperite de diferiți cercetători independenți prin arhivele nesecretizate au demonstrat că liderul comunist a făcut totul pentru a avea armament în cantități amețitoare. A. Ivanov a publicat o carte despre artileria sovietică în anul 2003 și acolo se află soluția problemei privind trădarea basarabenilor de către români. Renumitele tunuri și obuziere de calibrele 122 și 152 mm erau asamblate în serie mare și muniția era standardizată pentru a fi multă și mai ieftină.

Au fost gata în 1939 1.294 de obuziere de calibrul 122 mm, ideale pentru tirul asupra trupelor adăpostite în tranșee. Se adăugau alte 624 de 152 mm, capabile să sfărâme orice fortificație de campanie. Alte 823 din cele două calibre erau repartizate corpurilor de armată pentru a executa foc pe direcțiile principale. Comandanții sovietici puteau să afle la orice curs sumar de instruire că artileria este principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă și se puteau convinge repede de acest adevăr dacă Stalin detașa pe lângă trupele din sectorul sudic obuzierele de calibrul 203 mm. Erau numai 229 asamblate proaspăt în anul 1939 și nici n-ar fi fost nevoie de prea multe pentru că sisteme de cazemate din beton armat nu existau pe Prut. Un proiectil era prea costisitor pentru a fi risipit undeva în sudul îndepărtat.

Se subînțelege că fabricile de produse speciale au continuat să îndeplinească indicațiile staliniste și în anul 1940, dar este mai greu de precizat câte tunuri au fost livrate până la data ultimatumului din iunie.

Apărarea în zona de coastă ar fi fost un alt model de eroism, patru distrugătoare și un submarin fiind cam tot ce se putea opune. Problema era că inamicul comunist dispunea chiar de navă tip cuirasat în Marea Neagră și tunurile de calibrul 305 mm ar fi fost greu de înfruntat. Superioritatea marinei sovietice practic tindea la absolut.

Lipsa aliaților

Mai era un alt mare dezavantaj în anul 1940: lipsa aliaților. Franța a fost înfrântă și Marea Britanie nu mai avea trupe terestre nici măcar pentru apărarea eficientă a metropolei. Germania nazistă ar fi fost o soluție, dar forțele Reich-ului nu puteau fi dirijate rapid din Occident înspre Moldova, mai ales că Adolf Hitler mai avea niște socoteli de încheiat cu Londra. În plus, Berlinul era un bun aliat al Moscovei și cele două părți aveau schimburi comerciale, de armament și de deținuți politic. Nici pe un sprijin din partea vecinilor nu se putea conta, Ungaria abia așteptând să ocupe cât mai mult din Transilvania. Diplomația sovietică făcea totul pentru a încuraja o astfel de atitudine și trupele române erau risipite pe două posibile fronturi. Nici spre Bulgaria nu se putea degarnisi frontiera. Lipsa aliaților amplifica problemele legate de insuficiența armamentului și a munițiilor pentru un stat care niciodată n-a fost conceput să cucerească planeta.

Autoritățile de la București au făcut tot ce s-a putut în anul 1940 și singura soluție a fost să satisfacă pretențiile colosului ideologic pentru a se putea închega o apărare pe Prut, curs de apă modest în războiul modern, dar forțele militare erau mai aproape de bazele de aprovizionare și erau mai concentrate. S-a evacuat cât s-a putut și din rândurile civililor, dar sovieticii au avut grijă să fie brutali și să rețină cât mai multă populație pentru a avea la dispoziție sclavi pentru muncă forțată, renumiții zek-i. Retragerea a fost unica soluție pentru a se mai păstra un stat românesc și care a încercat să-i salveze în anul 1941 pe locuitorii intrați în lagărul comunist. Acuzația că a fost o trădare în vara anului 1940 este perfect cultivată de anumite cercuri de interese pentru a diviza neamul românesc și mulți sunt cei ce mușcă momeala.