Ziua în care veteranii de o vârstă cu secolul s-au întors pe plajele Normandiei

Acum 80 de ani, soldații care au debarcat pe plajele Normandiei, în dimineața de 6 iunie, au pășit în infern, întâmpinați de obstacole diabolice, mine, sârmă ghimpată, cazemate și bunkere, mitraliere secerându-i încă din apă și un inamic fortificat hotărât să îi arunce înapoi în marea din care veniseră. Dar nu s-a întâmplat așa.

Tinerii care au debarcat pe 6 iunie au reușit ‒ cea mai mare operațiune amfibie din istorie și-a îndeplinit obiectivele. Pe 6 iunie 1944 a început eliberarea Europei. Cei care au supraviețuit dintre tinerii veniți pe mare și parașutați din avioanele care au împânzit atunci cerul au încheiat războiul în Germania. 

O nouă debarcare

După 80 de ani, pe 6 iunie 2024, veteranii supraviețuitori ai debarcării, ajunși la acum 100 de ani și peste, au venit din nou pe plajele normande pentru a-și onora camarazii și pentru a-și îndeplini încă o dată datoria, așa cum au făcut-o cu opt decenii în urmă.

Pentru Normandia, aniversarea Debarcării este un moment al memoriei istorice care se transmite din generație în generație, dar și un festival în care oameni din lumea întreagă se întâlnesc pentru a celebra libertatea. 

Civili și militari se bucură împreună pe străzile satelor și orașelor normande. Fiecare localitate are istoria ei, fiecare familie are povestea ei legată de debarcare. Localitățile sunt decorate, steagurile americane, britanice, canadiene, franceze sunt la toate ferestrele, la toate porțile. În piețe se cântă, se dansează, se aud cimpoaiele și muzica militară. Berăriile sunt pline, trotuarele la fel.

Drumurile înguste şi șerpuite, mărginite de celebrul bocage, gardurile verzi, mai dese ca peria, care au ridicat atât de mari greutăți în bătălia pentru Normandia, sunt pline de vehicule militare de epocă. Din toate direcțiile curg convoaie de jeepuri, de camioane, de vehicule de război. Ocupanții lor, în uniforme și haine civile din 1944, sunt fericiți să reconstituie un moment crucial din istorie. Pasiunea acestor oameni îi face să cheltuiască bani și timp pentru a întreține și renova piese istorice pe care le salvează, astfel, în fața trecerii timpului. Este o istorie care se retrăiește la fața locului cu uniforme, arme, corturi, vehicule și aparatură așa cum au fost atunci. 

Ce poate fi mai mult pentru onorarea celor căzuți pentru libertate, pentru păstrarea vie a memoriei și a adevărului istoric?

Este o superbă lecție care arată ce înseamnă cu adevărat să-ți prețuiești și să-ți cunoști istoria. Nu prin sloganuri goale și strigăte goale de conținut, ci prin înțelegerea profundă și legătura continuă cu trecutul. Copiii sunt parte din eveniment, participă împreună cu părinții lor la toate momentele și, cu siguranță, peste ani, când vor avea copii, îi vor aduce să retrăiască la rândul lor istoria. Este o garanție că memoria istorică va rămâne nealterată de zgura timpului și de acțiunile maligne ale celor care încearcă să falsifice și să manipuleze trecutul pentru a controla prezentul. 

Sainte-Mère-Église, memoria primului oraș eliberat

În noaptea de 5-6 iunie 1944, locuitorii din mica localitate normandă Sainte-Mère-Église nu dormeau și nici nu se aflau în casele lor, așa cum îi obliga regulamentul de ocupație, care introdusese interdicții de circulație după ora stingerii. În piața centrală, peste drum de vechea biserică gotică, o casă luase foc. Pompierii încercau să stingă flăcările, lumea era adunată să dea o mână de ajutor, germanii supravegheau cu degetul pe trăgaci ca totul să se desfășoare în ordine.

Nimeni nu bănuia că Sainte-Mère-Église ocupa un loc strategic în planurile debarcării, fiind vital pentru siguranța soldaților care urmau să debarce pe plaja Utah. Comandamentul aliat plănuise o întreagă operațiune, numită Boston, pentru eliberarea localității și a întregii zone înconjurătoare, cu participarea a două divizii aeropurtate, legendarele 82 și 101. 

Primii parașutiști ajung deasupra localității în jur de ora 1:00. Localitatea Sainte-Mère-Église, pe care americanii ar fi trebuit să o găsească pustie şi scufundată în întuneric, era luminată de incendiu și plină de germani, care deschid imediat focul. Parașutiștii sunt ținte sigure și mulți sunt uciși înainte să atingă pământul. 

John Steele, Regimentul 505, Divizia 82, a avut norocul să nu fie împușcat, dar parașuta sa s-a prins de turla bisericii. A atârnat două ore pe latura vestică a bisericii, prefăcându-se că este mort. În cele din urmă, a fost luat prizonier de germani, dar după puțin timp a reușit să evadeze și s-a întors la camarazii săi, cu care a reușit să elibereze și apoi să păstreze localitatea în fața contraatacurilor germane. Pentru faptele sale a fost decorat cu Bronze Star şi Purple Heart. 

Dar rolul lui John Steele nu s-a oprit aici. După război a revenit la Sainte-Mère-Église şi orășelul l-a făcut cetățean de onoare. Povestea lui John Steele a fost relatată de Cornelius Ryan în celebra carte Ziua cea mai lungă, intrând în istorie și în memoria colectivă. Filmul cu același titlu, realizat în 1962 după cartea lui Cornelius Ryan, include și eliberarea localității Sainte-Mère-Église, rolul lui John Steele fiind interpretat de actorul Red Buttons, într-o distribuție internațională care a cuprins cele mai mari staruri din cinematografia vremii. Producătorul filmului, Darryl F. Zanuck, a decis ca scenele să fie turnate chiar în Sainte-Mère-Église, iar locuitorii au retrăit în vara lui 1961, timp de trei săptămâni, scenele din timpul războiului, participând la filmări alături de marile vedete de la Hollywood. 

Ziua cea mai lungă a rămas unul dintre cele mai mari filme de război din istoria cinematografului, a primit două premii Oscar și a reușit un record de încasări. Faima filmului și povestea lui John Steele au contribuit la răspândirea numelui Sainte-Mère-Église peste tot în lume, ca un simbol al curajului și al luptei pentru libertate. 

„Pentru mine, acesta nu este un muzeu. Este un altar al celor care au eliberat Sainte-Mère-Église, Franţa și Europa”

Un alt personaj care va juca un rol important în cultivarea memoriei celor întâmplate la Sainte-Mère-Église, pe 6 iunie 1944, este primarul localității din timpul Debarcării, Alexandre Renaud, el însuși un veteran decorat din Primul Război Mondial. Alexandre Renaud a devenit un simbol al prieteniei franco-americane, a iniţiat primele manifestări comemorative, a invitat soldații americani și familiile lor să participe la manifestările organizate în fiecare an pe 6 iunie.

La aniversarea a douăzeci de ani de la Debarcare, oraşul Sainte-Mère-Église a inaugurat muzeul dedicat trupelor aeropurtate, celor peste 10.000 de soldați din diviziile 82 și 101, care au eliberat localitatea în primele ore ale zilei de 6 iunie 1944. Muzeul, construit chiar pe locul casei incendiate, a fost realizat cu ajutorul donațiilor veteranilor și al locuitorilor. La ceremonia inaugurală au participat foștii comandanți ai diviziei 82 All Americans Matthew Ridgway și James M. Gavin, cunoscut sub porecla Jumpin Jim sau Jumping General, pentru obiceiul de a sări cu parașuta alături de soldații săi în operațiunile pe care le-a comandat, bineînțeles și pe 6 iunie 1944.

Destinul a făcut ca un fost veteran, Philippe Jutras, care a debarcat pe plaja Utah, să revină în 1974 la Sainte-Mère-Église, după o carieră politică în legislativul din Maine, și să se ofere voluntar în calitate de curator al muzeului. Timp de trei decenii, el a contribuit la extinderea muzeului și la achiziția unor obiecte de mare valoare.

Muzeul Trupelor Aeropurtate din Sainte-Mère-Église a devenit de-a lungul timpului unul dintre cele mai mari și mai moderne muzee din lume, dedicate trupelor aeropurtate, un reper pentru înțelegerea istoriei celui de Al Doilea Război Mondial. Istoria este viața fiecărui om. Philippe Jutras s-a reîntors în Franța pentru a se căsători cu o fată pe care o cunoscuse în anii războiului și și-a dedicat viața păstrării memoriei istorice a anilor pe care i-a trăit în război. 

„Pentru mine, acesta nu este un muzeu. Este un altar al celor care au eliberat Sainte-Mère-Église, Franţa și Europa”, spunea Phippe Jutras. 

Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 270 al revistei „Historia” (revista:270), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: Profimedia, Ion M. Ioniță