Republică vs. monarhie, sau „ideea de republică la români”

În România comunistă, discursul istoriografic despre monarhie a avut mai multe fațete. Una din direcțiile importante de abordare a acestei teme în istoriografie a fost realizarea unor comparații cu republica și promovarea vechimii „ideii de republică la români” și, implicit, a spiritului antimonarhic. Majoritatea istoricilor din perioada comunistă[1]susțin ideea că a existat în spațiul românesc o importantă tradiție republicană și că, cel puțin în secolele XIX-XX (dacă nu chiar și înainte), s-a afirmat un puternic curent antimonarhist și prorepublican. 

Promovarea vechimii ideii de republică (prezentată adeseori ca fiind un vechi vis al românilor) merge în paralel cu promovarea vechimii spiritului antimonarhic. Potrivit unora (se remarcă aici Gheorghe Ghimeș), monarhia a fost dintotdeauna incompatibilă cu „spiritualitatea” națională din moment ce în spațiul românesc nu a existat niciodată o tradiție monarhică în adevăratul sens al cuvântului. În schimb, ideea de republică ar fi avut rădăcini puternice! În acest sens, într-o antologie de texte antimonarhice[2], Augustin Deac scrie că încă din 1866, poporul român a simțit o „puternică adversitate” față de monarhie ca instituție, fapt ce se datora trecutului în care „patrioți luminați ai vremii semănaseră conceptul de guvernământ republican”[3].

„Republica română! Un vis mai de demult, pentru a cărui împlinire au militat cei mai buni fii ai poporului, cei mai luminaţi patrioţi. Ideea de republică, vie în conştiinţa lor, dădea expresie aspiraţiei către o cârmuire dreaptă, are să asigure condiţii favorabile emancipării patriei. Republica se dovedea a fi unica formă de stat care, în vremurile moderne, îşi afla rădăcini trainice în tradiţiile istorice ale poporului român. Republica era unicul regim politic pe care gânditorii cei mai înaintaţi ai naţiunii române îl vedeau în stare să asigure libertatea şi dreptatea socială pentru cei mulţi. Să garanteze neatârnarea politică şi dezvoltarea economico-socială a patriei. Să întârască dreptul sacru al poporului de a fi stăpân în propria ţară.”(Idealul democrației, idealul republicii, în „Almanah Scânteia”, 1987, p. 81-82)

Gheorghe Ghimeșadună în paginile a două volume ideile de bază ale acestei direcții istoriografice. În Ideea de republică la români(1972) și Gândirea social-politică antimonarhică și republicană din România(1979), Ghimeș încearcă să arate cât de vechi sunt aceste idei politice – antimonarhismul și republicanismul – în spațiul românesc.

Să începem cu cel dintâi volum. Înainte de toate, el atrage atenția prin faptul că autorul declară de la bun început că lucrarea „răspunde cerințelor consemnate de Hotărârea Comitetului Executiv al Comitetului Central [...]”[4]. Mai mult decât atât, Ghimeș spune că lucrarea respectă liniile impuse de programul elaborat de P.C.R. în noiembrie 1971, program „de educație comunistă, de intensificare a activității întregului front ideologic, [...] pe linia cultivării tradițiilor înaintate ale poporului.”[5]Este, deci, o lucrare comandată de Centrul Politic cu scopul de a susține ideile promovate de propaganda oficială.  

„Permanența ideii de republică în conștiința românilor”

Potrivit autorului, el caută să prezinte originea și evoluția conceptului de republică în gândirea social-politică românească[6]. Ghimeș vorbește chiar despre „permanența ideii de republică în conștiința poporului român”[7], o evidentă exagerare pe care însă el urmărește să o demonstreze căutând dovezile necesare în trecutul îndepărtat al principatelor (începând din Evul Mediu). În lucrarea lui Ghimeș, ideea de republică devine „parte inseparabilă a întregii spiritualități românești”, existând din totdeauna un „atașament tradițional” al poporului față de republică, atât ca idee, cât și ca instituție.[8]Pe de altă parte, el continuă și spune că ideea de republică a apărut atunci când contextul social, economic și politic a făcut posibilă dezvoltarea sa, și că, de fapt, prea puțini gânditori – de populația de rând nici nu mai vorbim – puteau face diferența între regimul monarhic și cel republican[9]. Cu toate acestea, ar fi existat cazuri izolate în care chiar și unele răscoale țărănești (cu trimitere la răscoala lui Doja) „formulau unele idei avansate privind organizarea socială și poziția față de monarhie”[10].

De fapt, din ce spune Ghimeș reiese că în așa-zisa gândire social-politică românească din perioada medievală și modernă timpurie nu exista un pro-republicanism propriu-zis, ci mai degrabă doar unele opoziții față de regimul monarhic. Regim pe care nici măcar Ion Budai-Deleanu, pe care majoritatea îl consideră primul gânditor antimonarhist din spațiul românesc[11], nu îl desființează complet, pronunțându-se de fapt doar împotriva exceselor de tip absolutist.[12]Conform lui Ghimeș, curentul republican ia amploare începând cu secolul al XIX-lea;încă din 1802 apare primul proiect constituțional cu caracter republican – anume „Planul de oblăduire republicească aristodemocraticească”, iar până la revoluția pașoptistă curentul câștigă deja foarte mulți adepți în rândul elitei românești. Însă cererile revoluționarilor nu vor fi respectate, astfel că după alungarea lui Cuza, este adus un principe străin care să apere interesele acelor clase care preferau un regim monarhic.

În continuare, Ghimeș face o istorie a monarhiei, urmărind în paralel dezvoltarea curentului antimonarhic, care cunoaște o rapidă evoluție ascendentă începând cu 1866. Însă în ciuda faptului că exista în România o „largă mișcare antimonarhică”[13](vizibilă atât în viața politică, cât și în cea culturală), și – am putea adăuga noi – în pofida spiritualității românești care, după cum chiar el susține, respingea instituția monarhică, Ghimeș admite că monarhia beneficia de simpatia unor categorii sociale, motiv pentru care, după 1944, Partidul Comunist nu a putut pune imediat problema schimbării formei de guvernământ.[14]

Cum își argumentau istoricii comuniști ideile

Gândirea social-politică antimonarhică și republicană din Româniaeste o antologie de texte antimonarhice. Prezentând diferite texte ale unor personalități românești importante, Ghimeș încearcă să demonstreze ideile pe care le susținea cu câțiva ani înainte în volumul sus-menționat. Sunt prezentate texte din operele lui Ion Budai-Deleanu, I. H. Rădulescu, C.A. Rosetti, I. L. Caragiale, Al. Vlahuță, Tudor Arhgezi ș.a. La prima vedere, numele importante care apar în acest volum dau impresia că foarte multe personalități importante și-au exprimat de-a lungul timpului ostilitatea față de regimul monarhic. Însă textele sunt foarte atent alese;spre exemplu, în cazul lui Tudor Arhgezi, toți cei care îl includ în antologiile de literatură antimonarhică, aleg acele texte în care acesta îl critică pe Carol I. Sunt însă lăsate deoparte scrierile din perioada interbelică în care Arghezi se arată a fi mult mai favorabil, chiar elogios, față de Carol al II-lea[15].

Citește și Carol I, la judecata istoricilor comunişti

La începutul lucrării, Ghimeș face din nou o scurtă istorie a monarhiei pentru a explica motivele instaurării acesteia și, apoi, ale înlăturării sale. Potrivit acestuia, în 1866, instaurarea monarhiei, care se face „contrar năzuințelor maselor populare și a programului revoluționar-democraților de la '48”[16],  poate fi explicată prin nevoia de a pune capăt tradiției îndelungate a luptelor pentru domnii și prin eforturile claselor exploatatoare de a-și apăra interesele și privilegiile. Longevitatea regimului monarhic ar putea fi explicată, spune Ghimeș, prin faptul că puterea politică s-a folosit de „lipsa de cultură a poporului” și de superstițiile sale[17] pentru a promova sentimentul dinastic, utilizând în acest sens și religiozitatea poporului (ideea de dinastie dată de Dumnezeu, de rege prin drept divin). Ceea ce ne-a salvat însă a fost faptul că „lumina, care vine întotdeauna de la răsărit, a împrăștiat mult din acest întuneric.”[18] (Ne-a surprins să găsim această expresie – caracteristică anilor '40-'50 și conducerii filosovietice – într-o lucrare din 1979, perioadă în care ridicarea în slăvi a marii puteri din est nu mai era normă în istoriografie;expresia ne poate spune însă ceva despre orientarea ideologică a autorului.)

Așadar, acest tip de discurs istoriografic antimonarhist – prin promovarea Republicii și a gândirii republicane – se arată a fi, la prima vedere, foarte prolific și, pentru unii, poate chiar și convingător. În afara celor două lucrări ale lui Gheorghe Ghimeș, am mai putea menționa Auri Sacra Fames. Antologie de literatură română antimonarhică(1972), de Alec Hanță, sau Pentru republică în România  (1972), a lui Aron Petric[19]. Tot aici s-ar încadra și un volum de caricaturi antimonarhice publicat în 1972, sub semnătura lui Eugen Barbu:Din grafica satirică antimonarhică[20].Există, de asemenea, și numeroase articole publicate în periodice sau în reviste care promovează aceleași idei. Spre exemplu, numărul din noiembrie 1972 al revistei „Magazin istoric” este în întregime rezervat textelor antimonarhiste și pro-republicane cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la proclamarea Republicii.

Însă în toate aceste volume sau articole ideile se repetă, iar textele antimonarhiste alese pentru antologii sunt aceleași, și se dovedește a fi de fapt greu de demonstrat – într-o manieră pertinentă – că, așa cum susține Al. Hanță, „regimul republican ar fi corespuns intereselor imediate ale maselor populare, le-ar fi creat posibilități mai largi pentru afirmarea voinței și aspirațiilor lor”[21].

[1]Unii susțin cu tărie aceste idei;alții, dintre cei mai moderați (între care am putea să-i menționăm pe Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu), se limitează la a menționa numele acelor personalități care și-au afirmat credința republicană în scris.

[2]S-au publicat mai multe volume de acest gen;toate, însă, prezintă scrierile acelorași autori.

[3]Augustin Deac, Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, București, Editura Politică, 1968, p. 5

[4]Gh. Ghimeș, op.cit, p. 5;în continuare:„[...] al Partidului Comunist Român și Biroului Executiv al Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste privind sărbătorirea a 25 de ani de la proclamarea Republicii Populare Române.”

[5]Ibidem

[6]Ibidem, p. 6

[7]Ibidem

[8]Ibidem

[9]Ibidem, p. 20

[10]Ibidem, p. 21

[11]Într-o antologie de texte antimonarhice, Al. Hanță spune despre Budai-Deleanu că odată cu el „începe în adevăratul sens al cuvântului spiritul antimonarhic în literatura românească”.

[12]Ibidem, p. 28

[13]Ibidem, p. 76

[14]Ibidem, p. 202-203

[15]vezi Lucian Boia, Capcanele istoriei, București, Humanitas, 2011, p. 125

[16]Gh. Ghimeș, Gândirea social-politică antimonarhică și republicană din România, București, Editura științifică și enciclopedică, 1979, p. 26

[17]Ibidem, p. 427-428

[18]Ibidem

[19]Apostol Stan îl caracterizează pe Aron Petric ca fiind un „dogmatic temperat, nul științificește”.

[20]Vezi anexa 3.

[21]Al. Hanță, Auri Sacra Fames. Antologie de literatură antimonarhică, București, Minerva, 1972, p. XX