Richard von Coudenhove-Kalergi, părintele Europei unite
Richard von Coudenhove-Kalergi a fost un intelectual austro-ungar care a văzut în sfârşitul Primului Război Mondial momentul ideal pentru a aduce în prim planul dezbaterilor publice vechiul „obiect al dorinţei”, adică o Europă unită şi paşnică. Pentru aceasta, a pus bazele unei mişcări pentru o Europă unită, mişcare ce încă există, deşi rolul său este mult diminuat. Totuşi, el a pus bazele primei organizaţii neguvernamentale „europeiste” de pe continent. Opera sa, „Pan-Europa”, este un text interbelic izvorât din rândul burgheziei şi îndreptat împotriva pretenţiilor naţionaliste ale vremii. „Pan-Europa” conţine idei şi noţiuni ce trec dincolo de politicile utopice propuse de oamenii de stat din perioada interbelică, promovând un discurs echilibrat despre pace, obiective şi scopuri ale integrării europene.
O familie ca o organizaţie europeană
Contele Coudenhove-Kalergi, născut Richard Nikolaus Eijiro von Coudenhove-Kalergi, a fost fiul unui diplomat austriac, Heinrich Graf Coudenhove-Kalergi, şi a unei japoneze, Mitsuko Aoyama. În castelul părinţilor săi din orăşelul ceh Poběžovice, a crescut într-un mediu multicultural şi plurilingvistic, având în vedere că tatăl său vorbea şaisprezece limbi şi călătorise în întreaga lume.
Whittaker Chamers spunea chiar că familia Coudenhove „era, practic, o organizaţie pan-europeană în sine”:„Familia Coudenhove era o bogată familie flamandă care a fugit în Austria în timpul Revoluţiei Franceze. Iar familia Kalergi era o la fel de bogată familie de greci din Creta. Arborele genealogic a fost populat şi de polonezi, norvegieni, baltici, francezi şi germani, dar din moment ce familiile erau selective, dar şi cosmopolite, procesul de hibridare a fost în mod constant de succes. Rădăcinile familiei Kalergi se trag din regalitatea bizantină via aristocraţia veneţiană, fiind înrudiţi cu dinastia Fokas. În 1300, strămoşul dinastiei Coudenhove-Kalergi, Alexios Fokas-Kalergi, a semnat tratatul care a transformat Creta în dominion al Veneţiei.”
Un vizionar timpuriu
Contele Coudenhove, publicist, gânditor politic şi militant federalist european, a formulat o primă viziune a unei Europe unite politic, economic şi militar, în articolul „Pan-Europa – o propunere”, apărut, pe 15 noiembrie 1922, în ziarul „Vossische Zeitung”, la Berlin. După două zile a fost preluat şi de „Neue Freie Presse” cu sediul la Viena. În 1923, a scris cartea manifest „Pan-Europa”, pe care a descris-o ca fiind un semnal pentru iniţierea unei „mari mişcări politice”. Coudenhove a considerat că Europa perioadei interbelice avea o singură alternativă:„integrare sau colaps”. Chiar şi în 1923, a avertizat vehement despre izbucnirea unui „război viitor” şi despre pericolul ca, după război, Europa să fie „divizată” de o frontieră artificială „într-o colonie sovietică şi un protectorat american”.
Propunerea lui Coudenhove a găsit rapid sprijin între admiratorii ideii din cercurile înalte, de conducere, ale intelectualilor europeni. S-au alăturat chiar şi poeţi, filosofi sau oameni de ştiinţă:Paul Claudel, Paul Valéry, Heinrich şi Thomas Mann, Stefan Zweig, Gerhart Hauptmann, Rainer Maria Rilke, Franz Werfel, Arthur Schnitzler, Sigmund Freud, Albert Einstein şi filosofii Ortega y Gasset şi Salvador de Madariaga, precum şi compozitorul Richard Strauss.
Tânărul primar al oraşului Cologne, ce avea să devină Cancelar al Germaniei, Konrad Adenauer şi Bruno Kreisky, student vienez şi ulterior Cancelar Federal al Austreiei, s-au numărat printre primii membri ai mişcării paneuropene. Totuşi, în cercurile politice oficiale, reacţiile variau între impasivitate şi negativism.
Paneuropa strânge rândurile
Sprijinul politic a venit, totuşi, din partea Cancelarului austriac Ignaz Seipel care adoptă preşedenţia austriacă a Comitetului Pan-Europa. Paul Loebe, preşedintele social-democrat al Reichstagului a adoptat preşedenţia grupului german şi, în acelaşi an, ideea a câştigat teren şi la Paris, prin persoana ministrului de externe Edouard Herriot. Contele Kalergi, un cetăţean – poate nu ca oricare altul, dar, totuşi, un cetăţean, privat – fără bani, fără putere directă, a reuşit să deschidă uşile celor mai importante capitale europene pentru ideea sa.
În 1926, a avut loc primul Congres Pan-Europa, în Viena. 2.000 de participanţi, din 24 de naţiuni. Viziunea pan-europeană devenea sinonimă cu unificarea politică a Europei. Coudenhove a fost ales primul Preşedinte Internaţional al Uniunii Paneuropene. Unul dintre cei mai respectaţi oameni de stat, ministrul de externe francez Aristide Briand a fost numit preşedinte de onoare al mişcării, în 1927. Pe 5 septembrie 1929, într-un discurs ţinut în faţa Ligii Naţiunilor, la Geneva, Briand a propus crearea unei federaţii a naţiunilor europene, la insistenţele Contelui Coudenhove-Kalergi. Iniţiativa unui singur om a devenit o adevărată opţiune politică, iar mişcarea a devenit o asociaţie bine organizată, influentă.
Paneuropa împotriva comunismului şi fascismului
După eşecul iniţiativei lui Briand, Coudenhove nu a renunţat, a continuat lupta – dar de data aceasta nu de pe poziţii ofensive, ci dimpotrivă, lucrând împotriva curentelor comunist şi fascist, în creştere.
La cel de-al treilea Congres, din Basle, ţinut în 1932, Coudenhove a avertizat că „Stalin pregăteşte războiul civil – Hitler războiul naţiunilor”. Hitler considera ideea lui Coudehove a unei Europe unite un adversar periculos. Şi, într-o ironie a sorţii, Coudenhove a ţinut ultimul său discurs din Germania pe 30 ianuarie 1933, în Berlin, în vreme ce Hitler era numit Cancelar al Germaniei.
În acelaşi an, literatura paneuropeană a fost interzisă în Germania, iar Uniunea Paneuropeană din Germania a fost dizolvată. Industria germană a încetat să sprijine financiar mişcarea, alăturându-se lui Hitler. Coudenhove a pierdut şi sprijinul intelectualilor de stânga, care şi-au direcţionat atenţia şi speranţele către Uniunea Sovietică.
Dar Uniunea Paneuropeană şi-a înteţit critica la adresa comunismului. În 1938, Coudenhove a fugit din calea naziştilor, mai întâi în Elveţia, în 1940, apoi în SUA. În exil, l-a întâlnit pe Otto von Habsburg, care a trăit în Washington între 1940 şi 1944. Aici, a dezvoltat ideea unei „Adunări Constitutive Europene” pentru perioada postbelică. Deşi nu s-a reuşit o organizare a Europei Occidentale într-o formă federală, în 1947, Coudenhove a organizat primul congres al Uniunii Parlamentare Europene, în Gstaad, Elveţia. Aici s-a stabilit că Consiliul Europei, înfiinţat în 1949, nu avea să fie numai un Consiliul al Miniştrilor, dar avea să conţină şi un corp consultativ, al adunării parlamentare. Astfel începe istoria parlamentarismului european.
„Ne confruntăm cu cea mai periculoasă revoluţie din istoria omenirii:revoluţia Statului împotriva omului. Ne confruntăm cu cea mai rea idolatrie din toate timpurile:divinizarea statului.”, Contele Coudenhove-Kalergi
În 1950, oraşul Aachen i-a oferit Contelui Coudenhove-Kalergi primul premiu internaţional Charlemagne (Karlspreis). La puţin timp după, Uniunea Parlamentară Europeană a fuzionat cu Mişcarea Europeană înfiinţată de fiul vitreg al lui Winston Churchill, Duncan Sandys. Mişcarea Europeană l-a ales pe Conte preşedinte de onoare, acesta fiind singurul cetăţean privat alături de politicieni de mare clasă precum Konrad Adenauer, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Robert Schuman şi Henry Spaak. După care, mişcarea paneuropeană merge alături, uneori interconectat, cu acţiunile de organizare a comunităţilor europene care au dus la formarea ulterioară a Uniunii Europene.
Ce a dat comunităţii europene
Contele Coudenhove-Kalergi a fost cel care a lansat, în 1923, ideea unei uniuni economice franco-germane, bazată pe cărbune şi pe mineru de fier. Această idee a stat la baza înfiinţării CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului), un sfert de secol mai târziu, soluţie pentru a scăpa Europa de un nou conflict franco-german, dar care a iniţiat procesul de integrare europeană.
Acelaşi Coudenhove-Kalergi a fost cel care a propus Oda Bucuriei, din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, imn al Europei unite şi tot el a fost sursa de inspiraţie a lui Churchill în apelul său la unitate europeană, cuvântat la Zurich, în septembrie 1946.
