Un bronz cât o medalie de aur

Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe au cucerit singura medalie olimpică pentru România la sporturile de iarnă, la Grenoble (Franţa), în 1968. Ei au avut atunci al treilea timp din concurs.

Un rezultat de care ne amintim doar din patru în patru ani, când facem bilanţul performanţelor şi comparaţiile între ediţiile Olimpiadelor. Din păcate, această medalie obţinută la bob este etalonul rezultatelor noastre la Jocurile de iarnă de mai bine de patru decenii. „Nu credeam că va rămâne singura până în ziua de azi“, îşi începe povestea Ion Panţuru, de patru ori participant la Jocurile Olimpice.

De la fotbal pe pârtia de bob

Fost portar la echipa de fotbal, Carpaţi Sinaia (divizia C), viitorul campion la bob avea să nimerească la sporturile de iarnă dintr‑o curiozitate. „Era iarna lui 1958. Aveam mai mulţi prieteni care practicau bobul şi într‑o pauză competiţională m‑am dus cu ei la Campionatele Naţionale de seniori. După întreceri s‑a mai organizat o întrecere a începătorilor, unde am cerut permisiunea de a încerca şi eu bobul.

Spre mirarea tuturor am câştigat. Atunci am intrat în vizorul antrenorului, iar până să intru în lot nu a mai fost decât un pas“, spune fostul bober. Până la Olimpiada de la Grenoble din 1968, unde avea să scrie istorie pentru România, Panţuru şi colegul său, „frânarul“ Nicolae Neagoe, deveniseră vicecampioni europeni, în 1967, la Innsbruck. La bobul de patru persoane, unde li se alătura şi Petre Hristovici şi Gheorghe Maftei, obţinuseră locul doi la Campionatul European de la St. Moritz şi medalia de aur la Innsbruck.

Toate aceste performanţe ascund câte o poveste pe care Panţuru o spune fără să răsufle. Când ajunge la partea lui favorită, faţa i se luminează. „Medalia de la Grenoble este cea mai aproape de sufletul meu. Ţin minte că bobul a fost printre ultimele probe ale Jocurilor de iarnă din acel an. Toţi eram foarte concentraţi. Am făcut coborârea şi eram pe primul loc. Ba mai mult, deţineam recordul pistei. Ştiam însă că granzii nu luaseră startul.

Eugenio Monti din Italia şi Horst Floth din Germania ne‑au întrecut şi chiar au avut acelaşi timp. Astfel, noi trebuia să luăm argintul, dar organizatorii au mai introdus încă un criteriu de departajare pentru ei, al celei mai rapide manşe“, adaugă Panţuru, care a fost la un pas să facă „dubla“ şi cu bobul de patru persoane, unde a fost primul sub linia de podium.

Astfel, nopţile pierdute pentru a desena pe carton pârtia pe care a doua zi urma să coboare, lustruitul patinelor până la ascuţişul cel mai fin, dregerea frânelor şi a întregii cabine pentru un traseu mai în siguranţă, au fost răsplătite pe măsură.

A vrut să schimbe medalia pe două insigne

Desemnat cetăţean de onoare a trei oraşe, Comarnic (unde s‑a născut), Sinaia (unde „s‑a întâlnit“ prima dată cu bobul) şi Buşteni (unde locuieşte în prezent), Ion Panţuru trăiește acum departe de tumultul vieţii sportive, împreună cu soţia sa, Elena. „Nu mai interesează pe nimeni medalia asta“, spune cu mâhnire fostul sportiv.

„Am vrut să o dau la schimb pe două insigne, unui suedez“, face destăinuiri şocantă fostul bober, în timp ce faţa i se întunecă de tristeţe numai la gândul că ar fi putut priva România de singura medalie olimpică a sportului de iarnă. Din fericire pentru noi, simbolul victoriei la bob n‑a părăsit încă ţara. Aşteaptă recunoştinţa noii generaţii, undeva într‑o casă de la poalele pârtiei Kalinderu.