Reţeaua Rică Georgescu
Un lucru e cert:având relaţii cu viaţa politică, militară, informativă din România, dar implicând şi interacţiuni cu unele din cele mai importante personalităţi ale vremii, mai ales în vederea ieşirii ţării din război, activitatea „reţelei Rică Georgescu” nu e o simplă afacere de spionaj. Cine au fost membrii ei, când, cu ce efecte – aflăm în cele ce urmează;„reţeaua” constituie una dintre cele mai interesante şi mai pasionante teme de cercetare ale istoriografiei anilor 1940.
Preambul. În 1940, când devenise clar pentru Marea Britanie că războiul avea să fie de lungă durată şi era necesar să fie purtat cu toate mijloacele posibile, inclusiv cu cele informative, de spionaj şi diversiune, premierul Winston Churchill ia iniţiativa înfiinţării agenţiei „Special Operations Executive” (SOE). Misiunea sa era de a sprijini acţiunile de spionaj şi sabotaj în spatele liniilor inamice, constituind un nucleu al unităţilor auxiliare care trebuiau să intre în acţiune în cazul unei invazii germane. În subordinea acestei organizaţii s-au aflat 13.000 de agenţi, iar cele aproximativ un milion de operaţiuni pe care le-a sprijinit şi organizat s-au desfăşurat pe toate teatrele de operaţiuni, din Europa şi Asia. Organizatoarea secţiunii de spioane din SOE a fost Vera Maria Atkins (Rosenberg), 1908-2000, născută în România şi considerată „cea mai importantă agentă secretă din cel de-Al Doilea Război Mondial”.
SOE intră în acţiune şi în România
La scurtă vreme după înfiinţarea SOE s-a trecut, avându-se în vedere importanţa geo-strategică pe care o avea România la acel moment, la organizarea unei secţii care se numea chiar aşa, „Secţia România”, condusă de un nucleu din care făceau parte, între alţii, coloneii T.S. Masterson şi E. Boxhall (ginerele lui Barbu Ştirbei). Scopul principal al agenţilor SOE şi al colaboratorilor lor români a fost sabotarea transporturilor de petrol din România spre Germania. Ofiţerul de legătură, „controlorul” SOE, a fost maiorul Arthur Ellerrington, de la Legaţia britanică, căsătorit cu o româncă, maior care acţiona la Istanbul.
Potrivit mărturiei lui Dan M. Brătianu, care a activat ca agent SOE în România, la Consulatul britanic de aici l-a întâlnit şi pe Kim Philby, existând presupunerea că acesta fusese implicat şi în „căderea” unor agenţi SOE în România. Un alt colaborator SOE a fost Gogu Constantinescu, care lucra chiar la rafinăria „Orion” din Ploieşti. Au mai fost numeroşi colaboratori printre români, ale căror identităţi au rămas secrete. În domeniul propagandei (tipărirea de manifeste) s-a angajat, în mod voluntar, Ion Popovici, unul din viitorii membri ai „reţelei Rică Georgescu”.
În general, din considerente patriotice, o serie de persoane, unii dintre ei cu o poziţie proeminentă în viaţa politică şi culturală a ţării, acceptă să colaboreze cu SOE încă dinainte de intrarea României în război, între aceştia numărându-se şi cei care au făcut parte din „reţeaua Rică Georgescu” de mai târziu.
Dar cine era Valeriu Georgescu?
Inginerul Valeriu („Rică”) Georgescu îşi făcuse studiile la Birminghan şi se specializase în extracţia şi prelucrarea petrolului. Era ginerele omului politic ţărănist Sever Bocu şi finul şefului acestui partid, Iuliu Maniu. Întinsele sale relaţii cu influenţi oameni de afaceri, combinate cu înrudirea cu oameni politici importanţi l-au propulsat pe inginerul Georgescu în viaţa politică.
A fost membru al Partidului Naţional-Ţărănist, în 1936 a devenit şef de departament în cadrul societăţii petroliere „Româno-Americană”, iar în 1939, secretar de stat la Ministerul Economiei şi director al societăţii „Româno-Americană”. Rică Georgescu s-a înscris și printre personajele cele mai cunoscute ale protipendadei perioadei, în legătură cu el circulând tot felul de legende, între care şi mondene...
Generalul Ion Antonescu și Regele Mihai, în 1941
Cum s-a născut reţeaua
Alfred George Gardyne de Chastelain (1906-1974) a fost reprezentantul SOE în România până la ruperea relaţiilor diplomatice de către Marea Britanie, în februarie 1941, ocupându-se cu misiuni operaţionale şi de spionaj, cu ţinerea legăturilor cu oamenii politici şi, mai ales, cu pregătirea continuităţii relaţiilor în cazul în care oficialii englezi ar fi nevoiţi să se retragă din România. Devine directorul comercial al societăţii „Unirea” în timpul Dictatului de la Viena. Plecat în toamna lui 1940 la Ankara, Chastelain a lucrat sub comanda colonelului Bill Bailey, care era reprezentantul SOE pentru Turcia. Chastelain revine în România în timpul rebeliunii legionare, cu misiunea de a asigura continuitatea acţiunilor SOE, dar, mai ales, pentru a aranja scoaterea lui Iuliu Maniu. În această problemă a discutat cu prinţul Matei Ghica, posesorul unui avion. Până la o eventuală plecare, Iuliu Maniu rămânea să aibă legătură directă cu guvernul britanic.
Având în vedere toate cele de mai sus, inginerul Valeriu („Rică”) Georgescu a fost contactat, în februarie 1941, de către Chastelain, cu care, de fapt, se cunoştea încă din 1927, întâlnindu-se la casa acestuia, din str. G. Mora 14, în vederea organizării unor activităţi de culegere de informaţii militare, economice şi de transmitere a lor prin radio şi curieri, la Istanbul. De asemenea, această reţea trebuia să constituie unul dintre canalele prin care Iuliu Maniu avea legătura cu Aliaţii. Maniu mai dispunea însă şi de alte „reţele” care activau în acest scop.
Georgescu a participat la întâlnirile preliminare ale lui Maniu cu Chastelain şi cu ministrul SUA la Bucureşti, Günther, dar prima verigă de legătură cu Chastelain a rămas secundul lui de la societatea „Unirea”, inginerul Ion Popovici;acesta urma să colaboreze cu Rică Georgescu, care a primit numele de cod „Jokey”. În vederea desfăşurării de acţiuni informative, „reţeaua” a fost înzestrată cu aparatură de emisie-recepţie şi codul de transmisie, iar ofiţerul englez a finanţat-o cu optzeci de milioane lei.
…şi membrii ei
„Rețeaua Rică Georgescu” a numărat, se pare, 15 persoane – dacă este să ne referim la toți cei care au acţionat coordonat în cadrul ei. Printre cei mai activi membri au fost Iuliu Bălan şi Jean Beza, care îndeplineau funcţii de operatori radio.
Bălan era şeful unei secţiuni a reprezentanţei firmei germane AEG în România şi a reuşit să construiască un aparat de emisie-recepţie. Beza era aviator radiotelegrafist, membru al nucleului clandestin al organizaţiei „Transilvania”, care trimise informaţii despre numărul şi mişcările trupelor germane din România, trecerea lor în sudul Dunării, atacul asupra URSS, starea de spirit a populaţiei, activitatea oamenilor politici. Asemenea informaţii urmau să formeze şi obiectul activităţii „reţelei Rică Georgescu”. Un alt membru al reţelei a fost Augustin Visa (1904-1989), avocat, înalt funcţionar bancar, preşedintele tineretului PNŢ, care făcea legătura cu Iuliu Maniu, ducând mesajele de la acesta pentru transmitere şi invers. Între cei care au desfăşurat diferite activităţi în cadrul reţelei s-au numărat şi ing. Ciupercescu, S. Simşa, Corneliu Radocea, Mihai Iaroslavici, C. Ionescu. Dintre intelectualii români care au colaborat cu „reţeaua” s-a numărat și poetul Gheorghe Dinu (Ştefan Roll).
După întoarcerea dintr-un turneu din Turcia, Maria Tănase este arestată, acuzată fiind că ar fi conlucrat cu reţeaua de spionaj condusă de Rică Georgescu, dar probele împotriva ei sunt inconsistente.
Ivor Porter, coordonatorul Operațiunii Autonomous
Zeci de telegrame cifrate
Din informaţiile deţinute de Eugen Cristescu, şeful SSI, din 4 aprilie 1941 şi până la căderea „reţelei”, în luna august, s-au transmis circa 40 de telegrame cifrate, ceea ce însemna că activitatea acesteia a fost destul de intensă. După declaraţiile lui Corneliu Coposu, au fost transmise circa 100 de telegrame şi au fost primite 49, dar probabil între acestea se numărau şi cele transmise şi de alte reţele. Telegramele au fost recepţionate la baza de la Liverpool. Mesajele erau cifrate şi descifrate de I. Popovici.
În principal, aceste mesaje conţineau informaţii despre legăturile lui Iuliu Maniu şi SOE, referiri la situaţia politică din România, mişcările trupelor germane. Corneliu Coposu susţinea că informările priveau „tot ce se petrece în zona petroliferă, despre evenimentele din România, date despre trupele germane din România, diferite informaţii cu caracter politic”. Aceste informaţii au contribuit la menţinerea legăturilor dintre SOE şi opoziţia din România condusă de Maniu. Pe altă parte, V. Dobrinescu declara că reţeaua a trimis către SOE 53 de mesaje „cu caracter militar, politic şi economic”.
Unul dintre efectele imediate ale informărilor transmise de „reţeaua Rică Georgescu” a fost, după cum relatează Cicerone Ioniţoiu, evitarea angajării trupelor române în operaţiunile din Iugoslavia, aşa cum solicitaseră germanii. Iuliu Maniu, care fusese informat în prealabil de „reţea”, a intervenit pe lângă Ion Antonescu şi astfel s-a evitat o mare greşeală.
Căderea reţelei
Gestapo-ul din România, prin radiogoniometrie, reuşise să descopere existenţa unei legături radio cu străinătatea, dar la identificarea şi anihilarea reţelei au contribuit, se pare, unele împrejurări mai... speciale şi „încurcate”.
În luna iulie 1941, Abwehr-ul de la Istanbul a primit o informaţie potrivit căreia proprietarul unui restaurant din Istanbul, Mişu Iorgulescu, fost campion de box, urma să vină la Bucureşti, aducând şi 20.000 lire sterline, bani destinaţi agenţilor englezi din România. Abwehr-ul a transmis informaţia SSI-ului, conform convenţiei de colaborare. Mişu Iorgulescu a fost aşteptat pe aeroportul Băneasa de agenţi SSI, reţinut şi transportat direct la sediul Secţiei Juridice. Percheziţia asupra bagajelor nu a dus la descoperirea vreunei sume de bani, dar Iorgulescu a declarat că el cunoaşte mai mulţi englezi din Istanbul, între care Chastelain, care îi vizitează restaurantul. Cercetarea pe baza informaţiilor date de Mişu Iorgulescu a oferit indicii suficiente și a condus la descoperirea reţelei de spionaj „inginer Popovici-Rică Georgescu”.
După alte informaţii, o dansatoare româncă de la Istanbul, Stela Penciulescu, care întreţinea relaţii şi cu reprezentantul Gestapo-ului în Turcia şi cu un român, Mircea Constantin (în slujba SOE), a reuşit să afle unele indicii despre existenţa unei legături cu România prin radio şi l-a convins pe Iorgulescu să vină în ţară. În timpul anchetei, lui Mircea Constantin i s-a promis eliberarea Stelei, care fusese reţinută, dacă dă o declaraţie despre românii pe care-i cunoscuse în Anglia. Pe lista respectivă a apărut numele lui Ion Popovici, care a fost arestat la 15 august 1941, ceea ce a dus deconspirarea tuturor colaboratorilor „reţelei”, între care, în afară de cei deja amintiţi, se aflau şi S. Simşa, Corneliu Radocea, Mihai Iaroslavici.
Rică Georgescu a fost arestat la 16 august 1941, în biroul său de la Societatea Româno-Americană, de către căpitanul Bărbulescu din SSI, însoţit de un neamţ, probabil de la Abwehr. În total au fost reţinute 15 persoane. Bărbulescu a fost ulterior decorat pentru participarea la această acţiune.
SSI apără „reţeaua”, iar Rică Georgescu are regim preferenţial
De fapt, Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de lnformaţii, era la curent, prin agenţii săi, cu activităţile desfăşurate de „reţeaua Georgescu”. Şeful SSI a avut mult de luptat cu numeroasele presiuni făcute asupra sa de Abwehr, prin maiorul Alfred Stransky, ca şi de şeful Misiunii Militare Germane, în vederea transportării prizonierilor în Germania. Eugen Cristescu s-a opus cererilor acestora, motivând că anchetarea activităţilor de spionaj desfăşurate pe teritoriul României intra exclusiv în compentenţa serviciului pe care îl conducea. Tot el a autorizat pe colonelul Emil Velciu (şeful Biroului juridic al SSI) să asigure lui Rică Georgescu un regim preferenţial:acesta era deţinut la închisoarea din Calea Plevnei în condiţii speciale. Nemţii cereau insistent să fie daţi pe mâna lor pentru a-i ancheta, însă s-au depus eforturi ca membrii reţelei să rămână în ţară. Beza scrie că Hitler avea pretenţia ca arestaţii din „grupul Popovici-Gorgescu” să fie transferaţi, interogaţi şi executaţi în Germania.
Pus într-o astfel de situaţie delicată, Eugen Cristescu a reacţionat cu prudenţă, afirmând textual:„...pe baza aprobării mareşalului Antonescu, am luat măsuri ca declaraţiile lui Rică Georgescu din dosarul cercetărilor şi al procesului să fie înlocuite cu declaraţii care să trateze numai latura pur juridică, iar declaraţiile cu corelaţiuni politice au constituit un dosar special, ce a fost predat mareşalului Antonescu. Această operaţiune mai urmărea şi scopul ca germanii să nu afle acest lucru, cel puţin să nu aibe dovezi ca să motiveze un proces diplomatic pe tema oamenilor politici români apropiaţi de Aliaţi, chit că aveau bănuieli în acest sens”. Până la urmă, procesul nu s-a mai judecat – în ciuda presiunilor făcute de germani – datorită intervenţiei lui Iuliu Maniu, care a ameninţat că depune mărturie ca martor. De fapt, Maniu nu a intervenit pentru eliberarea membrilor grupului, ci pentru ca ei să fie judecaţi în România.
Ancheta
După părerea lui Cristescu, rolul principal în activitatea „reţelei” l-a avut inginerul I. Popovici, dar, în timpul cercetării, pe primul plan se impune Rică Georgescu. La anchetă, primul a cedat inginerul Popovici, care avusese şi neşansa să îi moară un frate pe front. Scopul mărturisit de el a fost acela că reţeaua avea drept scop de a menţine legătura între englezi şi Maniu.
Rică Georgescu „căuta să speculeze problema revendicării Ardealului de Nord”:o bună parte din cei 18.000.000 lei pe care i-a luat personal de la Chastelain ar fi fost întrebuinţaţi pentru propagandă în Ardealul de Nord şi că lucru acesta ar fi fost ştiut şi de oamenii politici, doctorul Nicolae Lupu şi Ion Mihalache.
La anchetarea lui Rică Georgescu de către căpitanul Bărbulescu şi colonelul Velciu s-a constatat că fusese implicat și Iuliu Maniu, în calitate de conducător. Cu mare greutate, şi reuşind să-i convingă pe anchetatori că preşedintele PNŢ nu trebuie să apară, aceştia au acceptat să refacă declaraţiile, introducând numele lui Rică Georgescu în locul lui Iuliu Maniu.
Alfred Gardyne de chastelain, împreună cu soţia
O detenţie „plăcută”
Rică Georgescu şi ceilalţi membri ai reţelei au beneficiat de condiţii „speciale” de detenţie. Membrii grupului au fost anchetaţi timp de de 45 de zile (15 august-1 octombrie). După încheierea anchetei, Georgescu şi Popovici au fost ţinuţi mai departe în localul SSI din Calea Plevnei (Malmaison). Eugen Cristescu a recomandat în mai multe rânduri locotenent-colonelului Emil Velciu, şeful secţiei jurifice a SSI, să-i facă lui Rică Georgescu toate înlesnirile posibile. Soţiei lui Georgescu i s-a permis să îl viziteze în detenţie fără asistenţa personalului. S-a ajuns până acolo încât, în toamna lui 1942, agenţii însărcinaţi cu paza să facă chefuri cu arestaţii, iar unii magistraţi (C. Chelbaşu) jucau poker cu arestaţii. Generalul Aramă, directorul justiţiei militare din Ministerul de Război, a obţinut aprobarea ca Georgescu să facă tratament stomatologic în oraş, pentru a putea poposi la locuinţa sa. Georgescu a fost mutat în localul secţiei juridice a SSI, unde a locuit într-o garsonieră. I s-a permis să urmeze un tratament stomatologic în oraş. La 1 mai, Velciu a participat, împreună cu Ligia, soţia lui Georgescu, la aniversarea zilei de naştere a acestuia.
În bună măsură, acest „regim special” a fost obţinut şi ca rezultat al întrevederii pe care soţia lui Rică Georgescu a reuşit să o obţină la mareşalul Antonescu. Referitor la acea întrevedere, Corneliu Coposu, care a fost de faţă, relatează în volumul Mărturisiri:„I-a spus lui Antonescu că oamenii care au fost arestaţi nu sunt spioni, ci patrioţi români. Ei lucrează la ordinele lui şi cere să nu li se facă proces;dacă li se face proces, el, Maniu, va convoca presa străină şi va declara că aceştia lucrează sub auspiciile lui, în interesul României. Intimidat de această asumare de răspundere a lui Maniu, Antonescu, care nu voia să arate nemţilor existenţa unei opoziţii organizate, a dat dispoziţie să se ridice dosarul cercetărilor şi l-a închis în seiful lui de la preşedinţie. Dosarul l-am găsit noi, după 23 August ’44, intact.”
O nouă reţea, în timpul detenţiei la închisoarea Malmaison
Cu acordul mareşalului Antonescu, Cristescu a permis lui Rică Georgescu să continue din detenţie legăturile cu reprezentanţii Aliaţilor, fără ştirea germanilor însă. Georgescu avea să declare:„Colonelul Velciu a îngăduit «reluarea legăturilor cu prietenii mei din afară, de fapt mi-a permis crearea unei noi organizaţii pentru scoaterea României din Axă»”. De remarcat că, în vederea contactelor cu Aliaţii, Rică Georgescu a avut posiblitatea să folosească din închisoare staţia de radio cu care fusese înzestrată „reţeaua”. Printre persoanele atrase în această nouă organizaţie s-au aflat Dumitru Gheorghiu, director la Creditul minier, care a călătorit, în noiembrie 1942 şi martie 1943, la Istanbul. Rică Georgescu l-a sfătuit să meargă în Istanbul pentru a discuta cu Chastelain, totodată transmiţându-i şi parola:„privighetoarea”. Cu încuviinţarea mareşalului şi instruirea lui de către Eugen Cristescu pentru a se feri de Gestapo, Gheorghiu a reuşit să intre în legătură şi să „refacă un fir”.
Cu această ocazie, Chastelain i-a comunicat lui Rică Georgescu că i se vor trimite mesaje prin radio, la sfârşitul programului BBC pentru Austria. Cifrul BBC-ului i-a fost trimis prin curierul diplomatic elveţian. Descifrarea a început prin Alecu Ionescu, adjunctul lui de la „Româno-americană”, şi soţia acestuia, în acelaşi timp Georgescu căutând să stabilească contacte prin aparatul de radio ce-1 avea în închisoarea Malmaison.
Ted Masterson, şeful secţiei române de la Cairo, din SOE, împreună cu Chastelain şi Yvor Porter erau preocupaţi în rezolvarea problemei legăturilor radio. A fost găsit un telegrafist, Nicolae Ţurcanu, care a reuşit să treacă Dunărea şi să ajungă la Bucureşti, unde a stabilit legătura cu SOE. Mesajele erau predate lui Iuliu Maniu. Prin aceste canale, Aliaţii puteau afla despre situaţia din România şi, în primul rând, despre demersurile lui Iuliu Maniu. În tot cazul, activitatea „reţelei Rică Georgescu”, câtă vreme a acţionat în liberate, dar şi din închisoare, a avut o contribuţie hotărâtoare la pregătirea ieşirii României din Axă şi trecerea sa de partea Aliaţilor.
Valeriu și Ligia Georgescu în apartamentul lor din New York, în 1953, privind o fotografie a celor doi copii rămaşi în ţară, Constantin şi Peter
Şi o reţea a intelectualilor...
„Reţeaua Rică Georgescu” nu a fost singura care a acţionat pentru Aliaţi în timpul războiului. Sunt de menţionat reţelele care au colaborat cu americanii (Mihail Jaroslavici, Ştefan Cosmovici şi Alexandru Klamer), cu francezii, și englezii (Iosif Păsătoiu, Ion Andrei Deleanu).
O activitate mai amplă a fost desfăşurată de reţeaua organizată de Alexander Eck, venit, în 1940, în România, în calitate de corespondent al ziarului „Le Jour”, care activa pentru forţele Franţei Libere conduse de generalul De Gaulle. Din reţeaua de spionaj pe care o organizase în România făceau parte fraţii Mihai şi Gheorghe Tomaziu, pictor, artista decoratoare Ella Cancicov, scriitorul Mihnea Gheorghiu, ceea ce face ca această reţea să poată fi numită „a intelectualilor”.
Toate aceste reţele au fost identificate şi anihilate de Serviciul Secret de Informaţii, în atribuţiile căreia intrau desigur asemenea acţiuni, dar s-a evitat predarea membrilor lor către servicul german de informaţii din România.
Eliberarea şi plecarea din ţară a lui Rică Georgescu
Împreună cu ceilalţi membri ai „reţelei”, Rică Georgescu a fost eliberat imediat după evenimentele de la 23 august 1944. Potrivit precizărilor istoricului Cristian Troncotă, Georgescu a făcut parte din primul guvern instaurat după arestarea mareşalului Ion Antonescu, fără a se preciza ce funcţie a îndeplinit. În 1947 a fugit împreună cu soţia sa, Ligia, în Statele Unite. Cei doi copii ai lor, Peter şi Costa, au rămas în ţară. Într-un document referitor la organizarea „înscenării de la Tămădău”, care conţine numele persoanelor care trebuiau arestate sub pretextul tentativei de fugă din ţară, se menţionează că între cei care nu au putut fi identificaţi se afla şi „ing. Georgescu Valeriu zis Rică a fugit în USA în anul 1947”.
Copiii lui Georgescu, scoşi din România la presiunea preşedintelui Eisenhower
Multă vreme nu s-a mai ştiut nimic despre soarta lui Rică Georgescu, refugiat în Statele Unite – până la apariţia, în 2013, a volumului autobiografic al unuia dintre fii săi, Peter Georgescu:The Constant Choice. An Everyday Journey From Evil Toward Good (O alegere constantă. Călătoria de zi cu zi de la rău spre bine). Potrivit informaţiilor lui Peter Georgescu, soarta sa şi a fratelui său Costa a devenit „o cauză internaţională”, ei putând fi scoşi din România la şapte ani de la plecarea lui Rică Georgescu, şi numai după intervenţia preşedintelui Statelor Unite, Eisenhower;fuseseră, scrie P. Georgescu, „smulşi” dintr-un „lagăr de muncă forţată copiii” [Nu există totuşi informaţii despre existenţa unor asemenea lagăre în România.]
În răstimpul în care părinţii lor „se zbătuseră” să-i scoată din ţară, cei doi copii „au supravieţuit” graţie bunicii lor, Ligia Bocu, fiica lui Sever Bocu, care, arestat în mai 1950, a fost în închisoarea din Sighet. Despre tatăl său, Peter Georgescu aminteşte că a fost „închis în 1941 la ordinele lui Antonescu pentru colaborarea sa cu Aliaţii, a lucrat pentru ieşirea României din războiul purtat alături de Hitler”. Arată că a refuzat să colaboreze cu ambasada României în Statele Unite. Peter Georgescu a ajuns preşedintele companiei Young&Roubicam, primul reprezentat la vârf, nenăscut în America, promovat în această poziţie.
Colaborator al OSS?
Cartea lui Peter Georgescu narează un episod rămas necunoscut în cea mai mare parte:este menţionată, astfel, o legătură dintre tatăl său, în timpul detenţiei, şi Frank Wisner. Aşa s-ar explica şi scena povestită în carte, cu avionul pus de regele Mihai la dispoziţia familiei Georgescu pentru a-i transporta la Lipova, în siguranţă, pe copiii Georgescu.
Frank Gardiner Wisner (1909-1965) a fost conducător al operaţiunilor OSS (Office of Strategic Services) în Europa de sud-est. Este transferat în România în calitate de şef al acţiunilor organizate în perioada 1942-1945. Principala sa sarcină era salvarea militarilor americani paraşutaţi în România (Operaţinea „Tidal Wave”), dar şi coordonarea acţiunilor de spionaj împotriva trupelor sovietice din ţară, penetrarea Partidului Comunist şi a Statului Major al trupelor sovietice. În ceea ce priveşte relaţiile cu regele Mihai I, în unele dintre lucrările apărute în ultima vreme se menţionează faptul că Wisner a devenit „sfătuitor informal al familiei regale”. Acţiunile desfăşurate de Wisner sunt considerate de Ernest Volkman ca aparţinând „celor mai mari operaţiuni de spionaj ale secolului XX”, deşi, la un moment dat, se pare că „reţeaua” pe care o organizase în România fusese penetrată de spionajul sovietic. Dintre colaboratorii lui Wisner sunt de menţionat prineţesa Catherine Olympia Caradja şi Teodor Manicatide, fost sergent în cadrul corpului de informaţii al armatei române.
Să fi colaborat, la un moment dat, şi Rică Georgescu cu Frank Wisner, ceea ce ar explica preocuparea acestuia pentru soarta familiei Georgescu ?
Anii 1940-1941, o perioadă de răscruce pentru România
În acest interval au avut loc o serie de evenimente care au marcat tranşant şi dureros evoluţia politică a ţării:
•în iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să evacueze şi să cedeze, fără luptă, Basarabia şi Bucovina de Nord.
•30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania.
•7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.
•În septembrie 1940, Carol a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru.
•La 22 iunie 1941, armata română intră în războiul împotriva URSS.
Ca rezultat al acestor evenimente, România a ajuns în situaţia de a se integra puterilor Axei în vederea recuperării teritoriilor pierdute. În felul acesta, din partener al Alianţei puterilor vestice, România a devenit un adversar, ceea ce le-a pus pe acestea în situaţia de întreprinde măsuri pentru a neutraliza influenţa Germaniei, a o sabota, prin desfăşurarea de activităţi informative şi de spionaj.
Cum a reactivat Rică Gerogescu din închisoare legătura cu Chastelain
Vizita lui Gheorghiu fusese aranjată de către Georgescu (Jockey) și de către soția acestuia. Îngrijorat de lunga întrerupere a comunicațiilor cu Aliații și avînd timp berechet la dispoziție, lui Rică i s-a năzărit o idee. Lygia a pus-o în practică. A convins-o pe prietena ei Florica Stoicescu, soția președintelui Creditului Minier, singura societate petrolieră eminamente românească din țară, că Rică dorea să-i facă o propunere atât de interesantă soțului ei încât merita ca acesta să meargă să-l vadă la închisoae. Admirator al lui Antonescu, Stoicescu s-a îngrozit inițial la ideea de a vizita un deținut politic, dar Lygia și Florica au reușit până la urmă să-l convingă să renunțe la convenționalismul lui oaecum exagerat și să se prezinte la poarta închisorii drept unchiul lui Georgescu.
Rică i-a sugerat lui Stoicescu că România ar face mai bine să cumpere proprietățile Aliaților decât să și le însușească. Creditul Minier ar putea obține probabil pe nimica toată cele două rafinării și rețeau de desfacere aparținând societății britanice Unirea. Unul dintre cele mai mari conglomerate petroliere din țară ar deveni astfel românesc, și nu german. Stoicescu a fost impresionat. S-a consultat cu Mareșalul, care era nerăbdător să limiteze exploatarea germană a petrolului românesc;două săptămâni mai târziu, Operațiunea „Lygia” a fost aprobată.
Gheorghiu, directorul general al Creditului Minier, a venit apoi să-l vadă pe Rică pentru a discuta detaliile. Rică i-a sugerat să-l contacteze pe de Chastelain la Istanbul, deoarece acesta, ca fost angajat al Unirii, putea supune propunerea companiei-mamă din Marea Britanie. Când s-a lămurit în cursul discuției că Gheorghiu era unul din mulți admiratori ai lui Maniu, Rică a decis să-i încredințeze secretul la prima întrevedere. L-a întrebat dacă ar fi pregăti să lucreze în calitate de curier al lui Maniu, și Gheorghiu a fost de acord. Dacă ar fi intrat în panică și ar fi informat autoritățile, Rică Georgescu era un om sfârșit.
Cum nemții nu trebuiau să aibă nici cea mai mică idee despre ce se punea la cale, Antonescu i-a cerut lui Cristescu, șeful Serviciului Special de Informații, să-l verifice pe Gheorghiu. Cristescu l-a avertizat pe Gheorghiu că la Istanbul, Gestapoul fiind activ, va trebui ca întâlnirea cu cei de la Unirea să aibă loc în casa lui Economu, reprezentantul SSI. Deși era profund zdruncinat de convorbirea cu Cristescu, Gheorghiu s-a purtat corect față de Rică Georgescu, care, la următoarea întâlnire, i-a comunicat parola „privighetoarea” ce urma să-l convingă pe de Chastelain că el era un curier de încredere trimis de Maniu și de Rică însuși.
La Istanbul, conform indicațiilor Gheorghiu s-a întâlnit cu de Chastelain în casa lui Economu și, în timp ce gazda deschidea o sticlă de țuică, a scris cuvântul „privighetoare” pe o bucățică de hârtie pe care i-a dat-o lui de Chastelain pe furiș. Chas, care mâzgălea cu zel hârtii în timpul conversației, a notat o întâlnire printre datele pe care le însemna și la plecare a strecurat hârtia în buzunarul pardesiului lui Gheorghiu. De Chastelain l-a cules mai târziu cu mașina de lângă hotelul în care acesta locuia și l-a condus într-o casă sigură. (Ivor Porter, Operațiunea Autonomous:în România în vreme de război, Ed. Humanitas, 2008, București)
Martor la rănirea lui Liviu Rebeanu?
Imediat după eliberarea sa, în 1944, se pare că Rică Georgescu a fost implicat într-o serie de evenimente ciudate care ar fi fost legate de decesul scriitorului Liviu Rebeanu. Episodul este narat de Ivor Porter în volumul Operaţiunea Anonimus, despre acţiunea grupului paraşutat în România de către SOE şi capturat de autorităţile române. Ca şi membrii „reţelei Rică Georgescu”, şi membrii acestui grup nu au fost predaţi germanilor, fiind eliberaţi după evenimentele de la 23 august 1944.
Ivor Porter arată că Rică Georgescu i-a povestit că, în noaptea de 23 spre 24 august 1944, după ieşirea din închisoarea SSI – în urma Proclamaţiei regelui către ţară, difuzată la radio la ora 22:30, şi a celorlalte documente anunţând, între altele, şi amnistierea deţinuţilor politici – a plecat cu automobilul condus de unchiul soţiei sale, generalul Manolescu, şi cu „directorul Teatrului Naţional” spre Periş, pentru a sărbători evenimentul. Porter notează:„La marginea Bucureştiului, lângă drumul care coteşte spre Golf Club, au dat de un baraj românesc şi Manolescu, care conducea în viteză şi cu farurile stinse, nu a putut frâna la timp, şi un soldat l-a împuşcat pe «directorul Teatrului Naţional», care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat”.
Această relatare nu este conformă însă cu datele oficiale legate de moartea lui Rebreanu, care a survenit la 1 septembrie 1945, la casa sa de la Valea Mare (Argeş), în urma unei afecţiuni pulmonare. Au mai existat unele zvonuri neconfirmate legate de o sinucidere a sa. Cine sunt, deci, personajele implicate în acest episod şi care a fost momentul în care s-ar fi petrecut evenimentele? Încercăm să desluşim în cele ce urmează.
La data respectivă, Rebreanu mai era, într-adevăr, director al Teatrului Naţional – şi, în vara anului 1944, deşi era slăbit de boală, venise la Bucureşti pentru a rezolva unele probleme legate de conducerea Teatrului Naţional şi urma să se întoarcă la casa de la ţară.
Generalul Ion Manolescu, unchiul soţiei lui Rică Georgescu, era administratorul unuia dintre domeniile regale şi şeful Serviciului juridic din Comandamentul Militar al Capitalei, funcţie din care îi crease lui Georgescu, aşa cum s-a văzut, condiţii speciale în timpul detenţiei.
Există şi unele consemnări indirecte legate de moartea lui Rebreanu în noaptea de 23/24 august 1944. În memoriile sale, Monica Lovinescu aminteşte că mama sa, pe care evenimentele de la 23 august au prins-o în Bucureşti şi care, din cauza luptelor, nu a putut părăsi Capitala decât pe 26 august, a sosit la Lucieni (jud. Dâmboviţa), unde se afla fiica sa, aducând „vestea morţii lui Rebreanu”. Pe de altă parte, fiica lui Rebreanu, Puia Florica, nu a menţionat în jurnalul său rănirea lui Rebreanu la 23 august 1944.
Potrivit presupunerilor lui Ioan D. Lazăr, bun cunoscător al evenimentelor politice ale perioadei şi al activităţii „reţelei Rică Georgescu”, este posibil ca Rebreanu să fi fost dus la spital după rănirea sa, unde a decedat, iar Rică a părăsit spitalul atunci când a aflat de la medici că rana este gravă, mortală. De fapt, rănitul, deşi în stare foarte gravă, ar fi fost transportat la casa lui din Valea Mare (Argeş), unde a murit la 1 septembrie 1944, certificatul de deces consemnînd doar cauzele naturale, boala de plămâni (emfizem pulmonar) de care suferea scriitorul. (Ivor Porter, Operaţinea Anonimus, Traian D. Lazăr, „Liviu Rebreanu. Ultimele zile”, în „România Literară”, 28/2009).
Bibliografie selectivă:
Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de al doilea război mondial, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
Romulus Căplescu, „Frank Wisner, un as al spionajului american pe fronturile războiului rece”, în „Historia”, iulie 2012.
Corneliu Coposu, „Preludii politico-diplomatice ale loviturii de stat de la 23 august 1944” în Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Ed. Moldova, Iaşi, 1991.
Corneliu Coposu, Mărturisiri, Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academica Civică, 2014.
Peter Georgescu, The Constant Choice. An Everyday Journey From Evil Toward Good, 2013.
George Maior, Spion pentru eternitate:Frank Wisner, Ed. Rao, 2014.
Maurice Perton, „SOE in Romania”, în Mark Seaman (editor), în Special Operation Executive. A new instrument of war, 2006.
Traian D. Lazar, Iuliu Maniu si serviciile secrete:1940-1944, 2006, Ed. Mica Valahie.
Mihai Retegan, Povestea unei trădări. Spionajul britanic în România 1940-1944, Ed. Rao, 2010.
Cristian Trancotă, România şi frontul secret 1850-1945, Ed. Elion, 2000.
Nigel West, Secret War:The Story of SOE, Britain's Wartime Sabotage Organization, 1992.
