Războiul din Vietnam și relațiile româno-americane

La sfârșitul perioadei lui Dej se produsese o oarecare apropiere între Statele Unite și România, mai ales prin prisma politicii de independență promovate de la București, față de influența U.R.S.S-ului. Războiul din Vietnam avea să fie un punct principal al relațiilor româno-americane, el influențând decisiv schimbările ce aveau să se producă la nivelul contactelor dintre cele două state.

România se implică

Începutul a fost însă destul de greoi. La Congresul al IX-lea al P.C.R. este atacată politica dusă de americani în Vietnam, iar acest lucru avea să ducă la eșuarea încercărilor de colaborare economică din anul 1965. Congresmenii americani (Everett, Dirkson, Gerald Ford) au cerut ca niciun fel de ajutor să nu fie acordat României (sau altor țări) pentru că sprijină guvernul Vietnamului de Nord¹. În 1966 escaladarea războiului din Vietnam l-a determinat pe Ceaușescu să se apropie mai mult de U.R.S.S. pentru a simboliza unitatea comuniștilor și suportul pentru nord – vietnamezi.

El a evitat însă să ia partea cuiva în conflictul sino–sovietic, lucru ce iese în evidență și în timpul vizitei în România a lui Ciu Enlai din 1966. Atitudinea României față de războiul din Vietnam a stârnit ostilitatea „Comitetului pentru prevenirea desfacerii produselor comuniste pe piața americană” în momentul acordării de către Eximbank a unui credit pentru creșterea de porci în România, pentru export în Statele Unite².

Tot în 1966 România hotărăște să se implice în determinarea părților angajate în conflict să accepte rezolvarea acestuia pe cale diplomatică. De aceea trebuie spus că românii au prezentat versiunea lor, nu numai vietnamezilor, ci și americanilor. Pe 22 octombrie 1966, Corneliu Mănescu (ministru de externe al României) are convorbiri la New York cu Arthur Goldberg (ambasadorul american la O.N.U.), căruia îi declară că România dorește să medieze între Hanoi și Washington, în vederea găsirii unei soluții diplomatice pentru războiul din Vietnam.

Nixon, Ceaușescu, Maurer și soțiile acestora

Mănescu insistă însă ca Statele Unite să înceteze bombardamentele asupra R.D. Vietnam, înainte ca România să facă vreo încercare în sensul evocat de demnitarul român. Goldberg se arată interesat de propunerea ministrului român, dar cere ca pentru încetarea bombardamentelor, Hanoiul să dea ceva la schimb³.

Începând din 1967, Prezidiul Permanent al P.C.R. l-a însărcinat pe I. Gh. Maurer (secondat de Corneliu Mănescu) să poarte discuții cu americanii. Pe 27 iunie 1967, Maurer s-a întâlnit la Washington, pentru discuții, cu Dean Rusk, secretar de stat, și cu președintele Johnson. Convorbirile dintre demnitarul român și președintele american s-au desfășurat într-un climat de perfectă înțelegere. Înainte de întâlnire, consilierul președintelui american, pentru probleme de securitate națională, caracterizase politica României drept „extrem de independentă față de Moscova”, iar pe premierul român drept un „conducător comunist extravagant”⁴.

Caracterizarea făcută politicii României venea în urma refuzului acesteia de a se conforma consemnului Moscovei de a rupe relațiile diplomatice cu Israel, în urma celui de al treilea război israeliano – arab din iunie 1967, precum și de recunoașterea Republicii Federale Germania. Și Johnson și Maurer erau firi grosolane, ceea ce a facilitat comunicarea dintre ei⁵. Primul-ministru român a subliniat ideea dezvoltării relațiilor româno americane, mai ales din punct de vedere economic.

Problema care ocupă însă cel mai mult timp în cadrul discuțiilor dintre cei doi a fost, bineînțeles, cea a războiului din Vietnam. Maurer a pledat convingător, pe lângă președintele american pentru a accepta inițiativa românească. Pledoaria premierului român s-a referit la dorința României ca situația din Vietnam să fie rezolvată pașnic, să se caute căi pentru ca trupele americane să fie retrase din Vietnam, iar bombardamentele să înceteze.

Demnitarul român a mai făcut cunoscut și faptul că situația din Vietnam este supărătoare, mai ales pentru țările mici, care o privesc ca pe o amenințare la adresa securității lor. Nu este întâmplător faptul că la foarte puțin timp, Johnson a făcut o declarație în care afirma că americanii sunt gata să înceteze bombardamentele. De asemenea, nu este întâmplător că președintele american a recunoscut rolul pe care l-a avut România în această afacere⁶.

Ceaușescu și Nixon

Mai trebuie amintită și vizita în România a fostului vice-președinte și viitor președinte american, Richard Nixon, în 1967. În timp ce la Moscova fusese tratat cu o nepăsare ostentativă, Ceușescu l-a primit la București cu toate onorurile, lucru ce va avea consecințe importante doi ani mai târziu. Întâlnirea dintre Ceușescu și Nixon a avut loc la sediul Comitetului Central și între problemele discutate de cei doi s-a aflat și cea a Vietnamului.

Viitorul lider american s-a referit la aceasta ca la o chestiune care va duce și la îmbunătățirea relațiilor dintre Statele Unite și China. În timpul convorbirilor „Ceaușescu a fost rezervat, dar interesat de acest lucru, și a acceptat opinia mea” arăta Nixon în memoriile sale⁷. Odată cu numirea lui Corneliu Bogdan ca ambasador la Washington, România a avut prin reprezentantul ei diplomatic intrare liberă la Departamentul de Stat.

Noul ambasador a abordat imediat de la investire problema clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, și posibilul rol de mediator al țării sale între Statele Unite și R.D. Vietnam. Johnson a acceptat oferta și România va intra întrun rol pe care-l va juca apoi și în relațiile dintre S.U.A. și China⁸. Și chiar dacă în august 1967 România admitea public că a acordat ajutor militar Hanoiului, acest lucru nu a afectat relațiile româno–americane⁹.

În noiembrie 1967, Harriman face o călătorie la București pentru a discuta cu Maurer despre războiul din Vietnam. Pentru următoarele luni, România va deveni principala cale de comunicație a nord-americanilor cu nord-vietnamezii. Numele de cod al canalului de comunicație românesc era „Packers”, luat după echipa de fotbal Green Bay Packers¹⁰. Rolul României ca mediator s-a oprit pentru o perioadă în februarie 1968, în momentul în care nord – vietnamezii au pornit ofensiva „Tet”.

S-a crezut că probabil, vietnamezii au utilizat Bucureștiul pentru a afla adevăratele intenții ale americanilor. Johnson a trimis însă o scrisoare prin care a mulțumit României pentru rolul jucat. În 1968, Ceaușescu face o nouă dovadă a independenței sale față de Moscova, refuzând să participe la invadarea Cehoslovaciei. Pentru a-și consolida poziția în fața sovieticilor, liderul comunist român a făcut, prin ambasadorul Corneliu Bogdan numeroase invitații președintelui Nixon de a vizita România.

După ce la 27 mai 1969, Kosîghin îi transmisese lui Nixon că Uniunea Sovietică nu se va implica în ajutorul Washingtonului pentru rezolvarea situației din Vietnam, Nixon s-a hotărât „să-i piște pe sovietici de nas” acceptând invitația lui Ceaușescu¹¹. Ceaușescu a fost atât de grăbit să accepte vizita lui Nixon (prima a unui președinte american într-o țară comunistă), încât a amânat lucrările Congresului al X-lea al P.C.R., la care trebuia să participe o importantă delegație a P.C.U.S.

Primirea s-a făcut pe aeroportul Otopeni. Au fost expuse pancarte pe care scria: „Bun venit președintelui Statelor Unite!”, „Trăiască prietenia dintre poporul român și american”. Nixon a rămas impresionat de primirea de care a avut parte în România, mai ales de entuziasmul populației. Din partea României au participat la discuții: Nicolae Ceaușescu, I. Gh. Maurer, Cornel Burtică (ministrul comerțului exterior), Gheorghe Macovescu (prim adjunct al ministrului de externe), Vasile Gliga (adjunct al ministrului de externe), Corneliu Bogdan (ambasadorul României la Washington), J. Bașkir (director în Ministerul afacerilor externe).

Din partea americanilor au participat: Richard Nixon, Henry Kissinger (asistentul președintelui american pentru probleme de securitate națională), Ronald Ziegler (secretar de presă), J. Sisco (asistent al secretarului pentru problemele Orientului Apropiat și Asiei de sud-est), R. Davis (ambasadorul S.U.A. în România). S-au purtat discuții la Palatul Consiliului de Stat și s-a hotărât crearea Bibliotecii Americane din România și a Bibliotecii Române din S.U.A.¹².

S-au discutat probleme internaționale: relațiile est-vest, dezarmarea, problemele Orientului Mijlociu și bineînțeles cele legate de războiul din Vietnam. Nixon știa că România are relații bune cu nord-vietnamezii și că „orice voi spune le va fi repetat, astfel ca am profitat de întâlnirea cu Ceaușescu pentru a-mi reafirma mesajul către Hanoi. Am spus că nu putem continua la infinit să avem două sute de morți pe săptămână și niciun succes la Paris.

Pe 1 noiembrie anul acesta se împlinește un an de când am încetat bombardamentele, am retras primele trupe și am înaintat propuneri de pace rezonabile. Dacă nu se înregistrează niciun progres, vom fi nevoiți să ne revizuim pozițiile”¹³. Nixon a avansat ideea relansării canalului de comunicații cu Vietnamul, iar Ceaușescu a spus că va face totul pentru a-i ajuta în viitoarele negocieri.

În toastul său, Ceaușescu a afirmat că „nu putem să nu ne exprimăm îngrijorarea pe care ne-o provoacă, ca de altfel întregii lumi, continuarea războiului din Vietnam. Noi sperăm că tratativele de la Paris vor duce la încetarea războiului, la retragerea trupelor din Vietnam”¹⁴.

Liderul român a propus chiar desființarea N.A.T.O. și a Pactului de la Varșovia, care ar putea fi transformate în „instrumente de cooperare pe tărâmul muzicii”!¹⁵. În orice caz, vizita lui Nixon s-a dovedit fructuoasă, americanii considerând că prin Ceaușescu vor avea posibilitatea de a comunica cu China comunistă¹⁶.

Vizita a reprezentat un succes pentru ambii președinți: Nixon pentru inițiativa de a pătrunde în sfera de influență sovietică, Ceușescu pentru statutul de personalitate pe scena politicii internaționale. Pe 26 octombrie 1970, la Washington are loc o nouă întâlnire, neoficială, Nixon – Ceușescu. De această dată accentul cade pe problemele economice și pe problema chinezească. Același lucru se întâmplă și în 1971, când se deschide canalul românesc de comunicație cu China. Corneliu Bogdan era cel care înmâna mesajele primite de la Beijing, lui Kissinger.

Mulțimea salutându-l pe președintele american, la plecare acestuia din România (1969)

Ceaușescu era considerat cel mai important canal de legătură al americanilor cu China, alături de președintele Pakistanului, Yahya Khan¹⁷. Interesul României în raporturile cu Statele Unite a fost legat de crearea unor condiții și a unei atmosfere propice, favorabile tratativelor cu vietnamezii. Îmbunătățirea relațiilor româno-americane nu a însemnat însă că românii au renunțat la principiile lor în privința Vietnamului, sau la criticile la adresa americanilor, atunci când acestea trebuiau spuse.

România a avut un rol important în demararea negocierilor, Paul Niculescu Mizil declarând unui ziarist american, într-un interviu acordat în anul 1994 că jumătate din Premiul Nobel pe care l-a luat Kissinger pentru rolul avut în soluționarea conflictului trebuia să se dea României.

Foto sus: Primirea la Casa Albă a lui Nicolae Ceauşescu de către preşedintele SUA, Richard Nixon (octombrie 1970). © Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 91/1970

NOTE

1. Joseph E. Harrington, Bruce J. Courtney, Tweaking the nose of rusians. Fifty years of american- romanian relations, New York, 1991, p. 261
2. Ibidem, p. 264
3. Ibidem, p. 265
4. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, 1997, p. 504
5. Ibidem
6. P. Niculescu Mizil, O istorie trăită, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 72
7. Memoirs of Richard Nixon, New York and London, 1973, p. 281
8. Fl. Constantiniu, op. cit., p. 504
9. J. Harrington, op. cit., p. 267
10. Ibidem, p. 269
11. Ibidem, p. 289
12. ***Vizita președintelui Richard Nixon în România, București, 1969, p. 9
13. Memoirs of Richard Nixon, p. 396
14. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, în “Scânteia” din 3 august 1969, p. 2
15. Vizita președintelui Nixon…, p. 18
16. H. R. Haldeman, Haldemans Diaries, New York, 1994, p. 78
17. Ibidem, p. 272