Rachetele Katiușa importate de România populară

Gustave Le Bon a scris clar că masele nu gândesc și au idei puține, simple și greșite. Principiile sunt universal valabile. Poporul român face eforturi deosebite pentru a cultiva și întări credința că înainte era mai bine și că s-au făcut multe în perioada regimului comunist. Se trăia mai bine atunci și nici nu mai contează că erau lipsuri alimentare și se stătea la coadă pentru o coajă de pâine. Se spune că era o economie înfloritoare, dar populația nu găsea ulei și zahăr, alimentele fiind distribuite raționalizat. Nici țesături suficiente nu se găseau și se ducea o luptă înverșunată împotriva populației pentru a nu avea acces la resurse prea multe. Oamenii prosperi nu suportă un regim comunist, egalitarist, și era normal ca autoritățile să aducă lipsurile în patrie și chiar să elimine tot ceea ce putea să amintească de trecutul burghez.

Explicația pentru acest fenomen stă în faptul că poporul român a fost sub conducerea unui regim de ocupație impus de tancurile sovietice chiar și după evenimentele din decembrie 1989 și autoritățile de la București se ocupau numai și numai cu înarmarea masivă pentru realizarea revoluției mondiale. Cucerirea întregului Pământ era visul de aur al liderilor ce ascultau de ordinele Moscovei cu orice preț. Economia socialistă n-a existat, ci a fost doar o formă de organizare pentru dotarea cu armament și populația trebuia să se mulțumească doar cu cât era necesar supraviețuirii locuitorilor în putere.

Sistemele lansatoare de rachete erau la mare căutare în timpul lui Stalin și adepții de la București au trecut la efectuarea de importuri de Katiușe. Primul model a fost de origine cehoslovacă și folosea rachete de calibrul 130 mm. Complet echipat, camionul special ajungea la o masă de 10,33 t și intra în structura unor brigăzi care să realizeze străpungerea frontului capitalist. Era o bijuterie a tehnicii și costa deosebit de mult partea română, dar ordinele venite de la Moscova erau clare și nu exista vreo soluție de ocolire. Consumul de muniție era deosebit de ridicat și o singură salvă însemna consumarea a 32 de rachete ce veneau din import. Armele au început să sosească după 1949 și a fost normal să fie păstrate cartelele chiar și după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin. Camioanele erau sisteme de foc ce permiteau o deplasare rapidă alături de trupele de tancuri și evitarea focului de contrabaterie.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un discipol fidel al lui Stalin, a făcut totul pentru a achiziționa armament din lagărul socialist și exista și ceva producție locală, ceea ce ducea la mari lipsuri pentru populație. Era menținută o sărăcie ideologică ieșită din comun de dragul artileriei reactive și a celei clasice, mari consumatoare de muniție pentru a putea realiza saturarea unui teren cu explozibili. Se înțelege de ce regimul comunist a pus accent pe dezvoltarea industriei constructoare de camioane, a celei metalurgice și nici combinatele chimice n-au fost uitate. Oficial, se spunea că se face totul pentru binele poporului, dar declarațiile autorităților de tip comunist se citesc invers. Se dorea doar obținerea de cât mai multe substanțe din ce în ce mai puternice pentru dotarea unităților de artilerie.

Sistemul de rachete R-2 de origine cehoslovacă a fost importat pentru a se participa la ultima aventură militară a lui Stalin împotriva întregii lumi libere, dar, din fericire, Războiul din Coreea nu s-a extins în temuta revoluție mondială, pârjolul universal prin care lumea urma să fie un unic lagăr. Politica de îndiguire a dat rezultate și comunismul a fost zăgăzuit spre est și lăsat să se epuizeze prin investițiile masive din sectorul militar.

_{Foto sus: Lansatoare multiple de rachete Katiușa, în timpul Bătăliei de la Stalingrad (foto: Commons: RIA Novosti)}