Expoziția „Comorile haznalelor istorice din București”, la Casa Filipescu-Cesianu

Expoziția „Comorile haznalelor istorice din București” este o incursiune în trecutul istoric al evoluției și preocupării edililor pentru igienă, îngrijire personală și salubritate, într-o vreme în care Bucureștiul începe să aibă nasul adus după Occident.

În decursul anilor, arheologii de la Muzeul Municipiului București, au avut ocazia să cerceteze câteva haznale aflate în diferite zone ale vechiului oraș. Atmosfera secolelor trecute este redată muzeografic prin realizarea unei selecții de obiecte alese pentru expunere, care fac parte din cadrul descoperirilor arheologice de la Bisericile Sf. Dumitru și Mavrogheni, de la Hanul Serafim și în Cartierul Evreiesc, dar și din alte zone ale orașului.

Cuvântul „hazna” este un paradox semantic pentru că hazine, care în limba turcă făcea referire la visterie, a căpătat în limba română înțelesul latinizat pentru latrină sau cloacă.

Acestea sunt amenajări adânc săpate în pământ, discrete în spațiul domestic și unde au devenit oale și ulcele, ceștile ciobite ce nu-și mai găseau locul în serviciul de cafea, cutiuțele goale de pastă de dinți sau prețuitele sticluțe de parfum franțuzesc aruncate după ultimul „puff”.

Apariția haznalelor și a toaletelor, fie ele publice sau private, reprezintă un fenomen strâns legat de dezvoltarea structurilor urbane sau semi-urbane, dar mai ales de preocuparea oamenilor pentru igienă și sănătate publică. Aceste instalații, alături de sistemele de alimentare cu apă și ulterior a canalizărilor, reprezintă o consecință naturală a existenței orașelor în care un număr mare de oameni împărțeau același spațiu. Apa curată și îndepărtarea corespunzătoare a resturilor menajere și a gunoaielor, au prevenit apariția și răspândirea bolilor. Așadar, haznalele au avut un rol important în menținerea unei stări generale bune a sănătății publice.

În prezent arheologii le descoperă în contextul clădirilor dispărute ca urmare a deselor sistematizări ale țesutului urban survenite în diverse perioade istorice. Sub pământ sau asfalt, se păstrează alături de zidurile de fundație și o serie de beciuri, subsoluri, pivnițe și haznale care au supraviețuit neafectate demolărilor sau dispariției caselor. Cunoscute astăzi sub denumirea modernă de fosă septică aceste structuri rectangulare erau simple gropi cu amenajări din lemn sau construcții din cărămidă la parterul clădirilor. Dacă principala utilitate era legată de colectarea și decantarea apelor impurificate, în timp ele deveneau și spații ale aruncării obiectelor nefolositoare. Iată deci, cum rațiunea practică a haznalei se apropie de înțelesul de visterie, păstrătoare a memoriei inutilului, dar relevată pentru noi din punct de vedere istoric și arheologic. Cercetarea acestor haznale a scos la lumină numeroase obiecte din ceramică, faianță, porțelan și sticlă cu întrebuințări specifice, într-un puzzle ale cărui piese reprezintă mici secvențe ale secolelor trecute.

Cele din haznaua de cărămidă de la Sf. Dumitru sunt mari și frumos decorate: castroane și boluri largi însoțite de tigăi de ceramică smălțuită cu trei picioare folosite la gătitul bucatelor, dar și o cantitate impresionantă de fragmente de farfurii din faianță și porțelan care spun povestea ospețelor cu mulți meseni și poate a înzestrării bisericii de la acea vreme. În contrast cu porțelanurile sau faianțele luxoase, regăsim o multitudine de vase ceramice comune, vase smălțuite cu verde, brun sau galben, folosite la scară largă de populația mai puțin înstărită.

Situată în apropierea Curții Vechi, Biserica Sf. Dumitru a fost dintotdeauna o biserica „de centru”, într-o zonă dinamică din punct de vedere economic, unde se aflau în mare parte casele dregătorilor și ale negustorilor.

Haznaua zidită din cartierul evreiesc spune povestea unei drogherii în Cartierul Evreiesc, aprovizionată cu cele mai fine pomade aduse direct de la Paris. Recipientele mici de sticlă și vasele farmaceutice din porțelan, ne sugerează mirosul chimic al curățeniei. Comunitatea evreiască din București este atestată documentar încă de la 1682, cu ocazia construirii primei sinagogi în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Rolul evreilor sefarzi şi ashkenazi va deveni unul semnificativ în dezvoltarea zonelor unde aceștia locuiau și pe care le controlau din punct de vedere economic.

În mod diferit haznaua din curtea bisericii Mavrogheni este o modestă groapă săpată în pământ, dezafectată și transformată în groapă de gunoi, unde predomină oalele cu toartă și vase cu baza perforată cu scopul de a le transforma în ghivece de flori. Aflată în proximitatea cimitirului, inventarul ei ceramic este analog celui funerar care este unul sărăcăcios, o reflexie a comunităților modeste de la marginea Bucureștiului.

Cercetările de la Hanul Serafim (în zona clădirii Marmorosch Blank) au scos la lumină resturile unui sistem de scurgere boltit, zidit din cărămidă. Printre mormanele de oase de animale și alte resturi, descoperirea unei sticluțe de parfum a celebrului brand franțuzesc Roger Gallet a fost surprinzătoare. Parfumul având o tradiție ce începe în anul 1693, ajunge să fie nelipsit din garderoba bucureștencelor cochete și elegante din epoca „pariziană” marcată de Belle Époque.