Un asalt dincolo de orice imaginație, în „Historia” de mai

„Un asalt îndrăzneţ, dincolo de orice imaginaţie“. Așa a numit Churchill operațiunea de salvare a lui Benito Mussolini din hotelul Campo Imperatore, în ziua de 12 septembrie 1943. Dosarul de luna aceasta este dedicat unui raid ca în filme, prezentat pas cu pas. Revista vă așteaptă și cu alte surprize, deci nu uitați s-o căutați la punctele de distribuție a presei sau online, pe platforma paydemic.  

„Dragul meu Duce, nu se poate merge mai departe. Italia este în genunchi, armata a fost complet înfrântă, iar soldaţii nu doresc să mai lupte pentru tine. În acest moment ești omul cel mai urât din Italia,“ îi spunea Regele Victor Emmanuelle al III-lea lui Benito Mussolini, în iulie 1943.

Apoi regele i-a comunicat, scurt și concis, că îl înlocuiește din funcţia de prim-ministru cu mareșalul Pietro Badoglio. Când „Il Duce“ a încercat să plece, a fost arestat de șase ofiţeri carabinieri conduși de căpitanul Paolo Vigneri și scos din reședinţă într-o ambulanţă.

Trei ore mai târziu, regele a anunţat la radio demisia lui Mussolini, luându-i prin surprindere pe fasciștii încă loiali lui Mussolini. După confirmarea rapoartelor primite referitoare la răsturnarea regimului lui Mussolini, Hitler a decis eliberarea aliatului său și pedepsirea celor implicaţi. Apoi a hotărât să aștepte momentul oportun când erau suficiente trupe germane în Italia pentru a declanșa Operaţiunea „Achse“ (Axa), prin care se urmărea arestarea noii conduceri italiene și dezarmarea unităţilor militare italiene neloiale. 

La sfârșitul conferinţei din 26 iulie, Führerul a decis organizarea unei forţe operative speciale pentru găsirea și apoi salvarea lui Mussolini. Însă găsirea acestuia nu era deloc o sarcină ușoară…

Ce a urmat? Vă povestește Carol Sabin Florea, într-un Dosar care vă va ține cu sufletul la gură. 

Normanzii si Regatul Siciliei

După incursiunea în cel de Al Doilea Război Mondial, dăm ceasul istoriei în urmă, cu vreo 900 de ani, ca să ajungem la perioada în care normanzii și-au îndreptat atenția spre sudul Italiei. 

„Mai mult de treisprezece civilizaţii și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariţiei primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului,” subliniază Paul Zaharia. 

Cele mai importante contribuţii ale normanzilor au fost în materie de religie, limbă și populaţie. Din momentul în care Roger I a controlat mare parte a insulei, el a încurajat imigraţia din nordul Europei, Franţa, Anglia, nordul Italiei și Campania.  Astfel, Sicilia va deveni predominant romano-catolică, noua latină vulgară devenind, și ea, specifică insulei. Sub familia Hauteville, Palermo a rămas capitala insulei, statutul ei fiind ridicat, împreună cu posesiunile din Malta și sudul Italiei, la regat în ziua de Crăciun a anului 1130.

Odată desăvârșită ocuparea ei, normanzii au folosit Sicilia ca bază de expansiune în Mediterana, cucerind Malta (1091) și înfiinţând o provincie comercială de-a lungul coastei nord-africane, cuprinzând teritoriile de azi ale Tunisiei, Algeriei și Libiei. 

Ultimele alcătuiau așa-numitul Regat al Africii, care însă a durat doar câteva decenii la mijlocul secolului al XII-lea, evidenţiind ambiţia normanzilor, care jinduiau la aurul sub-saharian. 

Rembrandt  și profunzimile  contemplării 

Într-o zi de iunie din 1654, pe cheiul portului din Messina era descărcată o ladă cu un conţinut neobișnuit: un tablou de Rembrandt, primul care urmase faima maestrului olandez pe aceste meleaguri. Alte două i se vor alătura peste un deceniu, expediate aceluiași comanditar.

Tabloul care traversase Mediterana înfăţișa, în mărime naturală, un bătrân contemplând o sta- tuie. La prima vedere banală, această imagine dezvăluie o lume cu profunzimi nebănuite, notează  Cosmin Ungureanu.

La rubrica „Istoria unui tablou” îl veți descoperi pe „Aristotel contemplând bustul lui Homer” (ulei pe pânză, 1653). 

Din istoria Institutului Francez

Istoria Institutului Francez de la București, care începe la sfârșitul Primului Război Mondial, poate fi văzută și ca expresia unei dorinţe de modernizare, de occidentalizare a publicului românesc, într-o perioadă când Parisul era considerat capitala culturală a lumii. 

Câteva momente ale acestei istorii, prezentate de Dragoș Jipa,  ilustrează rolul pe care Institutul Francez l-a jucat în România de la începutul anilor 1920 până la închiderea din 1948. 

*** 

Nu ratați recomandările de filme, cărți și expoziții care merită descoperite luna aceasta.

Lectură plăcută!