Viața unui soldat roman
Soldatul roman își petrecea 25 de ani în armată. Astfel, el ducea o viață separată de cea a lumii civile, făcând parte dintr-o ierarhie definită clar, rigidă, în care era obligat să respecte regulamentul militar. Originile soldaților romani erau diverse, iar de cele mai multe ori proveneau din toate provinciile imperiului. Existau delimitate clar două categorii de soldați:legionari, care aveau cetățenie romană și auxiliari, care proveneau din provincii. O parte din activitatea soldaților romani ne-a parvenit prin intemediul registrelor armatei.
O parte mare din timpul petrecut în armată, soldatul se antrena pentru război, dar de multe ori lua parte și la alte tipuri de activități. Uneori acesta realiza activități specifice mestesugarilor, inginerilor, administratorilor, deoarece era nevoie ca cineva să realizeze și astfel de lucruri. Soldatul roman depindea foarte mult de zona în care era staționat, de resursele pe care le găsea acolo. El putea fi trimis în campanii de amploare și durată, sau în misiuni mai puțin importantă de patrulare, de supraveghere a frontierelor.[1]
Înrolarea în armata romană:
Majoritatea recruților se ofereau voluntari. Încorporarea forțată era extrem de nepopulară. Existau trei feluri de soldați:voluntari (voluntarii), mobilizați (lecti) și înlocuitori (vicarii). Înlocuitorii mergeau în schimbul altui bărbat care dorea să nu săvârșească serviciul militar. Ei dăruiau înlocuitorului beneficii materiale pentru a merge în armată în locul lor. Un soldat beneficia în armată de hrană, îmbrăcăminte, servicii medicale și o soldă constantă. Deci armata oferea siguranța unui venit anual constant. Dezavantajul era acela că dacă nu se supuneau regulamentului sever, soldații plăteau cu pedepse corporale până la pedeapsa capitală nesupunerea lor.
Acțiunile de recrutare erau conduse de guvernatorii de provincie și se desfășura în mai multe etape. Potențialii recruți erau verificați, cetățenii aveau dreptul să se înroleze în legiuni, iar sclavii nu aveau în mod normal să se înroleze deloc în armată. După verificare, recruții aleși erau trimiși în unitățile lor. Recruții depuneau jurământul de încredere față de împărat. Se trecea apoi la instrucția de bază, care consta în dezvoltarea condiției sale fizice, soldații mai învățau să mărșăluiască în cadență și să rămână în formație. Apoi începeau să ia parte la simulări de bătălii folosind diferite categorii de arme.
Viața cotidiană:
Armata romană nu avea baze permanente. Campaniile active se desfășuru de obicei primăvara, vara și la începutul toamnei. Când nu participau la campanii, mai ales iarna, soldații erau staționați în fortărețe care aveau o valoare strategică ajutând la controlarea teritoriului cucerit. O astfel de fortăreață era formată din cartierul general, locuințele proprii ale generalului și ofițerilor superiori, cazarma în care erau cazați sodații pe centurii, spitalul unității, hambare pentru provizii și alte clădiri utile.
Ziua începea cu strigarea apelului, după care soldații erau trimiși să efectueze diferite corvezi individauale (unii patrulau, alții curățau băile, unii aveau grijă de echipament). Dar erau și zile în care aceștia partticipau la parade și la ceremonii religioase. De asemenea urmau cu strictețe procesul de instruire prin care se pregăteau să devină soldați competenți pe care Roma se putea baza. Soldații care se remarcau și realizau o carieră militară beneficiau de gratificații și de recompense perecum decorațiuni, distincții etc.
După satisfacerea serviciului militar soldatul era mobilizat. Cunoaștem trei tipuri de demobilizare:soldații care deveneau inapți să lupte din pricina rănilor sau a bolilor erau lăsați la vatră, excluderea pentru conduită dezonorantă și demobilizarea regulamentară după satisfacerea anilor de armată necesari. După aceea soldatul intra în rândul populației civile și își putea întemeia o familie, fapt care nu era posibil cât timp erau încă în cadrul armatei.[2]
[1]Adrian, Goldsworthy, Totul despre armata romană, Bucureăti, 2008, Enciclopedia RAO, p.74.
[2]Ibidem, pp. 110-114.
