Teroriştii palestinieni, urmăriţi cu „ARTA“

În anii ’60, România a început să‑şi deschidă porţile pentru studenţii străini. Între aceştia, cei din ţările africane şi palestinienii. Între timp, relaţiile dintre statul Israel şi palestinieni devin tot mai încordate, iar organizaţia „Al Fatah“ ajunge exponentul celor mai radicale soluţii de luptă împotriva Israelului şi a „imperialismului american“. Urmărirea şi împiedicarea unor acţiuni teroriste pe teritoriul ţării noastre implica o nouă strategie.

Oamenii Biroului „Orient“

În faţa acestui pericol, şeful de atunci al Direcţiei de Contraspionaj, regretatul general Neagu Cosma, hotărăşte crearea unui colectiv care să se ocupe exclusiv şi intens de problema studenţilor străini, şi mai ales de cei palestinieni. Deoarece pe atunci coordonam activitatea biroului de contraspionaj „Orient“, am primit ordin ca în 24 de ore să prezint schema colectivului şi planul de acţiune. Noaptea târziu, după ce am terminat împreună cu cei trei ofiţeri întocmirea planului de măsuri, ne‑am gândit să dăm şi un nume acestei micro‑subunităţi şi am botezat‑o „ARTE“ (prescurtarea de la Arab‑Terorism), denumire care, după câteva zile, s‑a transformat pe nesimţite în „ARTA“. Prin urmare, aveam un plan bun şi un nume, dar ne lipsea esenţialul:ochii şi urechile în proximitatea obiectivelor.

„Mustafa“, băiat deştept

Pentru început, am pus ochii pe „Mustafa“, unul dintre cei mai activi afacerişti. Învăţase binişor româneşte, era simpatic, şmecheraş, cu trecere la femei, foarte sigur pe el şi, după cum ne informaseră cadrele didactice, foarte inteligent. Nu dădea prea mare atenţie agitaţiilor naţionaliste ale colegilor săi şi, chiar mai mult, unul dintre studenţii cu care făcea afaceri ilegale era israelian get‑beget. Am analizat mai multe variante de a‑l contacta discret, fără a‑l face să intre în panică şi să‑şi alerteze conaţionalii.

O colaboratoare de-a noastră, studentă româncă, despre care ştiam că se bucura de oarecare atenţie din partea lui „Mustafa“, i‑a spus acestuia că vărul ei, care lucrează în Ministerul Învăţământului, a văzut‑o într‑o zi cu el la un bar şi s‑a arătat interesat să‑l cunoască, pentru a discuta despre problemele studenţilor străini din România. Colaboratoarea l‑a întrebat pe „Mustafa“ dacă este de acord să‑i facă cunoştinţă cu vărul ei. Fără să stea prea mult pe gânduri, el s‑a arătat încântat, afirmând în glumă că o relaţie la minister nu strică.

După două zile, într‑o discretă cafenea din Cotroceni a avut loc întâlnirea cu „Mustafa“, iar după ce a făcut prezentările, colaboratoarea şi‑a cerut scuze că trebuie să plece, având cursuri. Rămaşi numai noi doi, după puţin timp „gheaţa“ s‑a spart şi am început să discutăm prieteneşte despre viaţa studenţească, despre familia lui, despre ceilalţi studenţi străini şi despre faptul că unii au uitat de ce au venit aici şi se ţin numai de afaceri, petreceri şi alte prostii. Râzând, „Mustafa“ a recunoscut că şi el mai face câte o mică afacere, dar se ţine şi de carte. Prinzând momentul, l‑am întrebat glumind, care sunt acele „alte prostii“ de care se ocupă unii dintre colegii lui:„aiureli politice“.

Era clar că inteligentul meu interlocutor intuise ceva şi venea în întâmpinarea problemelor ce credea că m‑ar interesa. După puţin timp m‑am întâlnit cu generalul Cosma, care, dintr‑o maşină parcată în apropiere, ascultase toată discuţia cu „Mustafa“, datorită emiţătorului ce‑l aveam asupra mea. Era mulţumit. Au urmat multe întâlniri cu „Mustafa“, care a început să ofere cu promptitudine informaţiile solicitate. Relaţia noastră a rămas una de prietenie dintre un student şi un funcţionar al Ministerului Învăţământului, aceasta fiind soluţia cea mai convenabilă pentru „Mustafa“, care dorea să salveze aparenţele.

„Fane“ şi „fraţii“ săi

După ce făcusem primul pas, experienţa acumulată şi informaţiile obţinute ne‑au permis să mărim numărul colaboratorilor din rândul lor, folosind cele mai variate metode:atragerea treptată, organizarea de flagrante în afacerile lor ilicite, sub acoperirea organelor de poliţie, cointeresarea (evitarea unei exmatriculări, obţinerea aprobării de căsătorie cu românce, rezolvarea favorabilă a unor dosare de accidente de circulaţie fără urmări grave etc.).

Dintre cei atraşi se evidenţia prin devotament, ataşament faţă de noi, spirit de iniţiativă şi inteligenţă, cel căruia îi dădusem numele conspirativ „Fane“. Ne considera familia lui din România:pe mine mă numise „unchiul“, iar căpitanul Dumitru era „fratele“ lui.

Într‑o seară, „Fane“ i‑a telefonat „fratelui“:era foarte agitat şi l‑a chemat urgent la o întâlnire. Adusese cu el o valiză în care se găseau obiecte personale, dar „Fane“, cu mâinile tremurând de încordare, a desprins fundul valizei, scoţând la iveală partea în care erau aşezate, în lăcaşuri de poliester expandat, un pistol automat, câteva încărcătoare pline cu cartuşe, două grenade, un steag palestinian împăturit şi câteva exemplare ale unei declaraţii în limba engleză prin care explicau de ce au atacat Ambasada Israelului din Bucureşti.

Ce se întâmplase? În seara respectivă, „Fane“ a primit un telefon de la o rudă din Israel – teritoriu palestinian, care l‑a informat că se află la aeroportul Otopeni şi vine la el acasă. Deşi mirat, totuşi colaboratorul i‑a făcut o primire călduroasă rudei. După scurt timp, ruda a deschis valiza cu care venise şi i‑a arătat armele din compartimentul mascat, destăinuindu‑i că era şeful unui comando palestinian format din trei persoane, care aveau misiunea de a ataca Ambasada Israelului din Bucureşti şi de a‑l executa pe ambasador, considerat un vechi duşman al poporului palestinian. Ceilalţi membri ai comandoului urmau să sosească separat, tot cu avionul, urmând ca ruda lui „Fane“ să‑i preia de la aeroport.

Ruda lui „Fane“ i‑a mărturisit că a acceptat această misiune fiindu‑i teamă să refuze. „Fane“ l‑a asigurat că va găsi o formulă pentru a‑l ajuta să n‑o ducă la îndeplinire şi, în acelaşi timp, să nu suscite bănuieli acasă. I‑a spus că are un prieten, fiul unui şef de la Miliţia română, şi‑l va contacta imediat pentru a se consulta cu el. „Fane“ şi‑a lăsat ruda acasă, a luat valiza şi s‑a întâlnit cu ofiţerul nostru, iar acesta, nu mai puţin emoţionat, mi‑a telefonat informându‑mă asupra celor ce se petreceau.

Întâlnire cu glonţ pe ţeavă

Şeful comandoului, convins de „Fane“, a acceptat să se întâlnească cu noi şi, la ora stabilită, cei doi au coborât din maşină la adresa indicată. Eu şi căpitanul Dumitru îi aşteptam la intrare. „Fane“ a făcut prezentările. Pentru prima oară de când eram în aparatul de contraspionaj, la ordinul generalului Neagu Cosma, eu şi căpitanul Dumitru luasem asupra noastră pistoalele din dotare, băgând şi cartuşul pe ţeavă. Era o măsură de precauţie absolut necesară, de vreme ce noi nu ştiam despre „invitatul“ din acea noapte decât că era şeful unei echipe de terorişti înarmaţi şi puşi pe fapte mari.

Discuţia purtată prin intermediul lui „Fane“ a fost cordială. Generalul şi‑a exprimat admiraţia pentru lupta poporului palestinian, dar a subliniat că nu putea fi de acord cu producerea de evenimente sângeroase pe teritoriul nostru, ceea ce ar crea mari probleme politicii internaţionale a României. „Oaspetele“ asculta atent şi dădea mereu din cap afirmativ, iar când i s‑a expus planul nostru pentru neutralizarea celorlalţi membri ai comandoului, nu a ridicat nicio obiecţie.

Membrii comandoului, fiecare cu valiza lui cu arme, s‑au cazat la hotelul „Tranzit“, iar tot armamentul l‑au ascuns sub cada din baie. A doua zi dimineaţa au plecat pentru a face recunoaşterea terenului din perimetrul Ambasadei Israelului şi au servit masa la un restaurant, oferind timp echipei noastre de tehnicieni să pătrundă în camera de la hotel şi să neutralizeze tot armamentul (percutoarele de la automate au fost tăiate, cartuşele au fost golite de pulbere, iar grenadele, dezamorsate).

Intră pe fir serviciul israelian

Toţi membrii comandourilor au fost reţinuţi, li s‑a confiscat întregul armament şi, în mod elegant, au fost obligaţi să părăsească ţara. După aceste episoade, conducerea direcţiei a considerat oportună trimiterea lui „Fane“ să‑şi viziteze familia din teritoriile ocupate şi, în acelaşi timp, să încerce să stabilească dacă se mai puneau la cale acţiuni teroriste care să vizeze obiective evreieşti din România sau Ambasada Israelului din Bucureşti.

Înainte de a pleca în ţările calde, era obligatorie administrarea unui vaccin a cărui eficacitate era de aproximativ o lună. „Fane“ şi‑a făcut vaccinul şi a plecat. Deoarce sejurul la familia sa s‑a prelungit cu mult peste o lună, la întoarcere trebuia să rămână în carantină câteva zile. În Palestina, activitatea colaboratorului nostru a intrat în atenţia Shin‑Bet (Serviciul de contraspionaj al Israelului) care, probabil, şi‑a propus să stabilească – în argou – „pe ce parte dansează“. Cunoscând că „Fane“ depăşise termenul de valabilitate al vaccinului, Shin‑Bet a trimis cu avionul cu care pleca acesta, un agent care „întâmplător“ nu avea vaccinul făcut.

După raţionamentul celor de la Shin‑Bet, dacă „Fane“ era agentul nostru, atunci imediat l‑am fi scos din carantină pentru a‑şi goli sacul cu informaţii. Probabil că aşa s‑ar fi petrecut lucrurile dacă „Fane“ nu ne‑ar fi telefonat din carantină cerându‑ne să nu‑l scoatem. Solicita doar să‑i trimitem o fată care să se dea drept prietena lui, iar el avea să‑i relateze ei de­spre ce era vorba.  Israelul aflase că autorităţile române nu tolerează acţiunile teroriste, de aceea nici până în ziua de azi nu înţeleg de ce a trebuit ca organele de contraspionaj israeliene să se deranjeze atât pentru a stabili care este statutul lui „Fane“, când ar fi putut foarte simplu, ca semn de recunoştinţă, să ne transmită că „Fane“ a avut un comportament suspect prin intrarea în legătură cu diferite persoane cunoscute ca fiind potenţial terorişti, iar de restul ne ocupam noi.

La aproximativ un an şi jumătate după aceste evenimente, „Fane“, la volanul maşinii sale, se deplasa cu viteză spre Ploieşti. La un moment dat, autoturismul a derapat şi s‑a răsturnat, lovindu‑se violent de copac. Acul kilometrajului se oprise la 130 km pe oră. Organele miliţiei rutiere, la cererea noastră, au făcut o verificare minuţioasă, dar concluzia a fost:„accidentul s‑a produs din cauza neadaptării vitezei la condiţiile carosabilului“.

După cum se ştie, fenomenul acţiunilor teroriste a luat amploare pe plan internaţional, iar în locul micului grup „ARTA“ s‑a înfiinţat mai întâi un serviciu „ARTA“, care, mai apoi, şi‑a schimbat numele, devenind U.M.0625/R.P. În decembrie 1977 a fost creată Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă USLA.