Ţara Moldovei în viziunea unor călători străini
Societatea moldovenească, de-a lungul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a trecut prin mai multe transformări, modelele pe care le-a urmat fiind cele mai multe ori ale statelor care îşi exercitau influenţa în această parte a Europei.
Cu toate că pentru străini teritoriul Moldovei era considerat ca fiind unul de margine al Europei, călătorii care l-au vizitat nu au fost puţini. Aceşti călători nu au fost istorici „de meserie”, de cele mai multe ori curiozitatea sau misiunile diplomatice aducându-i pe aceste meleaguri.
Folosirea articolului nehotărât „unor”, din titlul eseului, are rolul de a îndepărta pretenţia de a trata exhaustiv acest subiect, având în vedere că părerile exprimate de către călătorii străini cu privire la Moldova primei jumătăţi a secolului al XIX-lea au fost foarte numeroase.
Călătoriile în urma cărora au rezultat „părerile tipărite” care vor fi prezentate în acest eseu pot fi încadrate cronologic între sfârşiturile secolului al XVIII-lea şi a primei jumătăţi a celui următor, unele depăşind cu puţin anul 1850. Informaţiile dăruite de către aceşti călători sunt concludente pentru caracterizarea societăţii moldoveneşti, ele fiind rezultatul observărilor directe şi impresionând prin pitorescul ce le caracterizează.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, observatorii străini susţin că o treime din aprovizionarea oraşului Constantinopol vine din Principate. De aceea, în aceste ţări, turcii deţin monopolul la cumpărarea grânelor şi a vitelor, cu preţurile impuse de ei. Iar preţurile acestea sunt tot mai scăzute faţă de preţurile pieţei, pe măsură ce situaţia economică şi monetară a imperiului se înrăutăţeşte.
Unul dintre aceşti observatori este „Cetăţeanul Parrant”, primul viceconsul trimis în Moldova de către Republica Franceza. El zugrăveşte un tablou întunecat. Iată câteva rânduri din raportul pe care-l trimite lui Talleyrand, la 11 iunie 1798:„Aşezarea acestui Principat este cum nu se poate mai variată şi mai fericit alcătuită. În privinţa aceasta, se deosebeşte mult de Muntenia, care, adesea, nu este decât o nesfârşită câmpie, pe care ochiul, obosit, caută zadarnic, în depărtare, o movilă cât de mică, un copac la umbra căruia să te poţi odihni. Aici, natură n-a făcut toate lucrurile la fel, totul este făurit de ea, dar nimic nu seamănă cu altceva. Colo sunt munţi uriaşi, la poalele lor sunt vâlcele luminoase, într-o parte se afla stânci, prăpăstii, ape repezi:lângă pasuri, sunt pârâie, izvoare şi, pretutindeni, rodnicia pământului este nesecătuită, împodobeşte, după cum este timpul, cu vegetaţia ce i se potriveşte, încât, trecând prin aceste ţinuturi, ai crede că Moldova este o înfăţişare a tuturor muncilor firii, care ne desfată cu mulţimea şi felurimea lor. (...)
Trebuie însă să spunem că, aici, întâlnim două păcate mari, care, orice ai fi, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă, şi chiar şi negoţul care, cu vremea, s-ar putea întări prin aceste locuri nu-i va aduce decât prea puţine foloase.
Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmărea nefericită a celei dintâi.
Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf;toţi membri ei sunt nsite lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite.
La Constantinopol, în fiece an, în fiece zi, în fiece ceas, se vor risipi, prin fel de fel de cai, bogăţiile Moldovei.
Din doi în doi ani, cel mult la trei ani, Poartă îi dă un nou domnitor;acesta, secătuit de cheltuielile făcute ca să-şi ţină rangul şi de preţul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decât plătindu-l, vine în această provincie nu doar ca să domnească, să-şi plătească datoriile şi să adune altă avere, ci şi ca să-şi îmbogăţească neamurile, prietenii şi pe toţi cei ce-l slujesc.
Aşadar, din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amărâţi şi din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotilită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit”[1].
Un alt călător, prezent în anul 1788 pe teritoriul Iaşiilor, Domenico Sestini, arheolog, numismatic, geograf născut la Florenţa. El deplânge starea deplorabilă în care se aflau casele locuitorilor:„În general, satele de la câmpie sunt sărace şi au un aer trist şi mizer. Casele, care se pot numi mai degrabă vizuini, sunt săpate în pământ şi se cheamă bordeie.De departe nu se vede decât fumul care iese din hornuri, iar când te apropi, zăreşti acoperişul abia înălţat de la pământ, construit din prăjini acoperite cu pământ, astfel că iarba creşte deasupra. Nevoit să ocolească străzile principale, căutând o groapă sau un teren afundat pentru a nu fi văzut de trecători sau pentru a scăpa de jafuri şi neplăceri, iată în ce situaţie este adus omul de către tiranie şi opresiune.”[2]
Pe lângă aceste case aflate în stare jalnică, există şi clădiri care captează atenţia. Astfel, consulul britanic, Wilkinons scrie la începutul secolului al XIX-lea:„Palatul domnitorului este clădirea cea mai mare din tot oraşul;de jur împrejur, sunt grădini şi curţi;este mobilat într-un stil pe jumătate oriental, pe jumătatea europeanşi este destul de mare ca să poată găzdui, fără nicio greutate, peste o mie de inşi.” Un al martor, un emigrant englez, contele de Morilles, care călătoreşte în Moldova în 1809, împreună cu un mare senior polonez, găseşte că „locul este încântător, interiorul palatului mare şi impunător, decoraţia şi mobilierul măreţe, o adevărată locuinţa de suveran, elegantă şi modernă”[3].
Diferenţa de peisaj este observată şi de William Mac-Michel:„Un amestec de colibe joase, sărăcăcioase, acoperite cu şindrilă, şi de case încăpătoare, zidite din cărămidă şi înălbite cu var, majoritatea uliţelor rămân tot noroioase, (...) din care pricină aerul este stricat de aburul care se ridică din apele cele mai necurate şi stătătoare care se adună sub podurile uliţelor”[4].
Trebuie să ţinem seama de faptul că în această perioadă Moldova se află sub influenţa Imperiului otoman, domnii fanarioţi fiind numiţi direct de către Poarta. Influenţa orientală se observă pregnant în îmbrăcăminte. „Domnitorul poartă pe cap un işlic, căciula înaltă de samur, ceva mai largă spre vârf, cu fundul rotund sau aproape triunghiular, de culare albă (doar pentru domnitor, pentru boieri fiind roşu). Peste cămaşa subţire de mătase sau de in, venea anteriul, o haină lungă, cel mai adesea de satin cu flori, sau brodată ori cusută cu fir de argint, căzând până la glezne, şi încins cu şal scump adus din India, înnodat de câteva ori dinainte. La brâu, hangerul, un pumnal lung bătut cu nestemate. Peste anteriu, se purta o haină scurtă de catifea brodată cu aţa de mătase, cu sau fără găitane, cu mâneci largi, fermeneaua, subţire vara, căptuşită cu blană iarna. În sfârşit, când ieşea din casă, feregeauasau mai somptuosul biniş, o haină largă de postav, deschisă în faţă, tivită cu samur de jur împrejur şi, la mânecile despicate, căptuşită, iarnă, de sus până jos, cu blană. În picioare, ghete uşoare sau, cel mai adesea, papuci cu vârful întors în sus, încălţaţi peste nişte ciorapi din pielea cea mai fină, meşi, de culoare galbenă, în care erau băgaţi, sau peste care erau legaţi, salvariisau ciacsarii, roşii şi umflaţi.
Îmbrăcămintea femeilor, la Curte, nu se deosebeşte prea mult de cea a bărbaţilor. Femeile poartă şi ele pe dedesubt salvari(cel mai adesea, din catifea) şi papuci. Pe deasupra, nişte cămăşi din mătase, foarte decoltate, un anteriuprins în faţă cu agrafe, un ilicdin catifea brodată, tivit cu hermină sau samur;iar când ieşeau din casă, feregeauasau binişul.Pe cap, atunci când nu aveau diademe sau o clădăraie de panglici şi giuvaieruri prinse cu iscusinţă, purtau, de obicei, nişte bonete care se asemănau destul de mult cu heninul medieval.”[5]
O schimbare survine în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-1812. Langeron, emigrant francez intrat în slujba Rusiei, scrie în jurnalul său:„În 1806, am întâlnit încă multe femei purtând îmbrăcămintea orientală, trăind în case fără mobilă şi cu bărbaţi geloşi nevoie mare. Însă revoluţia care s-a petrecut atunci la Iaşi, apoi la Bucureşti şi în provincie, a fost pe cât de rapidă pe tot atât de completă:după un an, toate femeile din Moldova şi din Ţara Românească au luat portul european. De pretutindeni, au sosit, în cele două capitale, negustori de mode, croitorese, croitori, iar prăvăliile de la Viena şi de la Paris au scăpat de toate vechiturile care, la Iaşi, au părut nou-nouţe şi au fost plătite foarte scump. Curând, s-a văzut şi mobilă, ceva mai veche, adusă de la Viena cu mare cheltuială. Trăsurile care, mai înainte, arătau ca nişte birje vechi din Viena, au fost înlocuite cu trăsuri şi caleşti elegante. Casele s-au umplut de servitori străini, de bucătari francezi şi, prin saloane şi iatacuri, nu s-a mai vorbit decât franţuzeşte. Aflând că, în ţările civilizate, unei femei îi şedea bine să aibă un amant, doamnele din Moldova şi-au luat câte doi, ca să fie mai la modă.”[6]
La bărbaţi, schimbarea este mai înceată. Şi, mai ales, li se întâmplă să se întoarcă la obiceiurile de altădată. Unii tineri care poartă haine europene în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-1812 se grăbesc să îmbrace veşmintele orientale de îndată ce autoritatea otomanilor revine. Călătorul britanic William Mac Mihael afirma că „în timpul ultimului război moldovalahii părăsiseră hainele cele largi şi se îmbrăcau după moda franţuzească, dar, când au ajuns iar sub stăpânire turcească, au fost siliţi să îmbrace din nou „anteriul” şi să-şi pună calpaculpe cap”. [7]Se observă astfel setea moldovenilor de nou, aceasta ducând uneori chiar la excese, precum în cazul „femeilor cu mai mulţi amanţi”.
De asemenea, Contele de Langeron, constată corupţia prezentă în vechea societate moldovenească:„Nicio descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşi (...). Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvântul potrivit – îndurerează şi umple omenirea de silă.” Însă el găseşte o scuză moldovenilor pentru această situaţie:„Ticolaşia locuitorilor aş pune-o nu atât pe seama propriilor porniri, cât pe seama cârmuirii lacomne, asupritoare şi sălbatice (...). Poate ca boierii sunt mai curând de plâns decât de osândit. Sub o altă cârmuire decât acest nesăbuit şi crunt depostism turcesc, ei ar fi cu totul altfel decât ceea ce sunt acum. În general, au multă minte şi se pricep la afaceri;sunt de treabă, blânzi, chiar prea sfioşi, ceea ce trebuie pus tot pe seama spaimei stârnite de sabia turcească pe care o simt tot timpul atârnată deasupra capului lor”[8].
Sunt bine cunoscute tulburările de la 1821 provocate de răscoală eteriştilor şi de mişcarea naţională a lui Tudor Vladimirescu. Ca urmare a acestor evenimente, interesul diplomaţiei austriece pentru problemele Principatelor Române a fost din nou trezit. Sub impresia acestor evenimente, căpitanul Radisit din statul-major de la Viena a primit ordinul să alcătuiască o descriere topografică şi statistică a Moldovei şi Ţării Româneşti. Lucrarea era menită să servească de informaţie pentru cercurile diplomatice şi militare din Viena asupra Principatelor Dunărene.
Radisit atrage atenţia asupra faptului că „conscripţia se făcea după familii sau fumuriîn vederea impunerilor fiscale. În sistemul acesta de recensământ sătenii căutau să se sustragă părăsind vetrele şi refugiindu-se în păduri sau în alte sate mai îndepărtate, ca să nu li se poată da de urmă. Adesea emigrau din cauza aceasta sate întregi. De asemenea, el semnalează faptul că, ţinându-se seama de largă întindere teritorială a ţărilor şi de marea productivitate a solului, Principatele ar fi putut nutri o populaţie cu mult mai numeroasă.”[9]
Căpitanul din serviciul austriac nu ezită să facă o descriere a moldovenilor:„Ei erau buni la suflet, ascultători şi devotaţi patriei lor. Ei manifestau însă puţină înclinaţie spre îndeletniciri spirituale. Moldovenii erau buni soldaţi. Ţărăminea era stăpânită de boieri, a căror tagmă se alcătuia în bună parte din Greci şi Bulgari. Boierimea astfel alcătuită stăpânea şi comerţul şi industria. Comerţ făceau deopotirva şi mulţi jidovi, armeni şi puţini turci. Aceştia din urmă erau ianiceri plătiţi din Istanbul ca spioni. La oraşe trăiau mulţi polonezi, germani şi secui emigraţi din Dacia transilvăneană pentru a se sustrage recrutării austriece.”[10]
După descrierea locuitorilor Moldovei, urmează o descriere a oraşelor:„Iaşii erau capitala deschisă a Moldovei, aşezată pe un pinten din malul Bahluiului;acolo era reşedinţa principelui Moldovei, a mitropolitului şi a înalţilor demnitari ai ţării. Numărul locuitorilor se ridică la 20 000 de suflete şi 6 000 de case, din care jumătate zidite. Oraşul se împărţea în târgul de sus şi de jos având 69 de biserici şi mănăstiri şi un spital public. Vechiul palat domnesc zăcea în ruine. Evaporţiile mefitice din mlaştinile Bahluiului precum şi din şanţurile murdare acoperite cu canduri făceau ca Iaşii să fie o localitate insalubră şi incearcată foarte des de diferite epidemii şi îndeosebi de friguri.
Galaţiierau un centru comercial destul de insemnat, aşezat pe malul Dunării, nu departe de gura Prutului, cu 6 000 de locuitori, cu dockuri fluviale şi cu un mare port fluvial chiar vase de război puteau pătrunde pe Dunăre în sus până la Galaţi, unde trăiau mulţi supuşi austrieci. Aşezarea oraşului între gurile Siretului şi Prutului, făcea din el un foarte nimerit antrepozit de mărfuri, care veneau din Bucovina, Moldova, Dacia transilvaneană, din Austria şi chiar din Marea Neagră şi din Istanbul. Negoţ se făcea cu ţările pontice şi îndeosebi cu Turcia.
Botoşaniierau după Iaşi, Galaţi şi Roman localitatea cea mai însemnată în Moldova. Acolo, armenii şi jidovii făceau comerţ până la Brody şi Lipsca. Comerţul consista în coloniale, manufacturi săseşti, blănuri ruseşti, ceară şi tutun.”[11]
În încheiere, el atrage atenţia asupra faptului că „feritilitatea ţărilor acestora ar putea însă să procure unei armate operative subsidii suficiente, dacă ele ar fi mai bine cultivate”, însă condiţia necesară fiind ca „locuitorii ar fi mai harnici şi mai activi.”[12]
Libertatea comerţului, consfinţită prin pacea de la Adrianopol, va aduce produsele tuturor ţărilor străine şi la Iaşi, oraş „frumos”:despre aceste produse vorbeşte şi Bernd Johann Rosenstrom în 1831, în cartea sa, „Aspecte din războiul din 1828”. Şi bineînţeles că dezvoltarea economică a oricărei ţări se reflectă şi în abundenţa mărfurilor care se găseau în oraşe. Cafea, lămâi se gaseau la Iaşi „în depozite considerabil de mari”, nota Jules de Hegemeister.[13]
Un călător cu nume sonor a fost Saint-Marc Girardin, membru al Academiei Franceze, scriitor şi om politic francez. El vizitează Iaşii în 1836şi constată că „peste tot se construieşte;peste tot se ridică case noi, înlocuindu-le pe cele vechi (...), iar faptul nu mă miră deloc;Iaşii fac progrese de la un an la altul în ceea ce priveşte viaţa spirituală şi sentimentul patriotic. Când în ţară domneşte o atmosferă de siguranţă şi încredere în viitor, ea se simte în primul rând în capitală. (...) se ştie mai bine ca oriunde ca turcii nu se mai întorc. De aici speranţă şi încrederea, de aici această febră de a construi. Evident, oamenii nu construiesc numai cu pietre, ci cu ideea că se pot bucura de ceea ce înaltă. Cei care n-au niciun viitor îşi sapă gropi în pământ. Există o rază de speranţă? Bordeiul se-nalţa din pământ;apoi devine mai înalt, e constuit din piatră sau cărămidă.”[14]
Călătorul francez este uimit de faptul că moldovenii preferau mersul cu trăsura în locul celui pe jos:„Când vă vorbesc de parful sau noroiul până la glezne, asta presupune să mergi pe jos, fiindcă şi la Bucureşti şi la Iaşi se merge numai cu trăsura:picioarele sunt de prisos;trăsurile, dimpotrivă, o necesitate, nicidecum un moft sau o plăcere. Trăsura este singurul mijloc de a scăpa de norii de praf, vara, sau de mormanele de noroi, iarna. În plus, trăsura indică faptul că eşti un om normal. Să mergi pe jos e cam cum ar fi la noi să mergi desculţ. Numai oamenii de rând merg aşa” [15]
Saint-Marc Girardin nu ezită să fie ironic, amintind de personajul lui Jonathan Swift:„Gulliver, mi se pare, văzuse un popor care mergea numai călare;eu n-am călătorit ca Gulliver, dar am văzut o ţară unde se merge numai în trăsură;nicăieri n-am întâlnit o asemenea silă şi împotrivire faţă de folosirea picioarelor. (...)Vă daţi seama că într-o ţară în care oamenii şi-au înlocuit picioarele cu trăsura, n-au ezitat să folosească servitori în locul braţelor. Nimeni nu are mai puţin de şase-şapte servitori, bărbaţi şi femei, şi asta în casele cu un nivel de trăi foarte modest. În casele boierilor bogaţi, numărul lor este nesfârşit. (...)
După inegalitate, ceea ce uimeşte pe un străin la Iaşi sau la Bucureşti sunt amestecul şi diversitatea portului. Cei mai mult bărbaţi au păstrat hainele orientale. Alţii au adoptat modă europeană. Cele două tipuri de îmbrăcăminte se întâlnesc în cadrul aceleiaşi familii:tatăl este îmbrăcat ca un boier, fiul, a la francaise, fiindcă numai tinerii au adoptat costumul european, ceea ce indică sensul şi spiritul în care se îndreaptă societatea. N-am văzut nicio persoană sub patruzeci de ani care să mai poarte haine orientale. În ce le priveşte pe femei, ele au adoptat de mult modă europeană.”[16]Din spusele călătorului francez, putem constata că modelul francez a fost acum adoptat şi de tinerii moldoveni, nu numai de femei. Să nu uităm că ne aflăm în epoca regulamentară...
Forţând puţin nota interpretărilor, putem afirma că Saint-Marc Girardin observă, încă din anul 1836, ceea ce mai târziu Maiorescu va numi „formele fără fond”:„O societate care se zbate între vechile obiceiuri orientale şi cele noi, europene, care a luat de la civilizaţia occidentală mai degrabă aspectele ei exterioare”.[17]
Tot Saint-marc Girardin este cel care descrie modalitatea în care se desfăşura o călătorie în acea perioadă:„Iată prin ce stepe am mers eu, peste trei sute de leghe, cu o iuţeală care este singurul lucru ce ne mângâie de monotonia drumului, deoarece îl scurtează;şi chiar şi aşa, oricât de mare era iuţeală celor opt sau zece cai înhămaţi la caleaşcă şi îndemnaţi cu bicele şi chiotele dorobanţilor ce ne însoţeau, mă apucăm şi eu să strig haide! Haide!întocmai ca surugiii, ca dorobanţii şi ca înşişi caii, să mă ierte Dumnezeu! Atât de nerăbdător eram să înghit întinderile acelea monotone care parcă se făceau la loc! Să grăbesc clipa sosirii la poştă;poşta, adică nişte colibe de crengi şi nişte grajduri aşijderea, unde caii nu stau mai niciodată, deoarece au bunul gust să prefere câmpul înverzit! Aşadar, pe câmp aveam să schimbăm caii. Lucrurile se petreceau aşa:doi oameni călare plecau în goană;alergau către o herghelie de vreo treizeci-patruzeci de cai ce păşteau pe câmp;trosnind zdravăn din bici şi strigând cât îi ţinea gura, alungau înspre trăsura herghelia care se apropia în galop, în linie dreaptă, ca un escadron de cavalerie;erau luaţi la întâmplare opt, zece, câţi ne trebuiau nouă, apoi herghelia pleca din nou la galop, şi tot la galop pleca un vârtej des de praf negru, din care se auzeau, la învălmăşeala, ţipete, plesnituri de bici, sau se vedeau, ici-colo, uniformele jumătate asiatice, jumătate europeneşti ale dorobanţilorsau mantaua roşie a vreunui albanez stând pe scaunul trăsurii. Vârtejul acesta care aleargă, ţipa, izbea eram noi, până la următorul popas de poştă.”[18]
După cum afirmăm la începutul eseului, Principatul Moldovei a prezentat interes pentru foarte mulţi călători, astfel, pe meleagurile moldoveneşti au ajuns şi călători din Scoţia. E vorba de Andrew A. Bonar şi de Robert Mc. Cheyne, clerici scoţieni, care, în 1839, întreprind o călătorie în Orient ca misionari ai Comitetului pentru convertirea evreilor la creştinism, Comitet instituit de Congresul general al Bisericii scoţiene. Cartea scrisă de unul dintre ei, Povestea misiuni de cercetări printre evrei a Bisericii scoţiene în 1839, conţine un capitolul despre Ţările Române în care sunt prezentate informaţii destul de importante cu privire la Moldova şi aspectul ei, la locuitori şi obiceiurile lor, la oraşele şi satele prin care au trecut, la clasele sociale şi îndeletnicirile lor, la stările politice şi culturale. [19]
Ei consideră Moldova ca fiind o „ţara interesantă, dar foarte înapoiată în civilizaţie”. Informaţiile despre oraşele din Moldova nu lipsesc:„Galaţii-ascuns între salcâmi, copacul cel mai răspândit şi mai bine prosperând pe aici – oraşul are 10.000 locuitori. Multe străzi pavate cu scânduri, dar multe încă nepavate, pline de praf vara, de noroi iarna. Case mai ales de lemn, tencuite şi acoperite cu stuf. Chiar şi unele biserici sunt de lemn. Cârciume în toate uliţele.
Focşanii-oraşul e plăcut aşezat printre pomi şi împodobit cu clopotniţe de tinichea strălucitoare. Are un han tolerabil şi cinstit – Hotel de Frace– ţinut de un spaniol mic, care e şi agent consular francez.[20]Fiind la graniţa dintre Valahia şi Moldova, au trebuit să-şi vizeze paşapoartele mai întâi la ispravnicul ţinutului, apoi la poliţia valahă şi la cea moldoveneasca şi, în urmă, la vice-consulul britanic. „Un rău Mic (=Milcovul) desparte cele două părţi ale oraşului, ca şi cele două ţări surori. La frontieră, funcţionarul dormea, iar soldaţii de pază nu ştiau nici să scrie, nici să citească”[21]. Cei doi au trebuit să aştepte până funcţionarul s-a trezit – aproape de răsăritul soarelui.
La bisericile din Bârlad, cei doi constata„rugăciuni grăbite, fără devoţiune şi fără melodie. La altă biserică, de lemn, preotul cu câţiva copii în zdrenţe ce dădeau răspunsurile, doi moşi şi şase babe. La sfârşitul slujbei, toţi făcură mătanii în faţa icoanelor, pe care le sărutară în semn de veneraţiune (...)După slujbă, lumea petrece puţin cuviincios. Chiar şi preoţii”.[22]
De la consulul britanic au căpătat multe informaţii de ordine general:„cheltuielele de trăi la Iaşi sunt cam ca şi cele de la Bucureşti. Case bune, puţine de închiriat. De aceea chiriile sunt foarte mari”.
Asemenea călătorilor menţionaţi anteriori, şi cei doi scoţieni constata starea proastă a drumurilor şi necesitatea trăsurilor:„Trăsurile sunt indispensabile pentru drumurile rele. Asemenea servitorii. Alimentele sunt însă foarte ieftine”. [23]
Caracterizând boierii şi clerul, călătorii scoţieni constată:„boierii, nobilii Moldovei, nu sunt oameni educaţi. Ei îşi petrec mai tot timpul în distracţii uşoare – baluri şi jocuri de cărţi. (...) Funcţionarii nu sunt oameni de caracter. Tribunalele sunt grozav de corupte. Cea mai sigură cale să ai câştig de cauză în ţara aceasta este să mergi la judecător cu o pungă de bani. (...) O plagă la clasa boierească, sursă de crimă şi simtom de corupţie, este frecvenţa divorţului, care se capătă uşor, nefiind socotit ca o ruşine. Părţile (cei divorţaţi) se recăsătoresc îndată cu alţii.” Spre a se dovedi că nu se pune niciun preţ pe despărţire, se citează cazul unui boier, care, nefiind înviat la balul Curţii, ca să nu-l lase soţia din această cauză, a făcut tot ce i-a în putinţă să obţină o invitaţie. „Preoţii în Moldova sunt atât de decăzuţi, că cel puţin o jumătate de duzină din ei se găsesc, la orice oră din zi, prin cârciume, bând în public. Deşi sunt preoţi, se ocupă adeseori de afaceri şi sunt potrivnici Bibliei”[24].
Cei doi cleri prezintă şi nivelul de trai al ţiganilor din Moldova acelei perioade:„În drumul spre Galaţi, călătorii au văzut o colonie de ţigani. Întregul lor aspect le amintea de satele sărace de pe valea Nilului. Cei mari erau în zdrenţe, iar copilaşii, goi, duşi pe umeri sau subsoară, ca şi la Egipteni. Lucrau la cărămizi în dogoarea soarelui. Munca grea care amintea călătorilor de timpul când strămoşii lor (egiptenii) persecutau pe fiii lui Israel în acelaşi fel.” Având în vedere că erau doi misionari, ei nu ezită să aducă în discuţie fapte prezentate în Vechiul Testament:„Dacă deci ei sunt, într-adevăr, descendenţii lui Faraon, precum numele, trăsăturile şi caracterul lor trădează, sunt o pildă vie de dreptatea lui Dumnezeu pentru popoarele ce prigoniră pe Israel. Foarte probabil că aceşti rătăcitori aşa de dispreţuiţi îndeplinesc proorocia de trei ori repetată:O să răspândesc pe Egipteni printre neamuri şi o să-i împart prin tari...şi vor ştii că eu sunt Domnul!Numărul lor, ignoranţa lor, decăderea lor, cheamă cu glas tare ajutorul unor misionari creştini”, exclamă cei doi călători. [25]
De la cei doi călători de origine scoţiană continuăm incursiunea noastră cu un alt important călător, de această dată de origine franceză:J.A. Vaillant, a cărui lucrare despre vlahi şi moldoveni apare la Paris în 1844. În ciuda faptului că informaţiile compatriotului sau, Saint-Marc Girardin, ne-au făcut să constantam receptivitatea către modelele occidentale ale moldovenilor, Vaillant, referindu-se la Moldova, afirma:„O societate turceascăîn toate domeniile, pe care o servesc ţiganii. Se pune măsuţa turcească, sofraua, pe pat şi toţi mănâncă dintr-o farfurie”. De asemenea, el constată „conflictul” dintre moldoveni şi mersul pe jos:„În stradă nimeni nu iese pe jos”. Descrie şi pedepsele aplicate locuitorilor Moldovei:„coarne pentru ţigani, biciu pentru ţărani;falangapentru toată lumea. (...) Negustorul care vinde cu măsură falsă e ţinut până a doua zi „cu urechea bătută în cuie pe pragul prăvăliei”. „Distracţia principală e jocul de cărţi în care se risca tot ce are cineva:„galbenii, gologanii, caii, robii, moşiile, pergamentele”[26]
După ce asistă la o logodnă şi pe urmă la căsătoria unei tinere perechi de săteni şi este entuziasmat de primirea care i se fac, constata ospitalitatea românilor-„O români! Îmi spun în sinea mea, voi sunteţi maeştrii Europei în ceea ce priveşte ospitalitatea. Această virtute, care la noi a cedat locul egoismului şi nu mai este exercitată decât în mare şi cu ostentaţie de către naţie, voi o posedaţi pe deplin.[27]
Vaillant observă de asemenea plăcerea ieşenilor de a merge cu trăsura şi caracterul lor reacţionar, dintr-o discuţie cu nişte ieşeni:„-Nu e vina lui că a ars de trei ori, mi-au spus ieşenii, şi că cenuşa lui nu e humus”. „-De acord. Ar aveaţi prijilegiul să-l reconstruiţi mai ordonat, mai aliniat”. Iar ei mi-au răspuns:„-Credeţi că era mai bine să avem casa la stradă şi să nu mai putem dormi din cauza zgomotului echipajelor pe caldarâm? Înseamnă să nu mai avem tihna, care presupune linişte şi singurătate.(...) Credeţi-ne, peste tot e frumos la Iaşi:luat în ansamblu sau în detaliu, pe un drum cotit sau în linie dreaptă. E adevărat că te nămoleşti, dar noroiul e un motiv în plus să-l găseşti interesant. De fapt, străzile drepte, curate, bine pavate, te obligă să mergi pe jos, ceea ce e obositor;şi de ce să te oboseşti când poţi foarte bine să te plimbi cu un echipaj, mai mult sau mai puţin elegant de la un capăt la altul al oraşului.(...) Iaşii curaţi ar însemna să spunem adio droştelor, cupeurilor, caleştilor şi întregului farmec pe care îl dau caii, valeţii s.a.”[28]Francezul continuă într-o manieră optimistă:„În ciuda acestei indiferenţe sau, mai bine zis, a opiniei generale, oraşul începe să-şi schimbe înfăţişarea. Încetul cu încetul, clădirile se aliniază – dacă nu toate cele boiereşti, în mod sigur cele ale negustorilor – noroaiele apar în aprilie şi dispar în octombrie, dacă nu cumva s-au vărsat mai-nainte în Bahlui, duse de şuvoaie de ploaie.” [29]
Depăşind cu patru ani prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a confima caracterizările celorlalţi călători amintim descrierea Iaşilor de către un ofiţer austriac, participant la războiul Crimeei:„Mândria oraşului era le Quartier Noble, Copoul, unde se văd palatele boiereşti. Strada Copoului era de altminteri singura stradă din oraş pe unde se putea umbla pe vreme de ploaie. Aproape toate bisericile din oraş erau înconjurate atunci cu cimitire. Locuinţele celor săraci din mahalale, adică casele ţărăneşti, erau totdeauna foarte curate pe din afară, însă mai puţin înăuntru. Ţiganii, dimpotrivă, locuiau în bordeie sau chiar în râpi, făcându-şi gropi în pământ. În casele cele mai frumoase găseşti însă anumite contraste neaşteptate. În afară de camerele stăpânilor nu se văd nicăieri paturi europene, numai divanuri umplute cu foi de ciocălăi;alte mobile aproape nu există. De un sistem de canalizare oarecare nici nu putea să fie vorba. (...) Boieroaicele se îmbrăcau ca la Paris, unde trimiteau chiar albiturile lor spre a fi spălate. Dar, cu toată această „dovadă de cultură”, erau împresurare de slugi de-o murdărie respingătoare. Boierii se ocupau de obicei cu jocuri de noroc, cu femei şi cu fel de fel de sporturi. Se încurajau cu tot luxul posibil, maimuţărindmodă franceză”[30]
Din relatarea ofiţerului austriac putem constata că o constantă problema a românilor din secolul al XXI-lea, cea a câinilor vagabonzi, caracteriza şi Moldova secolului XIX. Însă, modalităţile folosite pentru a scăpa de patrupede erau cu totul altele:„Ca în toate oraşele Orientului, era un număr mare de câini fără stăpân. Exista un serviciu deosebit de ţigani pentru stârpirea câinilor. Se întrebuinţau în acest scop beţe lungi de doi metri, cu care se loveau câinii până piereau. Hoiturile se aruncau într-o căruţă stropită cu sânge şi care cutreieră tot oraşul”.[31]
Incursiunea noastră se termină cu o călătorie din anul 1857, a unui danez, profesor de istorie la Universitatea din Copenhaga, Frederik Schiern, care nu face decât să confirme îmbinarea de stil oriental şi occidental, specific primei jumăţi a secolului al XIX-lea, din societatea moldovenească:„Cucoanele din lumea mare românească se îmbracau altminteri, urmând modă din Paris şi păstrând doar acel lux rafinat care este faima femeilor elegante din Ţările Române.”. Ceea ce danezul găseşte oarecum oriental în ţinuta moldovencelor este „marele număr de bijuterii de aur şi de inele pe care le poartă, precum şi fardurile turceşti pe care le întrebuinţează”[32]
Din cele prezentate putem constata că, la începutul secolului al XIX-lea, cel care prima în societatea moldovenească era modelul oriental, acest lucru fiind consecinţă directă a dominaţiei Imperiului Otoman. Odată cu transformările survenite pe continetul european şi cu micşorarea prestigiului vechiului stăpânitor, moldovenii au făcut lent tranziţia dinspre Orient către Occident, fenomen care se va amplifica în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu unirea celor două Principate, şi care nu s-a încheiat nici în zilele noastre...
Bibliografie:
Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
Paul Cernovodeanu, Societatea Feudală românească văzută de călători străini (secolele XV – XVIII), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973;
Simona Vărzaru, Prin ţările Romane, călători străini din secolul al XIX-lea, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984;
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii modern (1800-1848), Humanitas, Bucureşti, 1995
Alex. Lapedatu, Doi misionari scoţieni in Ţările Române acum o suta de aniîn Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XV, Editura Monitorul Oficial şi Imprimariile statului, Bucureşti, 1934;
R.B. Bossy, Un drumeţ danez în Principateîn Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii Istorice, Seria III. Tomul XXIV, 1941-1942, Editura Monitorul Oficial şi Imprimariile statului, Bucureşti, 1942;
Ion I. Nistor, O descriere a Principatelor Romane din 1822în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XXV, Editura Monitorul Oficial şi Imprimariile statului, Bucureşti, 1943;
N. Iorga, Trei generaţii în viaţa publică românească după judecata lui J. A. Vaillantîn Analele Academiei Romane, Memoriile Secitiunii Istorice, Seria III, tomul XVI;Editura Monitorul Oficial şi Imprimariile statului, Bucureşti, 1934-1935
I.C. Caragea, Un ofiţer austriac despre Moldova (pe la 1854)în Revistă Istorică, Anul al IV-lea, n-le 1-2, ianuarie-februarie 1920.
NOTE
[1]Neagu Djuvara, între Orient si Occident. Ţările Române la începutul epocii modern (1800-1848), Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 35-36
[2]Simona Vărzaru, Prin Ţările Române. Călători străini din secolul al – XIX-lea, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, p. 52
[3]Neagu Djuvara, op.cit., p. 52
[4]Georgeta Crăciun, Călători străini despre Iaşi in secolele XIV-XI (Elemente caracteristice)in Studii si articole de Istorie, vol III/1966, Editura Societatea de Ştiinte Istorice si Filologice din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1966, pp. 149-150
[5]Neagu Djuvara, op.cit., p. 54
[6]Ibidem., pp.102
[7]Ibidem., pp.103-105
[8]Ibidem., pp. 62-63
[9]Ion I. Nistor, O descriere a Principatelor Române din 1822în Analele Academiei Romane, Memoriile Sectiunii Istorice, Seria III, Tomul XXV, Editura Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1943, p.360
[10]Ibidem., pp.364-364
[11]Ibidem., pp. 376-377
[12]Ibidem., p.378
[13]Georgeta Crăciun, op.cit., p. 251
[14]Simona Vărzaru, op.cit., p. 59
[15]Ibidem., p.60
[16]Ibidem.
[17]Ibidem.
[18]Neagu Djuvara, op.cit., pp. 86-87
[19]Alex. Lapedatu, Doi misionari scoţieni in Ţările Române acum o suta de aniin Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XV, Editura Monitorul Oficial şi Imprimariile statului, Bucureşti, 1934, p. 176
[20]Ibidem., p.186
[21]Ibidem.
[22]Ibidem.
[23]Ibidem.
[24]Ibidem., p.192
[25]Ibidem.
[26]N. Iorga, Trei generaţii in viaţa publică românească după judecata lui J. A. Vaillantin Analele Academiei Romane, Memoriile Secitiunii Istorice, Seria III, tomul XVI, Editura Monitorul Oficial si Imprimariile Statului, Bucuresti, 1934/35, p. 332
[27]Dan Berindei, Românii şi Europa in perioadele premodernă si modernă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.133
[28]Simona Vărzaru, op.cit., p. 106
[29]Ibidem.
[30]I.C. Caragea, Un ofiţer austriac despre Moldova (pe la 1854)in Revista Istorica, Anul al IV-lea, n-le 1-2, ianuarie-februarie 1920, pp. 115-119
[31]Ibidem.
[32]R.B. Bossy, Un drumeţ danez in Principateîn Analele Academiei Romane, Memoriile sectiunii Istorice, Seria III. Tomul XXIV, 1941-1942, Editura Monitorul Oficial si Imprimariile statului, Imprimeria Nationala. Bucureşti, 1942, p.2
