Spionii de la Cambridge
Odată cu prăbușirea regimurilor comuniste, au ieșit la iveală și poveștile despre spionajul din timpul războiului rece. Așa s-a aflat povestea fascinantă a celor patru spioni sovietici care au ajuns să fie cunoscuți ca „Spionii de la Cambridge”.
În anii Războiului Rece, cele mai aprige confruntări dintre Uniunea Sovietică și democrațiile occidentale au avut loc pe frontul spionajului. Pe această arenă, KGB-ul, „sabia și scutul” Uniunii Sovietice, și-a folosit toate armele împotriva principalilor săi adversari:CIA-ul american și SIS-ul britanic (Secret Intelligence Service). Scopul fiecărei agenții era să fure secretele Celuilalt, să încerce să pătrundă în mintea inamicului, să-i deslușească intențiile și să-l neutralizeze înainte să se dea de gol.
În timpul războiului, era imposibil să scrii despre latura secretă a acestuia, despre lumea spionajului. Adevărul nu putea fi spus decât atunci când dosarele de la KGB, CIA și SIS aveau să fie deschise pentru public, dezgropând toate secretele. Dar când comunismul s-a prăbușit, și multe din poveștile din lumea spionajului au ieșit la iveală, s-a aflat și despre cei patru spioni britanici care au lucrat pentru partea adversă:Kim Philby, Guy Burgess, Donald Maclean și Anthony Blunt.
La începutul anilor '30, lumea democratică trecea prin momente dificile. Marea Criză Economică lăsase milioane de oameni în șomaj, creând grave probleme sociale, iar mișcările de extremă dreaptă câștigau teren în Italia și Germania. Pentru mulți studenți de la faimoasa Universitate Cambridge, situația era îngrijorătoare și inacceptabilă. Patru dintre aceștia – Philby, Burgess, Maclean și Blunt – doreau să facă ceva în acest sens. Ei credeau că democrațiile din Vest aveau să fie prea slabe pentru a face față unei Germanii hitleriste și unei Italii fasciste, și știau că mulți englezi erau de fapt admiratori ai lui Hitler și Mussolini. De asemenea, ei credeau că doar Uniunea Sovietică va fi suficient de puternică pentru a învinge fascismul. Astfel că atunci când au fost contactați de un agent sovietic care le urmărise activitățile pro-comuniste, cei patru au fost de acord să colaboreze cu KGB-ul.
KGB-ul credea că recrutarea unor tineri inteligenți de la o universitate foarte bună era un plan excelent deoarece aceștia aveau foarte mari șanse să ajungă într-o zi în poziții înalte din conducerea Marii Britanii, fiind astfel foarte bine plasați pentru a avea acces la secrete importante. Și așa s-a și înâmplat. Până în anii războiului, Maclean ajunsese deja în Foreign Office, Burgess era apropiat al unor politicieni importanți, iar Blunt lucra la MI5. Cât despre Philby, el ajunsese în cea mai bună poziție (din perspectiva KGB-ului):era ofițer al SIS. Iar în timp ce aceștia urcau în ierarhiile admnistrației britanice, trimiteau rapoarte la Moscova.
Laolaltă, informațiile oferite de cei patru trebuiau să fe o adevărată comoară pentru sovietici. Și situația s-a îmbunătățit chiar. Chiar înainte de sfârșitul războiului, Philby a fost numit șeful secției anti-sovietice a SIS, devenind omul însărcinat cu organizarea operațiunilor împotriva rușilor. Când el de fapt era omul rușilor... După începutul războiului rece, el a devenit și omul de legătură dintre SIS și CIA. Maclean, care fusese trimis la Washington, lucra la ambasada britanică din capitala SUA, unde conducea un comitet implicat în problemele legate de politici nucleare, iar Burgess ajunsese la departamentul de știri al Foreign Office-ului. Am crede că Moscova ar fi trebuit să prețuiască foarte mult informațiile primite de la cei patru agenți, dar dosarele KGB privindu-i pe aceștia ne arată o situație cu totul altfel.
Lipsa încrederii
Încă din timpul Revoluției Bolșevice, când un complot organizat de serviciile secrete britanice aproape că a răsturnat noul guvern comunist, KGB-ul a văzut în SIS cel mai sofisticat și inventiv dintre toate serviciile de informații din țările capitaliste, fiind capabil de tot soiul de conspirații și comploturi periculoase.
Astfel, deși Moscova îi recrutase pe cei patru englezi ce păreau a fi dedicați cauzei comuniste, nu era oare posibil ca SIS-ul să-i fi plasat pe aceștia în calea agentului de recrutare sovietic care i-a descoperit? Era posibil ca, deși KGB-ul credea că acești patru agenți pătrunseseră în administrația britanică, să fie de fapt vorba despre o infiltrație britanică în interiorul KGB. De aceea, agenții sovietici i-au pus de foarte multe ori la încercare pe cei patru, încercând să afle dacă sunt sau nu cu adevărat de partea lor.
Dosarele KGB arată că existau mulți agenți sovietici care nu credeau în onestitatea celor patru agenți englezi. Ofițerii argumentau că totul fusese prea ușor, descoperirea acestora și pozițiile excelente pe care ei le dețineau părând a fi un simplu aranjament. Oare autoritățile britanice erau atât de stupide încât să pună în poziții de încredere oameni care avuseseră în trecut activități de stânga? Spre exemplu, Philby ajutase un grup de comuniști să scape din Viena și era căsătorit cu o comunistă austriacă. Cum ar fi putut să treacă de verificările pe care toți posibilii agenți SIS le suportă înainte de a fi recrutați?!
Aceste suspiciuni – care erau, în fond, naturale – au avut consecințe asupra carierelor celor patru. Niciunul dintre ei nu s-a bucurat de încrederea totală a Moscovei, iar informațiile pe care aceștia le trasmiteau sovieticilor nu erau acceptate decât dacă erau confirmate și din alte surse. Agenții sovietici credeau că nu pot ști cu siguranță dacă nu primeau cumva informații false de la Philby &co. ce aveau ca scop inducerea în eroare a KGB-ului.
Moscova a căutat în permanență dovezi despre lipsa de loialitate a celor patru
Cu germanii la porțile Moscovei, în 1941 KGB-ul i-a ordonat lui Philby, încă o dată, să-și scrie autobiografia, sperând că în noua versiune avea să găsească unele discrepanțe cu care să-l confrunte. Chiar și răbdătorul Phliby, despre care nu se știe să fi spus vreodată ceva de rău despre KGB, s-a săturat. Agentul sovietic care îl controla a raportat la Moscova următoarele:„Recent, am discutat cu «S» și am ridicat problema prezentării unei autobiografii complete și detaliate, cu note privind toate contactele lui, toată munca sa alături noi, instituțiile britanice etc. Dar «S» spune că nu are timpul necesar, că, în opinia sa, în acest moment atenția ar trebui direcționată către obținerea informațiilor, nu scrierea diverselor biografii. I-am atras atenția asupra greșelii concluzilor sale.”
Când nu-l însărcina cu scrierea și rescrierea rapoartelor despre sine, KGB-ul îi cerea lui Philby să afle numele cetățenilor sovietici care ar fi putut fi recrutați de agenții SIS aflați la Moscova. Când Philby a verificat dosarele SIS și a transmis că niciun agent nu fusese încă recrutat, KGB-ul a dat aceeași misiune lui Blunt. Acesta a venit cu același răspuns, dar KGB-ul, în loc să accepte veridicitatea informației, a ajuns la concluzia că Plant, ca și Philby, e de fapt un agent dublu al britanicilor, și că acea conspirație de infiltrare a englezilor e chiar mai mare decât își imagina.
Și mai multe suspiciuni...
Odată ce KGB-ul s-a convins că cercul de spioni de la Cambridge făcea parte din conspirația antisovietică a britanicilor, s-a trezit în fața unei decizii dificile. Cum să facă față acestei situații?
Dacă rupeau toate legăturile cu cei patru și apoi aflau că de fapt ei fuseseră cu adevărat loiali Uniunii Sovietici, atunci KGB-ul ar fi fost tras la răspundere în fața centrului politic. Ofițerii care lucrau cu cei patru spioni ar fi putut fi acuzați de sabotarea misiunii și ar fi putut sfârși în fața plutonului de execuție. În cele din urmă, sovieticii s-au decis să se prefacă, ca și cum ar fi renunțat la suspiciuni, și să facă tot posibilul pentru a-i convinge pe cei patru că au încredere totală în ei. Astfel, a continuat jocul suspiciunilor, al înșelăciunilor și al duplicității.
Spionii de la Cambridge – care nici măcar nu erau văzuți ca eroi comuniști la Moscova – își înșelau colegii, familiile și țara. Au făcut-o din credința sinceră că servesc o cauză mai bună prin intermediul unei agenții de elită, KGB-ul, care îi trata excelent și care părea că are încredere totală în ei. Dar în același timp, KGB-ul îi înșela la rându-i pe cei patru, crezând că ei fac de fapt un joc dublu și că trădează cauza comunistă.
Foto:un timbru sovietic cu imaginea lui Philby. Meritele sale au fost recunoscute abia după moartea sa. I s-a oferit postum distincția de Erou al Uniunii Sovietice.
Din această poveste, putem ajunge la mai multe concluzii. Poate cea mai importantă însă este că principala amenințare la adresa serviciilor de informații vine nu din partea serviciilor de contra-informații din țara în care acestea acționează, ci din partea propriilor oameni. Într-o lume a minciunilor, înșelăciunilor și trădării, serviciile de informații își păstrează buna judecată și limpezime a minții dezvoltându-și propria imagine asupra a ceea ce crede că este adevărul. Agenții care confirmă adevărul ales– chiar dacă acesta e fals – prosperă. Cei care îl pun la îndoială – chiar dacă au dreptate – sunt suspectați.
Când nu ai încredere într-un agent, cu cât mai valoroasă e informația pe care ți-o transmite, cu atât mai mari sunt suspiciunile ce cad asupra lui. Când alți agenți îi confirmă informațiile, suspiciunea se răspândește, până când tot sistemul se prăbușește...
Sursa:http://www.bbc.co.uk