O contribuție esențială pentru pasionații de istorie balcanică, cu relevanță și pentru publicul românesc: «Sârbii între Popoarele Europene»

📁 Carte
🗓️ 17 noiembrie 2023

Noua apariție a editurii Cartier „Sârbii între popoarele europene”, lucrare a autorului Sima M. Ćirković, se impune în spațiul românesc ca o importantă referință pentru cititorii de istorie din România. În lumina istoriei noastre, relațiile cu popoarele din proximitate nu pot fi ignorate. Astfel, alături de lucrări similare precum „Ungurii” de Paul Lendvai, lucrarea lui Sima M. Ćirković este necesară pentru a înțelege evoluția istorică a României în relațiile cu popoarele din vecinătate.

De ce este necesară cunoașterea popoarelor vecine?

Orice pasionat al muzei Clio își poate da seama că studiul istoriei naționale se încadrează armonios într-un context mai larg al istoriei europene, reprezentând o piesă importantă în mozaicul continentului nostru. Este crucial să subliniem că studiul istoriei nu ar trebui să se rezume fie doar la o expunere a istoriei naționale, fie la una ce are ca subiect exclusiv statele regiunii euro-atlantice. Pe lângă numeroase alte spații, un rol important îl au și popoarele din jurul țării noastre. În ultima perioadă, tot mai puține persoane manifestă interes față de cunoașterea istorică a vecinilor noștri, acest lucru putând fi cu atât mai util, cu cât se pot construi conexiuni mai profunde și o înțelegere mai bună a dinamicii regionale și a relațiilor culturale cu aceștia, fapte ce pot determina un climat de pace și bună înțelegere.

Momentul invaziei Rusiei în Ucraina a reprezentat un exemplu concret al importanței cunoașterii popoarelor din jur. Această situație a generat numeroase dispute în spațiul mass-mediei și pe platformele online românești ale unor persoane mai mult sau mai puțin avizate să discute despre acest subiect. Deși relațiile ruso-ucrainene interesau prea puțin spre deloc publicul românesc până în 2014, evenimentele ce s-au precipitat în ultimul deceniu au declanșat și o explozie de lucrări referitoare la acest conflict pe piața românească. Acestea au luat avânt îndeosebi după 22 februarie 2022, data invaziei ruse asupra Ucrainei. Încă o dată s-a dovedit necesitatea unei înțelegeri mai profunde a contextului istoric în formarea unor opinii argumentate, atât despre noi înșine cât și despre cei din jur.

Sima M. Ćirković, un reputat medievist sârb

Autorul lucrării de față, Sima M. Ćirković (1929-2009) a fost un ilustru istoric și profesor universitar specializat pe perioada medievală a Balcanilor și Serbiei, fiind recunoscut drept o autoritate de seamă în domeniu. A colaborat la studii semnificative publicate în reviste de prestigiu de istorie, atât din Serbia, cât și din străinătate. Un lucru important de menționat este că prezenta lucrare a fost publicată inițial în cadrul colecției The Peoples of Europe, a prestigioasei edituri britanice Blackwell din Oxford.

Sima M. Ćirković s-a distins și prin implicarea sa în activități civice. A fost unul dintre opozanții semnificativi ai ”Memoriului Academiei Sârbe de Științe și Arte”, document de referință pentru renașterea naționalismului sârbesc de la sfârșitul anilor 1980. Acesta evidenția problemele minorității sârbe din diverse regiuni invocând pericolul reprezentat de amenințările celorlalte popoare iugoslave, (președintele Partidului Comunist din Serbia l-a numit atunci „necrologul Iugoslaviei”, avertizând asupra provocărilor și impactului negativ în relațiile interetnice).1 În același timp, autorul lucrării de față a luat atitudine și împotriva actelor de violență din perioada sângeroaselor războaie din anii 1990.

Un rol crucial în facilitarea accesului la această lucrare îl are traducătoarea cărții, respectiv doamna Octavia Nedelcu, profesor doctor în cadrul Universității din București, cu o bogată activitate în domeniul traducerilor din întreg spațiul ex-iugoslav în limba română.

 O viziune obiectivă asupra istoriei Serbiei, între mituri și realități istorice

Lucrarea în sine evidențiază o frescă a istoriei sârbilor de la sosirea lor în Balcani și până la tragicele războaie de la sfârșitul secolului trecut. În continuare vom încerca să ne concentrăm asupra unor elemente cheie evidențiate de autor.

Unul dintre primele aspecte pe care autorul le tratează este reprezentat de disputele dintre micile regate ale slavilor din Balcani și Imperiul Bizantin. Se identifică astfel o paralelă între aceste confruntări și luptele dintre Imperiul Roman de Apus și popoarele barbare, ce au determinat în cele din urmă căderea Romei. Similaritatea o reprezintă faptul că, atât popoarele barbare din primul scenariu, cât și slavii din cel de-al doilea au recunoscut rolul cultural superior al Imperiului, adoptând în final elemente ale civilizației bizantine ce au devenit fundamentale pentru identitățile naționale de mai târziu. Un punct deosebit de semnificativ a fost reprezentat de influența moștenirii bizantine asupra statelor din Balcani, după cucerirea otomană a Constantinopolului, această perspectivă fiind împărtășită și de istoricul român Nicolae Iorga.

Un aspect de o importanță crucială integrat în mitologia sârbilor este reprezentat de bătălia de la Kosovo Polje (28 iunie 1389). Aceasta aduce în prim-plan conceptul de sacrificiu suprem al țarului Lazăr, care a ales să se sacrifice în fața sorții nefavorabile a istoriei, precum și figura eroului Miloš Obilić, ucigașul sultanului Murad I. Aceste evenimente au devenit fundamentale în raportarea sârbilor la trecut, reflectând ideea că în fața adversităților istorice, un lider sau un erou poate face alegeri extreme în numele anumitor valori și principii. Autorul încearcă să demitizeze momentul, pornind de la premisa că sursele referitoare la bătălie nu sunt consistente, unele menționând o victorie otomană, altele descriind un simplu conflict cu rezultat indecis, existând chiar și surse ce susțin o victorie a sârbilor. Potrivit lui Ćirković, încă din secolul următor sursele referitoare la conflict au suferit numeroase transformări, ele fiind preluate în special de folclorul sârb ce le-a perpetuat sub forma unor balade străvechi. Este adusă în discuție și ideea unei influențe asupra acestora din urmă a romanului cavaleresc provenit din lumea occidentală.

Demitizarea momentului nu a determinat și o renunțare la ideea de Kosovo ca leagăn al poporului sârb, autorul aducând argumente referitoare la moștenirea culturală și religioasă lăsată de sârbi în regiune în special prin edificii religioase, iar în ceea ce privește principiul majorității etnice el menționează fluxurile continue de colonizare și islamizare din zonă, precum și plecările succesive ale sârbilor în regiunile de nord în special pe fondul conflictelor între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Astfel, susținerea sârbilor pentru forțele creștine în timpul campaniilor austriece în Balcani a fost urmată de represalii otomane și de un exod al populației sârbești către nord. Printre acestea importantă a fost marea migrațiune a sârbilor din 1690, conduși de patriarhul Arsenije al III lea, aceștia primind protecție și privilegii în Imperiul Habsburgic.

Rămânând la același moment și trecând la episoadele de istorie modernă, Sima M. Ćirković evidențiază rolul lor de elită în ceea ce îi privește pe sârbii ce s-au așezat în regiunile Voivodinei, Banatului și Croației, față de cei ce locuiau în Imperiul Otoman. Putem observa și aici o similaritate cu situația unor elite românești ardelene ce au avut un rol important în procesul unei construcții naționale a românilor de la sud și est de Carpați. În cazul sârbilor, aceste elite din Voivodina au reușit inițial să se remarce ca oșteni ai Imperiului Habsburgic, mulți au ajuns apoi să obțină grade superioare în armată, numeroși urmași ai acestora formând treptat o burghezie în regiune. Orașul Novi Sad a devenit o adevărată „Atenă a sârbilor”, în special prin activitatea în secolul al XIX-lea a unor asociații precum Matica Srpska, instituție ce promova și conserva literatura sârbă. 

Construcția și deconstrucția Iugoslaviei

Secolul al XIX-lea a adus schimbări semnificative și printr-un alt fenomen similar cu cel din spațiul românesc. Numeroși tineri sârbi din cadrul elitelor au călătorit și au studiat în Occident în această perioadă, aducând în țară o serie de idei liberale, acestea au jucat un rol important în cristalizarea factorilor ce au contribuit la construcția națională ulterioară. Putem observa astfel apariția a două direcții cu un impact distinct asupra ideii unității sârbilor:

Pe de-o parte, lingvistul Vuk Karađić a pus accentul îndeosebi pe aspectele lingvistice în procesul de formare a unei națiuni viitoare, ideea sa centrală fiind că toți cei ce vorbesc o limbă comună vor deveni o națiune. Aceasta a fost o abordare lingvistică a naționalismului, contribuind la unificarea limbii sârbe și la consolidarea identității lingvistice.

Pe de altă parte, Jakov Ignjatović a promovat identitatea ortodoxă. Această direcție a subliniat importanța religiei ortodoxe în definirea identității sârbe și a contribuit la consolidarea unei identități culturale și religioase specifice.

Aceste două direcții au intrat într-un antagonism, reprezentând două perspective concurente asupra construcției identității naționale. Într-un final, abordarea lui Vuk Karađić a avut un impact semnificativ asupra formării Iugoslaviei, subliniind unitatea lingvistică. În schimb, influența identității ortodoxe susținute de Jakov Igniatović a avut un rol important în contestarea identității iugoslave și dezvoltarea naționalismului sârb.

Cele două elemente ilustrează complexitatea și diversitatea elementelor care au contribuit la evoluția identității sârbe în secolul al XIX-lea și la configurarea peisajului politic și cultural din regiune.

În ceea ce privește evoluția statului iugoslav interbelic, autorul enunță în primul rând diferențele de civilizație între zonele vestice și cele estice ale statului, fiecare fiind influențată de-a lungul secolelor de imperiul Otoman și cel Habsburgic, acestora li s-au adăugat și stadii diferite de evoluție, tensiunile acumulându-se și pe fondul centralizării puterii la Belgrad. Potrivit istoricului, nu doar croații, slovenii, macedonenii, albanezii sau musulmanii au avut dificultăți în a se integra noului stat, ci chiar sârbii din fostele provincii habsburgice. În ceea ce privește viața politică, o problemă semnalată a fost reprezentată de faptul că sârbii au acționat într-un mod pluralist prin intermediul mai multor partide politice ale etnicilor lor, în timp ce restul națiunilor au încercat să se coalizeze în jurul unor partide etnice dominante. Această diversitate de abordări politice a arătat complexitatea relațiilor și identităților din cadrul Iugoslaviei, unde multiplele influențe istorice, etnice și culturale au contribuit la modelarea unui cadru politic variat și adesea divizat.

Iugoslavia socialistă a reprezentat la rândul ei o tentativă nerealistă de armonizare, construită în primul rând prin mijloace propagandistice, de impunere a idealului „frăției și unității” tuturor republicilor și popoarelor constitutive. Pe lângă diferențele de mentalități și o economie bazată pe autogestiunea întreprinderilor (ce a accentuat divizările între republicile constitutive), o problemă semnificativă a fost ascunderea crimelor și atrocităților din Al Doilea Război Mondial, fără a se organiza un proces public al acestora. Evident că, într-un regim comunist, nu se punea problema recunoașterii sau tratării crimelor partizanilor, dar sârbii au acceptat cu greu punerea pe picior de egalitate a statutului croatului Ante Pavelić (reprezentant al fascismului și colaborator direct al lui Hitler) cu cel al generalului Draža Mihailović, unul dintre primii reprezentanți ai rezistenței antifasciste din Europa ocupată (chiar dacă unele unități ale acestuia, au colaborat în anumite momente cu ocupantul german, lucru pe care l-au făcut de altfel și partizanii). În loc să fie realizată o analiză critică a evenimentelor, problemele apăsătoare ale popoarelor constitutive au fost „băgate sub preș”.

Problemele sârbilor s-au accentuat odată cu adoptarea constituției iugoslave din 1974. Spre deosebire de celelalte republici, Serbia deținea două regiuni autonome: Kosovo și Voivodina, potrivit autorului, noua constituție tindea să le ofere acestora statutul de republici separate în cadrul federației. Sentimentele de frustrare ale sârbilor au fost acutizate și de evenimente precum arestarea lui Aleksander Ranković, protestele studențești din 1968 și excluderea din Biroul Central al partidului a unor membri importanți sârbi precum Dobrica Ćosić și Jovan Marianović. Astfel s-a consolidat o opoziție puternică sârbă împotriva elementului iugoslav. Paradoxal însă, pentru a își menține unitatea națională în anii 1990, sârbii au devenit cei mai mari apărători ai unității statale a Iugoslaviei.

În privința sângeroaselor războaie din anii 1990, autorul consideră că acestea au fost un moment în care „istoria i-a ajuns din urmă” pe sârbi. O mare parte dintre problemele acumulate în ultimul secol ieșind la iveală odată cu sfârșitul regimurilor comuniste și schimbările aduse de anul 1989 în Europa. De menționat că la începutul războiului din Croația, Ćirković a fost unul dintre semnatarii unei scrisori deschise a intelectualilor către armata iugoslavă, prin care se cerea stoparea bombardării orașului Dubrovnik, obiectiv aflat în patrimoniul mondial UNESCO.2

În ceea ce privește regimul lui Slobodan Milošević, se remarcă faptul că acesta s-a raportat la ceea ce a rămas din Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) ca la un stat național al sârbilor, fapt ce a determinat și îndepărtarea muntenegrenilor față de sârbi și divergențele în privința identității acestora din urmă, ce fac subiectul unor dezbateri aprinse până în zilele noastre.

În încheiere, lucrarea subliniază ideea unei misiuni integratoare a Serbiei într-o Europă căreia îi aparține, oferind astfel un beneficiu atât sârbilor din țară, cât și zonelor compacte locuite de sârbi ce au rămas în fostele state iugoslave din proximitatea Serbiei.

Nu în ultimul rând, pentru publicul românesc, dorim să subliniem că lucrarea face adeseori referințe la populația romanității sud-dunărene și importanța pe care aceasta a avut-o în istoria Balcanilor. Se evidențiază frecvent existența unor zone extinse populate de vlahi, care fie au fost asimilate, fie au continuat să trăiască în regiuni compacte până în zilele noastre în anumite zone ale Serbiei și fostei Iugoslavii. Autorul merită cu atât mai mult o apreciere pentru faptul că accentuează originea latină a vlahilor, diferită de cea slavă a noilor veniți, precum și faptul că primii s-au aflat și se află într-un proces continuu de asimilare.

NOTE

1 https://www.jstor.org/stable/41036730 Accesat la data de 9.11.2023

2 Nebojša Popov, The word to war in Serbia, Trauma and Catharsis, Center European University Press, Budapest, Hungary 1996, p.132

Mai multe