Serviciile de informații românești în timpul Primului Război Mondial

Prima mare conflagrație mondială a fost, în faza sa inițială, un război caracterizat de cinci conflicte geopolitice: între Anglia și Germania pentru supremația maritimă, între Franța și Germania pentru hegemonie în Europa Centrală-Occidentală, între Italia și Austria pentru Adriatica și Balcanii de Nord, între Austria și Rusia pentru Peninsula Balcanică, între Rusia și Turcia pentru strâmtorile de acces în Marea Mediterană.

Se deschidea astfel în istoria contemporană nu numai un șir de războaie – ceea ce i-a făcut pe unii istorici să denumească secolul XX nu ca un secol al violențelor, al războaielor și al masacrelor –, ci și o adevărată „epocă de aur” a spionajului și contraspionajului ce avea să demonstreze că superioritatea militară pe câmpul de luptă nu era suficientă pentru obținerea deciziei finale. Mai era nevoie și de o superioritate pe frontul secret, în acțiunile de spionaj, contraspionaj, diversiune, influență, propagandă, contrapropagandă etc., adică în acele domenii în care sunt angrenate de regulă serviciile și organizațiile secrete de informații¹.

Tratate care se anulau reciproc 

La 14 august 1916 s-a încheiat tratatul secret² de alianță (sub forma unei convenții politice și militare) între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia, prin care Antanta garanta integritatea României pe toată întinderea teritoriilor sale de atunci. România se obliga, în schimb, să declare război Austro-Ungariei și să înceteze orice legături cu dușmanii Antantei. Această coaliție politico-militară recunoștea României dreptul de unire a teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria. Aliații se obligau să nu încheie pace decât în unire și în același timp, iar prin tratatul de pace teritoriile respective să fie recunoscute României. De asemenea, României i se garantau aceleași drepturi ca și Puterilor Antantei la preliminariile și tratativele de pace. Antanta se obliga să păstreze secretul Tratatului până la închiderea păcii generale³.

Dar, la 11 august 1916, deci cu trei zile înainte de semnarea Tratatului cu Antanta, se încheiase un acord ruso-francez, prin care Franța și Rusia se angajau în secret ca, în spatele României, să se înțeleagă asupra deciziilor pe care le vor lua la conferința păcii (neadmiterea statului român la viitoarele negocieri de pace cu titlu egal al principalelor puteri ale Antantei, întinderea teritorială ce va fi atribuită României și alte măsuri) care de fapt anulau esența angajamentelor și a spiritului tratatului ce s-a semnat la 14 august 1916⁴.

Diplomația secretă a făcut ca România să încheie tratate care în esență se anulau reciproc, iar condițiile angajării în operațiunile militare, suveranitatea și integritatea național-statală să fie puse într-un grav pericol, deoarece a lipsit acea instituție cu rol de prevenire, adică serviciul secret, care să fie cu un pas înaintea diplomației.

Acest lucru a reprezentat un mare pericol, pentru integritatea și suveranitatea României, datorat lipsei unor informații cu valoare strategică pentru factorii de decizie politică și militară. În esență, a fost marea deficiență cu care s-au confruntat, într-un fel sau altul, mai toate serviciile de informații militare înainte de începerea Primului Război Mondial⁵.

În timpul primei conflagrații a secolului XX din structurile informative ale statului român făceau parte structurile informative din Ministerul de Interne - Siguranța Generală a Statului, Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei, Structura Informativă a Ministerului Apărării Naționale - Serviciul de Informații al Armatei, dar și alte structuri informative: Secția Militară Secretă din Transilvania, Serviciul Supravegherii Știrilor⁶ și Biroul de cercetări informative de pe lângă Ministerul Justiției⁷. De asemenea, au existat structuri de cooperare apărute din necesitățile desfășurării războiului, cum au fost Serviciul de Informații și Contrainformații româno-rus și o structură care colabora cu experții francezi din cadrul Misiunii speciale condus de Henri Berthelot (foto sus).

Structuri informative ale Ministerului de Interne

Primele structuri cu atribuții informative și contrainformative ci vile din țara noastră au fost create în structura Ministerului de Interne, astfel: prin Legea pentru organizarea Serviciului Administrației Centrale a Ministerului de Interne, la 19 aprilie 1892 s-a înființat Biroul Siguranței Generale⁸, care avea atribuții în domeniul culegerii de informații, iar din 1907 a fost creată Direcția Administrației Generale a Personalului, Poliției și Statisticii⁹, o structură de informații cu ramificații în țară în centrele mai importante, condusă de Iancu Panaitescu – director în Direcția Generală a Poliției și Siguranței, ulterior desființată și asimilată de Siguranța Generală a Statului.

O nouă reorganizare a structurilor informative de siguranță s-a produs în baza Legii pentru organizarea Ministerului de Interne din 20 iunie 1913¹⁰, conform căreia în cadrul Serviciilor Centrale funcționa Direcția Poliției și Siguranței Generale. În timpul primei conflagrații mondiale (1914-1919), în urma acestor reorganizări în Ministerul de Interne, s-au constituit ca structuri informative Poliția și Siguranța Generală (director Ion Panaitescu - foto), Siguranța Generală a Statului (primul director Romulus P. Voinescu), Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei / Serviciul de Siguranță al Dobrogei (Mihail Moruzov). 

Siguranța Generală a Statului

Siguranța Generală a Statului era condusă de comisarul Iancu Panaitescu și integrată Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale¹¹. Această structură informativă a fost principala structură secretă pentru culegerea și valorificarea informațiilor cu relevanță pentru asigurarea siguranței statului și a avut în compunere două compartimente: Serviciul Secretariatului (organ central care aduna și sintetiza fluxul informațional) și Brigăzile speciale de siguranță (numite și Servicii speciale de siguranță), ca organisme teritoriale cu atribuții informative și de contraspionaj¹².

Pentru îndeplinirea misiunilor încredințate, structurile informative din siguranță cooperau cu formațiunile de poliție din orașe, gări, porturi și punctele de frontieră, precum și cu cele ale Jandarmeriei¹³. Serviciile de siguranță au inițiat acțiuni ofensive care au vizat interceptarea documentelor secrete ale serviciilor de spionaj străine.

Eugen Cristescu – director al Serviciului Special de Siguranță (până în 1929)¹⁴ și apoi Director General al Serviciului Special de Informații¹⁵ - menționa în lucrarea sa memorialistică faptul că „Siguranța Generală a devalizat o serie de curieri diplomatici ai statelor din Europa Centrală, ceea ce a adus un important material informativ, politic și militar” și s-a reușit astfel dejucarea unor acțiuni politico-diplomatice ale Austro-Ungariei împotriva României¹⁶.

Trebuie menționat că după retragerea în Moldova, Direcția Poliției și Siguranței Generale a trecut la înființarea unor brigăzi speciale în orașele Roman, Bârlad, Tecuci, Piatra-Neamț, Vaslui, iar în birourile de siguranță centrale din Iași lucrau 73 de agenți care se ocupau cu munca informativă. Această activitate era dificilă întrucât se bănuia, ulterior s-a confirmat, că numărul suspecților ajunsese deja foarte mare.

Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei / Serviciul de Siguranță al Dobrogei

O altă structură informativă și contrainformativă creată în 1917 și de care se leagă strâns activitatea lui Mihail Moruzov a fost Serviciul de Siguranță al Deltei¹⁷. Informațiile privind modul în care a fost înființată respectiva structură le aflăm dintr-un raport înaintat de Moruzov la 18 iunie 1917 directorului Siguranței - I . Panaitescu. În respectivul raport Moruzov scria: „Ca rezultat al delegațiunei ce mi-ați dat pentru organizarea și conducerea Serviciului [ de] contraspionaj din Delta Dunării am onoarea a vă raporta următoarele: în ziua de 14 martie a.c., împreună cu personalul ce mi s-a încredințat, am plecat spre Deltă”¹⁸.

Denumirea serviciului apare într-un document din 25 septembrie 1917 drept „Echipa de Siguranță din Delta Dunării”¹⁹, iar la 31 ianuarie 1918, apare în documente sub denumirea „Brigada de Siguranță din Delta Dunării”. După armistițiul cu Puterile Centrale se pare că s-a transformat în Serviciul de Siguranță al Dobrogei, fiind singura autoritate românească de acest gen autorizată să funcționeze în zonă²⁰.

În realitate, Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei era o „structură informativă secretă” care lucra tot sub ordinele Marelui Cartier General al Armatei române, dar deosebirea consta în faptul că era mai bine acoperită, deci cu posibilități de risc mai mici, comparativ cu rețelele de rezistență care în marea lor majoritate se organizau spontan, din dorința sinceră de a contribui la sprijinirea cauzei naționale.

De altfel Mihail Moruzov refuzase practic să-și asume răspunderea reorganizării și conducerii Serviciului de informații al armatei pe motiv că „un asemenea aparat nu se poate improviza“, dar în schimb a acceptat „să înjghebeze” un aparat tehnic pe frontul dobrogean și țărmul Mării Negre, cu sediul la Ismail-Sulina. Din punctul de vedere al efectivului acesta era puțin numeros, câțiva agenți experimentați - pe care Moruzov nu ia destăinuit niciodată -, dar care aveau de partea lor pescari lipoveni din Deltă și alți locuitori ce cunoșteau rețelele de traficanți sau aveau posibilități mai simple de infiltrare.

Principala misiune a acestei structuri informative secrete era de a penetra în rețelele inamicilor în scop de contracarare a acțiunilor de spionaj desfășurate împotriva armatei române. A acționat în zona Deltei Dunării întrucât aceasta constituia un punct strategic important folosit pentru traficul de informații și trecerea clandestină a agenților secreți dintr-o parte în alta a frontului.

Dintr-un raport întocmit în 1934 de Moruzov, intitulat Expunere asupra serviciilor de informații ale Armatei²¹, aflăm și cifre de bilanț al activității contra-informative a Serviciului de informații, care ,,a reușit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 câți fuseseră trimiși în liniile de apărare ale armatei române de Serviciul de informații al armatei germane”.

Același document mai menționează că „inamicul” n-a reușit să distrugă niciun depozit de muniții, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile în zona celorlalte fronturi, toc mai datorită vigilenței agenților lui Moruzov. Despre modalitățile concrete în care s-au petrecut faptele, raportul întocmit de Mihail Moruzov aduce amănunte interesante, împreună cu câțiva agenți experimentați, profitând și de împrejurările confuze din rândurile armatei ruse, s-a reușit infiltrarea în compunerea delegației Armatei Roșii.

După cum atestă documentul din 1934, „acest Serviciu a adus un aport însemnat acțiunii armatei noastre prin aceea că s-au putut salva ofițeri, trupe și/demnitari, căzuți în mâinile bolșevicilor”, și că „s-au putut dejuca toate acțiunile armatei bolșevice și acapara toate depozitele rusești”.

Serviciul Special de Siguranță va fi desființat în urma „afacerii rublelor false”²², din cauza neînțelegerilor personale cu șeful Siguranței, Romulus Voinescu (foto), Moruzov fiind acuzat de „pactizare cu inamicul, favorizarea contrabandei, sustragerea de documente…” deși instanța de judecată îl va declara nevinovat²³.

Dovadă că după înființarea Serviciului Secret de Informații²⁴ – după terminarea războiului – Moruzov va deveni directorul acestui serviciu timp de douăzeci de ani.

Serviciile de informații ale armatei

Organizarea unui serviciu secret de informații militar în România, înainte de Primul Război Mondial a întâmpinat nume roase obstacole. După cum atestă studiile și rapoartele întocmite încă din anul 1911 de către ofițeri de la Marele Stat Major al armatei române, cauzele principale care împiedicau organizarea serviciului de informații erau „lipsa fondurilor bănești“ și „inexistența unei legi a contraspionajului în timp de pace”. În intervalul 1911-1913 s-au depus eforturi pentru a remedia aceste neajunsuri.

Începând cu 31 ianuarie 1913, a intrat în vigoare Legea contraspionajului în timp de pace²⁵ și au fost întocmite proiecte de organizare a unui nou serviciu de informații, dar fără un rezultat practic, așa cum atestă documentele de arhivă, fondurile alocate fiind destinate altor întrebuințări. Structura informativă a Ministerului Apărării Naționale este atestată atât în lucrările memorialistice cât și în documentele de arhivă.

Astfel, Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informații²⁶, menționa că „până la Războiul Balcanic din 1913, armata noastră n-a dispus de un serviciu de informații propriu- zis”. Abia în acel an, când armata română a intrat în Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu „și atunci s-au luat primele măsuri pentru organizarea acestuia”²⁷. 

Serviciul de informații al armatei române la începutul Primului Război Mondial

La rândul lui, Eugen Cristescu²⁸ – director al Siguranței și ulterior al Serviciului Special de Informații - ne oferă următoarele detalii în legătură cu serviciul de informații al armatei române la începutul Primului Război Mondial: „Marele Stat Major, prin Secția a II-a, activa și el un domeniu informativ. Pe lângă statele majore ale marilor unități militare funcționa câte un birou II, care făcea contrainformații în armată și contraspionaj pe teritoriu. Prin ofițeri special pregătiți și agenți de frontieră se infiltrau în țările vecine elemente informative pentru adunarea materialului ce-i era necesar, în special în Ardeal, unde aceștia aveau legătură cu patrioții români din acea provincie”²⁹.

Pentru serviciile de informații românești, mai ales pentru cele cu caracter militar, s-au înregistrat în perioada 1914-1916 mari carențe și în ceea ce privește măsurile de protecție contrainformativă. Bogata literatură istoriografică dedicată participării armatei române la Primul Război Mondial a acordat spații largi evidențierii stării de spirit profund patriotice a majorității românilor. Numai că, după cum au evoluat evenimentele, istoria a demonstrat că patriotismul nu a fost suficient pentru a ne asigura decizia într-o campanie ce-și propunea ca obiectiv strategic realizarea unității național-statale.

Dimpotrivă, îndrăznim să afirmăm că, în momentul acela, avântul patriotic a fost anulat, în cea mai mare parte, de vulnerabilitățile în plan contrainformativ, atât al armatei, cât și, în general ale societății românești. Afirmația face referire la scurgerea se cretelor de stat și militare sau de a căror divulgare s-au făcut vinovați chiar unii dintre cei care, prin însăși natura profesiei, erau obligați să vegheze cu sfințenie la apărarea și protejarea lor.

Structurile informative implicate în culegerea de date și informații subordonate Ministerului Apărării Naționale au fost organizate după modelul francez al Secției Statistice, astfel este creată în cadrul Marelui Stat Major Secțiunea II, în preajma Primului Război Mondial fiind organizată în două diviziuni:

Divizia I – studierea, analizarea și sintetizarea datelor referitoare la armatele puterilor europene și statelor balcanice;

Divizia a II-a - cu sarcini specifice contraspionajului militar și coordonând Serviciul interior – contraspionaj, Serviciul exterior - cu rezidenți interni și externi; Serviciul mobil – cu agenți de control și de legătură.

În timpul Primului Război Mondial structurile informative se diversifică și funcționează în subordinea Marelui Stat Major - Secția a II-a cu Biroul 5 Informații și a Marelui Cartier General – Biroul 2 Informații.

Eforturile ofițerilor români din cadrul M.St.M. de a reorganiza Serviciul de Informații al Armatei, sub forma unui Birou 5 din Secția a II-a M.St.M. au fost pe deplin justificate în condițiile în care corupția, neglijențele stupide, traficul de influență din „înalta societate”, ușurința condamnabilă cu care au fost tratate problemele importante pentru interesul național și, nu în ultimul rând, „pălăvrăgeala” au produs adevărate ravagii în societatea românească³⁰.

Documentele de arhivă confirmă afirmațiile lui Eugen Cristescu (foto) despre Biroul 5 din Secția a II-a a Marelui Stat Major, care este atestat documentar prin „Proiectul de Organizare”³¹. Documentul intitulat „Proiectul de organizare” a fost întocmit probabil în primăvara anului 1916, dar a fost pus în aplicare abia după intrarea României în război. Numai că, așa cum avea să spună Mihai Moruzov mai târziu, „un astfel de serviciu nu se poate improviza”³². Acest lucru explică și faptului că Biroul 5 n-a putut avea eficiență în campania din toamna anului 1916.

În conformitate cu „Proiectul...”, Biroul 5 trebuia condus de către un ofițer superior, cu grad de locotenent-colonel, și de un ajutor, cu grad de maior, fiind format din două diviziuni:

Diviziunea I (Studiul armatelor străine) era compusă din 4 subdiviziuni: A (Austro-Ungaria), R (Rusia), G.F. (Germania, Franța, Italia și Elveția), B (Peninsula Balcanică, Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia și Albania).

Diviziunea a II-a (Serviciul Informațiilor) era condusă de subșeful Biroului 5 și se compunea din trei subdiviziuni:

- Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contra-spionajul), condusă de către un civil, având principala misiune de „a împiedica organizațiile de spionaj străine să acționeze pe teritoriul românesc“, „ la nevoie să le intoxice cu știri false“;

- Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formată din agenți permanenți și ficși, cu reședința în orașele Odessa, Chișinău, Ungheni-Ruși, Sofia, Șumla, Timișoara, Sibiu, Cernăuți, Belgrad, Brașov și Rusciuk (Agenții erau recrutați dintre români pe baza sentimentelor de naționalitate și puteau să-și creeze la rândul lor, agenți, ceea ce însemnă că jucau rolul de rezidenți, iar informațiile trebuiau comunicate direct la centru);

- Subdiviziunea a III-a (Serviciul mobil), care avea în componență agenți mobili sau de legătură și curieri de control. Agenții mobili făceau legătura cu cei ficși, aducând informații sau transmițând ordine. Aceștia trebuiau să cunoască foarte bine limba și obiceiurile locuitorilor din țara în care erau trimiși în misiune. Curierii de control erau ofițeri din statul major, care se deplasau pentru a lua corespondența de la atașații militari și pentru a le transmite instrucțiuni. În timpul misiunii era necesar să culeagă informații prin observarea directă, în urma cărora întocmeau un raport (memoriu). Astfel de misiuni erau încredințate o dată pe lună.

Încercări de adaptare a structurilor informative la situații de război

Intrarea României în război alături de puterile Antantei, începând cu data de 14/27 august 1916, marchează în același timp începutul unei noi etape în activitatea structurilor informative românești cu caracter militar. Trecerea țării de la starea de pace la starea de război implica și adaptarea structural- organizatorică a serviciilor de informații militare la noua situație.

În conformitate cu înaltul Decret cu nr. 2784 din 27 august 1916, privind reorganizarea Marelui Stat Major (în partea operativă - Marele Cartier General - și partea sedentară - Marele Stat Major), s-a produs și o reorganizare a Ser viciului de informații militare.

La Marele Cartier General a funcționat Biroul 2 Informații, ca structură specializată în culegerea de informații pentru Secția operații, iar la Marele Stat Major (partea sedentară) a fost organizat Biroul 5 Informații, însărcinat cu supravegherea știrilor, adică cu măsuri contrainformative.

Eugen Cristescu menționa în Memoriile sale că după începerea războiului, în constituirea Marelui Cartier General a intrat o puternică Brigadă Specială de Siguranță pentru acțiune informativă și apărarea spatelui comandamentelor militare³³.

După retragerea în Moldova a armatei române, a unei părți din populație, a Parlamentului și a majorității clasei politice, inclusiv a Casei Regale, în paralel cu măsurile de reorganizare a armatei, s-au întreprins și acțiuni de consolidare în scopul eficientizării randamentului în domeniul informațiilor și contrainformațiilor.

Documentul prin care s-a purces la o astfel de acțiune purta titlul de Instrucțiuni asupra organizării și schițau „doctrina activității de informații militare, precizau rolul și locul misiunilor informative, stabileau organizarea Biroului de informații de la Marele Cartier General. Alte precizări ale instrucțiunilor se refereau la: modul de desfășurare a activității informative și a manipulării informații lor; atribuțiile personalului îndrituit cu misiuni informative; stabilirea cu mai multă exactitate a misiunilor aviației de recunoaștere și a modului de executare a cercetării aeriene; coordonarea activității agenților secreți”.

Astfel, la 12 iunie 1918, prin Ordinul de zi nr. 191, semnat de generalul Constantin Cristescu - șeful Marelui Stat Major -, se reorganiza Secția a IV-a informații, care adapta activitatea în domeniu pentru situația de pace, iar la 18 aprilie 1918 prin înaltul Decret regal cu nr. 1979, prin modificările și completările Legii de organizare a Ministerului de Război, s-a procedat la o nouă reorganizare a Serviciilor de informații, cu o structură mai completă prin crearea Secției a V-a informații și contrainformații³⁴, pusă sub comanda colonelului Constantin Bălcescu, inclusă în Diviziunea a II-a a Marelui Stat Major și organizată pe două birouri:

- Biroul l informații care dispunea de 4 sub-birouri: Studiul armatelor din Balcani; Studiul armatelor din Vest; Studiul armatelor din Est plus Germania și Austria; Redactarea și tipărirea buletinelor de informații periodice, broșuri cu studii fă cute asupra armatelor străine și pregătire lunară privind cursurile de informații;

- Biroul 2 contrainformații era structurat doar pe două sub-birouri: Culegerea și adunarea prin agenți a informațiilor secrete din țările străine și Serviciul columbofil; Serviciul de contrainformații, contraspionaj, propagandă și cenzură.

Ulterior la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, intervenind a doua mobilizare a armatei române s-a trecut la organizarea pentru campanie, ocazie cu care s-a creat:

Secția a II-a (cu un birou de informații și altul de contrainformații) pentru „Armata de operațiuni” - subordonat Marelui Cartier General,

Secția a IV-a informații – ( „Partea sedentară”), subordonată Marelui Stat Major³⁵.

Alte structuri informative

O altă structură informativă care a activat în perioada neutralității, atestat documentar doar de un raport întocmit de Mihail Moruzov, era formată din ofițeri ai Marelui Stat Major al armatei române și agenți ai Siguranței Generale, redus ca număr, mijloace logistice și susținere materială.

O astfel de structură poate fi interpretată și ca o formă de cooperare între Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, în materie de informații ce priveau strict domeniul sistemului apărării și siguranței naționale. Făcând referire într-un raport la această structură³⁶, Mihail Moruzov afirma că rezultatul colaborării în cadrul Biroului Mixt „a fost nul”³⁷.

Secția militară secretă din Transilvania

Alte atestări documentare evidențiază că în primele zile ale izbucnirii războiului, acțiunile cu caracter informativ, organizate în Transilvania de structurile specializate românești, au folosit agentura secretă. Agenții fuseseră recrutați din rândul numeroșilor români transilvăneni care își manifestaseră sentimentele naționale. Ei au pus la dispoziția structurilor informative românești, înfruntând mari riscuri, toată priceperea pentru culegerea de date și informații necesare planului de campanie în ipoteza intrării României în război contra Austro-Ungariei.

Cu ajutorul unor astfel de colaboratori patrioți³⁸ s-au creat câteva centre informative în Transilvania, Banat și Buco vina. Misiunea acestora era de a supraveghea pregătirile militare ale Puterilor Centrale în cele mai mici detalii și a teatrului de operațiuni în care urmau să acționeze unitățile militare românești. Astfel de centre informative au funcționat la Brașov, Sibiu, Cluj, Timișoara, Suceava și în alte orașe din Transilvania și Bucovina³⁹.

În luna noiembrie 1918 a început constituirea Gărzilor Naționale - organe de ordine și informații ale mișcării naționale a românilor, care au avut atribuții în ce privește realizarea unității naționale și atribuții informative și contrainformative⁴⁰.

Alături de Gărzile Naționale, documentele atestă existența unei structuri informative, numită Secția Militară Secretă (SMS) care și-a desfășurat activitatea în Transilvania în perioada noiembrie 1918 – noiembrie 1919, înființat de Comitetul Român Central din Transilvania pentru a contracara activitatea dușmănoasă a elementelor diversionist-teroriste ungare⁴¹.

Acest serviciu de informații unic în felul lui și foarte apropiat de cerințele moderne ale timpului, avea 31 de membri interni și 46 externi, fiind organizat pe patru secții: o secție de spionaj și informații politice (condusă de medicul Carol I. Sotel), o secție militară (condusă de Emilian Savu), o secție de propagandă (al cărei șef era inginerul Gheorghe Chelemen) și o secție muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian).

Realizări concrete ale Serviciului Militar Secret au fost descrise de Aurel Gociman, într-o lucrare intitulată România și revizionismul maghiar, apărută în 1934, în care a publicat și 13 documente (rapoarte)⁴². Prin conținutul lor, rapoartele atestau că „membrii acestei organizații (SMS - n.n.) au dat dovadă de un curaj și o disciplină extraordinară, și de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte și după intrarea armatei române (în Ardeal – n.n.) dintre care menționăm faptul că au:

- demontat 16 tunuri ungurești din Cetățuia Clujului cu care secuii vroiau să iasă în întâmpinarea armatelor române;
- demontat 6 tunuri la Dej;
- cutreierat tranșeele secuiești făcând rapoarte și spionaj;
- adus documente secrete din Budapesta;
- reușit să pună mâna pe arhivele profesorului Apathi;
- scăpat pe mulți români condamnați la moarte în Ungaria;
- furnizat acte de mare preț pentru interesele românești pentru Conferința de pace;
- prins spioni ungari;
- confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal;
- înființat gărzi naționale la sare și consilii;
- constituit linii telegrafice secrete, prinzând ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor și gărzilor ungurești din Ardeal etc.

La rugămintea Comandamentului trupelor române din Transilvania, această organizație (S.M.S. - n.n.) a funcționat până la data de 1 noiembrie 1919, servind cu același eroism cauza românească. În paralel cu structurile menționate, în timpul Primului Război Mondial au mai avut atribuții informative sau de protecție contrainformativă⁴³ Serviciul Supravegherii Știrilor, înființat la Palatul Poștei centrale la 5 ianuarie 1915⁴⁴ și Biroul de cercetări informative de pe lângă Ministerul Justiției⁴⁵ însărcinat cu instrumentarea cazurilor de spionaj/trădare, iar ca structuri de cooperare au funcționat:

- o structură care colabora cu experții francezi din cadrul Misiunii speciale condus de Henri Berthelot⁴⁶.

- Serviciul de informații româno–rus constituit pentru prevenirea pătrunderii serviciilor secrete ale inamicului în jurul unităților militare românești și rusești care, pe lângă realizarea cooperării pe linie informativă cu trupele ruse, a desfășurat o vastă activitate contrainformativă și de poliție militară în zona frontului din Moldova. Serviciul de informații și contrainformații româno-rus a avut la început sediul în orașul Roman, iar șeful său, a fost Romulus Voinescu.

O hartă cu tranșeele de pe Piscul Mândrului realizată de Serviciul de Informații (Primul Război Mondial)

Regulamentul Serviciului de Contrainformațiuni Român, în colaborare cu Serviciul de Contrainformațiuni Rus, emis de Marele Cartier General al armatei române, a stat la baza activității Serviciului de informații și contrainformații româno-rus⁴⁷.

Concluzii

În România, gândirea militară a conștientizat rolul important al Serviciului de Informații în cunoașterea inamicului și în buna desfășurare a activităților militare. Dar lipsa fondurilor bănești sau de turnarea lor spre alte întrebuințări au făcut imposibilă organizarea unui serviciu eficient de informații al armatei, astfel că declanșarea războiului în luna august 1914 și, ulterior, intrarea armatei române în campanie au găsit organismul militar și societatea civilă nepregătite în acest domeniu.

Totuși, grație unei gândiri flexibile, total ancorată la cerințele frontului și la interesele naționale, ofițerii români stat-majoriști au făcut eforturi pentru crearea unor structuri informative adecvate și au apelat la mijloace și metode adecvate pentru culegerea informațiilor necesare comandamentelor. Oricum, se poate constata că Serviciile de informații românești, dar mai ales structurile informative ale armatei române, în ansamblul lor, au urmat o evoluție determinată de mersul evenimentelor politico-militare interne și internaționale și, implicit de situația armatei române, în funcție de necesitățile planurilor de campanie sau ordinelor operative.

Structuri informative românești au încercat de multe ori să se completeze reciproc și când au reușit acest lucru s-au obținut rezultate importante prin structurile de informații militare și civile secrete, atât în timpul armistițiului și păcii, cât și în campania contra Ungariei comuniste, într-o perioadă când serviciul de informații, oficial, suferea modificări și reorganizări la intervale scurte încât este greu să credem că-și putea intra rapid în atribuții cu maximă eficiență.

Fotografii ce ofereau detalii privind fortificațiile din zona Pasului Ghimeș

Mai trebuie remarcat și faptul că în acel timp, România nu dispunea în cadrul guvernului sau la nivelul ansamblului structurilor de informații de un serviciu de centralizare, analiză, evaluare, și valorificare a informațiilor de interes pentru apărarea și promovarea intereselor național-statale.

Aceste activități, atât de specializate și tehniciste dar de mare importanță, care intrau de regulă în atribuțiile serviciilor sau comunității lor erau lăsate în responsabilitatea membrilor guvernului, care la rândul lor se consultau cu primul ministru și cu regele, sau difuzau informațiile în stare brută, în cel mai bun caz, însoțite uneori de opinii personale⁴⁸.

Deci, lipsa de măsuri eficiente în materie de contracarare a surselor de insecuritate și multe din vulnerabilitățile societății românești din acea perioadă explică în mare măsură reacțiile factorilor de decizie ai statului român, sub imperiul stărilor emoționale, pentru că Primul Război Mondial a găsit România nepregătită la unul din cele mai importante capitole ale suprastructurii statale: serviciile de informații. De unde, și concluzia valabilă și astăzi că un serviciu de informații, bine organizat și specializat, ca să poată furniza informații ce se pot valorifica se pregătește din timp și nu se improvizează sub presiunea factorilor politici conjuncturali.

NOTE

1. Cristian Troncotă, Momente din Istoria serviciilor de informații militare din România la începutul secolului al XX-lea, în Gândirea militară românească nr. 3/1998, p. 152.
2. Dar Comandamentul Austro-Ungar deținea o copie a Convenției Militare încheiate de România cu Antanta, în august 1916, privitoare la condițiile intrării țării și a armatei române în campanie alături de acestea și împotriva Puterilor Centrale. Rezultă de aici, fără sarcasm, că afirmațiile lui Eugen Cristescu și Constantin Argetoianu privind buna păstrare a secretului intrării armatei române în război, în august 1916, sunt veridice doar în ceea ce-i privește pe oamenii bine informați din România, nu și pe austro-ungari, cf. Cristian Troncotă, art. cit., p 155.
3. România în Primul Război Mondial, vol. I, București, Editura Militară, 1987, p. 125.
4. Politica externă a României, Dicționar cronologic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 162.
5. Cristian Troncotă, art. cit., p. 159.
6. Înființat la Palatul Poștei Centrale la 5 ianuarie 1915, cf. Cristian Troncotă, în Studii și Cercetări Socio-umane nr. 3/1998, p. 97.
7. Ibidem, p. 98.
8. Constantin Gheorghe, Miniștri de interne în Parlamentul României, Editura MAI, București 2004, p. 521.
9. Structura a funcționat foarte puțin până în 17 martie 1908, cf. Constantin Gheorghe, op. cit. 527.
10. Cf. M.O. din 21 iunie 1913.
11. Lazăr Cârjan, Istoria Poliției române de la origini până în 1949, Editura Vestala, București, 2000, p. 192.
12. Horia Brestoiu, Vasile Bobocesu, Aspecte privind rolul informațiilor în victoria armatei române în vara anului 1917, în Revista Arhivelor nr. 171978, p. 175.
13. La Inspectoratul General al Jandarmeriei funcționa un birou de analiză și sinteză a informațiilor obținute din teritoriu, cf. Cristian Troncotă, Serviciile secrete de informații românești la începutul Primului Război Mondial (1914-1916), în Studii și cercetări socio-umane nr. 3/1998., p. 96.
14. cf. Lionede Ochea, Serviciul Special de Informații al României pe frontul de vest 1940- 1944, p. 118.
15. Vezi pe larg Cristian Troncotă,, pp. 389- 393.
16. Într-adevăr, în aprilie 1916, Mihail Moruzov, agent al Siguranței, a reușit să sustragă valiza diplomatică a contelui Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București, care pleca la Viena spre a duce guvernului său ultimele informații asupra atitudinilor și intențiilor României. El poseda o valiză cu acte diplomatice și bagajele personale. Printre documentele secrete mai importante, fotocopiate cu această ocazie, se află și cifrul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe al Austro-Ungariei, fapt ce a dat posibilitatea structurilor contrainformative românești să descifreze întreaga corespondență a lui Czernin cu Viena, cf. Cristian Troncotă, Rom.....,, Editura Elion, București, 2008, p. 63.
17. Vezi pe larg capitolul Serviciul Special de Siguranță din Delta Dunării în lucrarea colectivă, Florin Pintilie, Nevian Tunăreanu, Ștefan Marițiu, Corneliu Beldiman, Istoria Serviciului Secret de Informații – România, 1917-1940, pp. 16-65.
18. Raport prezentat de Mihail Moruzov lui Iancu Panaitescu, vezi în Florin Pintilie, Nevian Tunăreanu, Ștefan Marițiu, Corneliu Beldiman, op.cit., p.133-140.
19. În cadrul operațiunilor de dezinformare a Comandamentului Puterilor Centrale se va remarca Echipa Specială de Siguranță a Deltei Dunării, condusă de Mihail Moruzov, care va colabora cu agenți ce cunoșteau limba lipovenilor, unii vorbind și bulgara și germana. Zona a fost împărțită în 3 sectoare – Sulina, Vâlcov, Ismail – în ultimul oraș având centrul și Serviciul de Informații al Armatei Ruse prin Alexandru Escholtz, fost agent corupător, având sarcina de a provoca dezertarea cadrelor românești la ruși. Ulterior, obiectivul activităților informative ale Echipei Speciale a fost concentrat asupra depistării elementelor revoluționare, a dezertorilor, a situației agrare și asupra extinderii acțiunilor spionajului bulgar și german la nordul Dunării. Se va implica și în Comisia bulgară pentru cumpărarea de cereale din sudul Basarabiei (1918), Cf. Colonel dr. Lionede Ochea, Serviciul special de informații al României pe frontul de vest 1940- 1944, p. 80-81.
20. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, 2004, p. 39.
21. cf. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, p. 215-223.
22. Prin care s-a împiedicat introducerea în România de către serviciile sovietice a unei mari cantități de ruble false, cf. Cristian Troncotă, op. cit., p. 40-41.
23. Colonel dr. Lionede Ochea, Serviciul special de informații al României pe frontul de vest 1940-1944, p. 113.
24. Cristian Troncotă, op. cit., p. 48-54.
25. Legea stabilea ca infracțiune transmiterea sub orice formă a informațiilor despre apărarea țării și prevedea ca sancțiuni închisoarea corecțională de la 1 la 5 ani sau o amendă de la 500 la 5 000 de lei. Cf. Monitorul oficial nr. 242, joi , 31 ianuarie /13 februarie 1913, pp. 11225- 11227.
26. Personalitatea lui Moruzov este deosebit de bine conturară în cartea lui Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române., vezi și Cristian Troncotă, Romania si Frontul Secret pp. 229-233 precum si Lionede Ochea Serviciul Special de Informații al României pe frontul de vest 1940- 1944, pp. 111-118.
27. Apud, Cristian Troncotă, art. cit. p. 155.
28. Numit de Cristian Troncotă, Omul de taină al mareșalului….. (Antonescu), cf. Cristian Troncotă Eugen Cristescu…., p. 39-58.
29. Eugen Cristescu, Organizarea și activitatea Serviciului Special de Informații – în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete românești – Studiu, memorii, documente, București, Editura Roza Vânturilor, 1995, p. 95.
30. Cristian Troncotă art. cit., p. 159.
31. Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918), Editura ANI, București, 2002, p.43.
32. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, 2004, p. 36.
33. Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918), Editura ANI, București, 2002, p. 47.
34. Cristian Troncotă, România și Frontul Secret,, Editura Elion , București, 2008,, p. 91.
35. Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850-1918), pp. 58- 59.
36. Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918), Editura ANI, București, 2002, p. 45.
37. Cristian Troncotă, art. cit. p. . 97.
38. Semnificativă în această privință este scrisoarea adresată la 7 iulie 1915 de Matei C. Cosma ministrului de Război român, prin care îi cerea să fie repartizat la Comandamentul trupelor române când acestea vor pătrunde în Transilvania „prin locurile cunoscute” și pe care „le indicase” cf Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918),, Editura ANI, București, 2002, p. 44.
39. Valoroase informații, cu caracter militar despre pregătirile de luptă ale Puterilor Centrale, au cules și comandamentelor armatei române prin colaboratorii Centrului Brașov, condus de Spiridon Boite. Activitatea acestui centru a fost sprijinită de 200 de colaboratori, cf. . Cristian Troncotă, oc. cit . p. 45.
40. Gheorghe Constantin, op. cit., 534.
41. Cf . Gheorghe Costantin op. cit., p. 534
42. Apud, Cristian Trocotă, op.cit., 59-60.
43. cf. Lionede Ochea Comunitatea de Informații a României Tradiție și Modernitate, Editura Paco, 2005, p. 14 .
44. Cristian Troncotă în Studii și Cercetări Sociumane nr. 3/1998, p. 97.
45. Ibidem, p. 98.
46. Misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot avea în componența acestei misiuni: un stat-major, două birouri de informații, un serviciu telegrafic, un serviciu radiotelegrafic și un număr de avioane și aerostații de cercetare, care-și puteau aduce o contribuție importantă în domeniul informațiilor. Numit consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul nominal al armatei române, Berthelot, instalat la Periș, avea să participe în fiecare dimineață la prezentarea rapoartelor informative asupra operațiilor, luând cuvântul și expunându-și cu claritate ideile. Documentele sale înaintate Marelui Cartier General evidențiază ideea apărării cu orice mijloace a integrității teritoriului, a independenței românești. De asemenea pe lângă șeful Biroului 2 informații din Marele Cartier General a fost numit un consilier francez în persoana locotenent-colonelului Odone. cf. Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850-1918),, Editura ANI, București, 2002, p. 51. 47. „În articolul 1, acest regulament prevedea necesitatea colaborării dintre organele de contrainformații române și cele ruse, atât în vederea contracarării acțiunilor de spionaj ale inamicului, cât și pentru descoperirea oricăror infracțiuni săvârșite împotriva celor doua armate. Vezi pe larg Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850-1918),, Editura ANI, București, 2002, p. 51-53. 48. Cristian Troncotă art. cit. p. 98.