Armele dacilor: formidabile și letale

Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme. Dio Chrysostomo (40-120 e.n.) a călătorit în Dacia, probabil într-o misiune diplomatică în anul 96, relatând despre numărul mare de arme – spade, armuri, sulițe – care puteau fi văzute peste tot.

Printre cele mai faimoase arme ale dacilor este sica, un pumnal curb, cu tăiș pe interior, cu lama variind în lungime între 25 și 50 de centimetri. Multe dintre acestea au diferite simboluri pe lamă, interpretate ca fiind magice sau ritualice, reprezentând ochi, aripi sau cioc de pasăre de pradă, sau simboluri solare. Unele au mânere foarte bogat ornamentate.

Se pare însă că această armă era purtată doar de nobilime și avea un rol mai mult de simbol de castă și ritualic, mai degrabă decât armă de folosit în luptă, date fiind şi dimensiunile sale destul de reduse, fiind utilă doar în luptă unu la unu. Chiar și regele Decebal este reprezentat pe Columnă sinucigându-se cu o sica. Putem însă să spunem că sica era și însemn al castei războinice, și armă secundară.

„Răni groaznice provocate soldaților romani de către falces dacice”

Cealaltă armă faimoasă, probabil cea mai cunoscută în lumea dacică, și de către inamici, era celebrul falx. Denumirea, la fel ca în cazul sicii, este latină, și descrie orice armă sau unealtă curbă cu tăiș pe interior, indiferent de dimensiuni. Cosorul de tăiat vie, de exemplu, o unealtă relativ mică, era numit de către romani falx viticola.

Arma dacică provenea probabil din coasă, devenind însă o armă redutabilă, foarte solidă, cu un vârf încovoiat, și care, mânuită de oameni antrenați, putea să agațe scutul roman și să-l tragă din mâna soldatului, sau chiar să taie scutul până la mijloc, unde se lovea de piesa metalică din centru, umbo. Cu puțin noroc, cu această lovitură era tăiată sau măcar rănită și mâna soldatului inamic. Fronto (100-169) amintește despre „rănile groaznice provocate soldaților romani de către falces dacice”.

^{Infanterist ușor, înarmat cu falx. Armă redutabilă, aceasta putea tăia scutul roman până la piesa metalică centrală – umbo. Ilustrație de Cătălin Drăghici}  

Se pare că din cauza acestei arme de temut, romanii și-au întărit echipamentul înainte de războiul lui Traian, ranforsându-și coifurile cu o cruce metalică, scuturile cu elemente suplimentare, și au preluat de la gladiatori manica din segmente metalice, pe care o purtau pe mâna cu care mânuiau spada din dotare.

Există două versiuni ale acestei arme – una, cu mâner scurt, pentru o mână, și care putea fi folosită în același timp cu scutul, și o a doua versiune, cu mâner de două mâini. Dacă prima variantă putea fi folosită de un războinic greu echipat, a doua necesita mânuirea de către un războinic mai ușor, care să lupte chiar fără armură, fiindcă mânuirea unui falx de două mâini implica mișcări complexe și rapide.

Și lama acestor arme purta simboluri probabil apotropaice. Foarte puține falxuri au fost descoperite până acum în arheologie, față de alte piese din care s-au găsit multe bucăți. Explicația dată de multă vreme a fost că arma era folosită de soldați specializați sau de războinici care intrau la luptă la sacrificiu, scopul lor fiind să spargă linia inamică și apoi să moară eroic.

Activitățile noastre de reconstituire istorică ne-au demonstrat că această variantă nu este foarte plauzibilă, linia romană, foarte solidă, neputând fi deranjată de atacul chiar a zeci de astfel de războinici, fiindcă nu exista posibilitatea efectivă de a penetra rândurile legionarilor și nici măcar ale auxiliarilor, care luptau în formațiuni strânse. Exista și realul pericol ca falxul să se blocheze în scutul roman, iar în acel moment războinicul era practic descoperit total și își pierdea viața imediat, deloc eroic.

A doua variantă, cea mai realistă, de altfel, este că aceste arme au fost ori distruse de romani și refolosite ca unelte, ori luate ca trofee și duse la Roma sau în alte orașe ale Imperiului, pentru a arăta populației cu ce avuseseră de-a face în cumplita campanie dacică.

Suliţe, lănci, spade, cosoare, cuţite şi topoare

Dacă e să ne luăm însă după descoperirile arheologice, armele principale ale dacilor, atât la cavalerie, cât și la infanterie, erau lăncile și sulițele. Foarte multe vârfuri de lănci și sulițe au fost descoperite atât în context funerar, cât și în alte contexte. Lancea era mai solidă, cu vârful mai lat și mai lung și era folosită de pe cal, pentru spargerea formațiunilor inamice din galop. Acestea trebuiau să suporte șocul loviturii fără a se rupe, călărețul putând continua lupta cu lancea până când spațiul nu îi mai permitea și atunci abandona lancea – preferabil într-un inamic – și trecea la o altă armă, cum ar fi spada sau toporul.

Sulița, pe de altă parte, era folosită pentru aruncare, era mai ușoară decât lancea, putând însă fi folosită de infanterie cu succes în lupta în linie. Din nou, după ce liniile se apropiau și nu mai exista spațiu de manevră, sulița era aruncată și lupta continua cu armele scurte.

Spadele erau armele de luptă efectivă corp la corp. Dacă în timpul lui Burebista se pare că spadele lungi erau cele mai folosite, mai ales de către cavalerie, în timpul lui Decebal erau în uz spade mai scurte, asemănătoare gladiusului roman. Acestea erau cele mai utile în lupta de aproape, putând fi folosite și pentru lovit de sus, și pentru împuns, având vârful ascuțit și tăiș pe ambele muchii. Un alt tip de armă asemănător acestor spade era seaxul, de inspirație germană, o armă cu lama dreaptă, vârful ascuțit și tăiș pe o singură parte, de dimensiuni aproape egale cu un gladius.

^{Infanterist ușor care tocmai a ucis un legionar roman cu falxul și se pregătește să îi ia armele și armura. Scene cu decapitări apar pe Columnă de ambele părți, probabil regele sau nobilii daci ofereau răsplată soldaților care aduceau capete de-ale inamicilor. Ilustrație de Cătălin Drăghici}

Cosoarele reprezentau o altă categorie de arme folosite pe larg. Din nou derivate dintr-o unealtă agricolă, cosoarele erau de dimensiuni mari – pentru două mâini, cu coadă lungă și partea metalică lată, încovoiată și bine ascuțită – și de dimensiuni mai mici, pentru a fi folosite cu o singură mână și scut. La fel ca falxurile, și chiar mai bine, cosoarele de două mâini erau folosite pentru a prinde muchia superioară a scutului roman de legionar și a-l trage efectiv din mâna acestuia, care ori era foarte puternic și reușea să-și elibereze scutul, ori îl abandona și se retrăgea, dacă mai apuca, în liniile din spate. În cazul în care se încăpățâna să țină de scut, risca să fie tras din formație înspre daci și căsăpit. Un alt rol important al cosorului de două mâini era să lovească din linia a doua gâturile și mai ales ligamentele de la genunchi și gleznă ale romanilor, care nu aveau protecție pe picioare. Un soldat astfel rănit nu mai putea păși, în cel mai bun caz putea fi evacuat de alți soldați sau se prăbușea în haosul luptei dintre cele două linii inamice, unde era călcat în picioare sau ucis.

Alte arme pentru lupta de aproape erau cuțitele și topoarele. Arcurile și praștiile aruncau din spatele liniilor săgeți și pietre în inamici. Arcuri și tolbe de săgeți, și arcași daci sunt reprezentați pe Columnă, aceștia fiind cunoscuți în Antichitate drept țintași foarte buni. Horațiu (65-8 î.e.n.) scrie în ale sale Ode despre „dacii cei aspri” care „sunt maeștri ca nimeni alții în a trage săgeți” cu vârf otrăvit. Arcurile erau folosite și de cavalerie, și de infanterie.

Armuri, scuturi, coifuri

Ca armament defensiv, dacii foloseau armuri, scuturi și coifuri. Scuturile, după cum ni le arată Columna, erau mari și ovale, având în centru un umbo din fier, uneori decorat. Din păcate, nu s-au găsit în arheologie piese semnificative din scuturi. Cu siguranță erau pictate în culori vii, cu diferite modele. Pe margine, pentru protecție, era o ramă din piele sau metal. În mod cert au mai existat în uz scuturi de alte forme și din alte materiale decât lemn – de exemplu, din răchită, mult mai ușoare, nu atât de rezistente, dar utile pentru cei care nu-și permiteau un scut din lemn.

Chiar dacă pe Columnă nu apare nici măcar un dac purtând armură, acestea sunt reprezentate pe soclul monumentului, pe post de capturi de război, sau pe trofeele care apar pe Columnă, și bucăți din ele au fost găsite în arheologie. Explicația este simplă – cei care au sculptat Columna au văzut doar prizonieri daci, fără armuri și arme, având însă ocazia să vadă piesele de echipament capturate de romani și expuse în capitala imperială. De asemenea, dacii trebuiau probabil reprezentați drept inferiori romanilor. Unele dintre echipamentele reprezentate acolo sunt clar sarmate, dar altele aparțin cu siguranță dacilor. Armurile erau de câteva tipuri – din solzi metalici de diferite dimensiuni și forme, solzi de piele, cămăși de zale, armuri din segmente metalice și/sau din piele și armuri compozite zale-solzi. Unele cântăreau mult, dar războinicul era antrenat să lupte în armură, care-i oferea și protecție, și mobilitate.

^{Călăreț dac nobil, greu înarmat și echipat. Poartă o armură din solzi metalici, un coif bogat ornamentat, iar ca arme, o lance, o sică și o altă armă pe partea stângă. Scutul îi e legat pe spate cu o curea din piele. Ilustrație de Cătălin Drăghici}

Din păcate, situația este mult mai tristă în cazul coifurilor. Dacă pe soclul Columnei avem reprezentate câteva modele absolut superbe de coifuri, în arheologie au fost descoperite doar câteva fragmente. Coifurile de pe Columnă sunt înalte, majoritatea cu vârful orientat în față – „de tip frigian”, cu obrăzare și apărători de ceafă, bogat ornate cu diferite imagini și simboluri. Este posibil ca regii și nobilii bogați să fi avut coifurile decorate sau poleite cu aur sau cu argint, tocmai pentru a-și etala statutul față de toată lumea. Este posibil şi ca dacii să fi folosit și coifuri din piele cu ranforsare metalică. Nu trebuie totuși să ne gândim că întreaga armată purta așa ceva, de fapt e posibil ca majoritatea războinicilor să nu fi avut.

Pradă luată din războaie

Dacii foloseau mașini de luptă romane, pentru a-și apăra fortificațiile, și poate chiar în câmp deschis, asemenea romanilor. Conform păcii încheiate cu împăratul Domițian în anul 89, romanii trebuiau să le dea dacilor specialiști în mașini de război, pe care tot Roma le dădea, astfel încât e de presupus că dacii știau să le mânuiască bine. O scenă de pe Columnă îi arată pe daci mânuind o balistă de pe zidurile unei fortificații – și piese de la astfel de mașini de luptă au fost găsite în fortificații dacice.

Nu trebuie uitat faptul că aceiași instructori romani aveau menirea de a-i dota pe daci cu arme și cu echipamente. Acest lucru, combinat cu piesele venite prin comerț și cu prada masivă luată de daci din războaiele anterioare – mai ales de la Legiunea V Alaudae, masacrată în 87 în Dacia –, ne duce la concluzia că o bună parte a războinicilor daci aveau în perioada 101-106 arme, armuri și coifuri romane în număr important.

După cum se poate observa și în ilustrațiile care însoțesc acest articol, infanteristul dac ușor avea o armă de două mâini, cel greu era însă echipat mai bine, având suliță, scut, spadă, cuțit, topor, poate chiar armură și coif. Cavaleria avea lance, scut, spadă sau altă armă pentru lupta de aproape, armură și coif.

Acest text este un fragment din articolul „Armele dacilor”, parte a grupajului publicat în numărul 222 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

_{Foto sus: Nobili daci. În stânga, un purtător de stindard din material textil, după reprezentările de pe Columnă, ornamentat probabil cu imagini de zei, eroi mitologici sau animale reale sau fantastice. Are ca arme doar o sică și un topor, fiindcă stegarul era protejat în luptă de camarazii săi. În dreapta, un taraboste greu echipat, cu cămașă de solzi, coif metalic bogat ornamentat, scut oval, suliță, sică și spadă scurtă. Ilustrație de Cătălin Drăghici}