PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. Jurnalul de front al sublocotenentului Nicolae Pietraru CAMPANIA DIN DOBROGEA
Pe 1 februarie 1916, când a fost încorporat în Regimentul 8 Buzău, staţionat la Drajna de Sus (Prahova), sublocotenentul în rezervă Nicolae Pietraru avea 24 de ani. Era fiul cel mare al Ecaterinei şi al lui Damian Pietraru, din satul cu acelaşi nume, component al comunei Trestia, de pe Valea Pârscovului. Urmase Şcoala Normală din Buzău şi se bucurase de scurte supliniri la şcoli primare din judeţ. Se dovedea a fi un tânăr ordonat şi sârguincios, ţinând jurnale de cheltuieli încă de pe băncile şcolii, în care se preocupa să transcrie cugetări şi versuri în limba franceză, reţete medicale pentru întreţinerea pielii şi a părului, versuri patriotice, note riguroase dintr-o excursie mai lungă, efectuată împreună cu colegii de clasă, prin Ardeal, Banat şi Oltenia.
Pe 14 august 1916, Brigada 10 Infanterie primeşte ordinul de trecere a frontierei în Transilvania, „gata ca pentru război”, pe la Tabla Buţii. La început, sublocotenentul Pietraru este ajutor secţie de mitralieră. Odată cu primele rafale simte fiorii războiului. Urcă spre muntele Tătaru. Cuceresc un pichet grăniceresc maghiar, capturează alimente şi până dimineaţa ajung în valea râului Kis-Bodza (Buzău), după o noapte încărcată de emoţii. Sunt informaţi de populaţie, că la Vama Buzăului se află 800 de soldaţi unguri. În urma unei ofensive viguroase, sunt luaţi prizonieri:„Soldaţii noştri sunt nebuni de curaj”. Petrec încă o noapte în şanţuri. Urcă munţii pe caniculă. De sus se vede Valea Oltului. E minunat! Se cucereşte oraşul Braşov. Pe 18 august face parte dintr-o patrulă care intră în Prejmer. Populaţia jefuise casele saşilor fugiţi din sat, spărsese magaziile cu alimente. Biserica din centru arăta ca o cetate, cu ziduri groase, cu două-trei sute de camere cu alimente. Patrulează prin localitate şi vede „ce au făcut oamenii în sălbăticia lor”. primeşte solda de campanie. Trimite o scrisoare acasă prin sergentul infirmier Ionescu Petre, din Bozioru. Pe 25 august merg spre Săcele. Curând vor pleca în Dobrogea, ca să lupte cu bulgarii. Deocamdată cantonează la Dârste. „Soldaţii noştri răzbesc noaptea în pivniţele fabricii de bere şi bea fiecare cât poate”. Întâlnesc mormintele proaspete ale vânătorilor de munte. A doua zi pleacă spre Ploieşti. La Slobozia află despre dezastrul de la Turtucaia şi de ororile săvârşite de bulgari. Călătoreau cu trenul, mai ales noaptea. Debarcă la Medgidia. Întâlnesc trenuri cu răniţi şi căruţe cu refugiaţi. Dimineaţa (29 august) se distribuie hărţi operative ofiţerilor. În Cobadin şi Carabacî primesc flori de la femei, care par foarte frumoase şi îngrijite. Suferă de sete şi din cauza norilor de praf. Ce bine era în Ardeal! Cu cât se apropie de linia frontului, găsesc o Dobroge tot mai pustie şi mai săracă. Însetaţi şi flămânzi, ajung la cişmelele cu apă de la Enisenlia. La 8 dimineaţa sunt gata de plecare numai cu echipamentul de luptă:arma, sacul, foaia de cort, gamela, cartuşele şi raţia de rezervă. Primesc „măşti contra gazelor asfixiante”. Află că Silistra a fost luată de bulgari şi de turci. Merg toată noaptea până la Parachioi. Aici fac şanţuri-adăpost contra artileriei (31 august). Comandantul brigăzii adună oastea pe platou, moment în care artileria inamică deschide „un foc groaznic” asupra lor. Scapă în pădurea din apropiere. Vine mitraliera, vine şi muniţia, vine şi ordonanţa care dăduse bir cu fugiţii în timpul bombardamentului. Din nou la drum, însoţiţi de foame şi de sete. Merg extenuaţi până la miezul nopţii, când sapă tranşee şi se culcă.
Se deplasează prin ploaie spre răsărit, dar nu întâlnesc inamicul. „Ofiţerii comandanţi acţionau la întâmplare, fără coordonare şi acţiuni de cercetare”. Fac o oprire scurtă la Cobadin. Au tălpile pline de răni. Merg şi merg. Când se opresc, sapă tranşee ca nişte excavatoare. Nu au văzut încă inamicul la faţă, pentru că acesta atacă noaptea, prin surprindere, folosindu-se de reflectoare şi de rachete de iluminare. Cade caporalul Codescu, din Chiojd. Ofiţerii reuşesc cu greu să-i scoată pe soldaţi din şanţuri şi să atace. Inamicul este luat prin surprindere şi pus pe fugă. În fruntea companiei sale, căpitanul Mărculescu dă o pildă de vitejie. Nicolae Pietraru primeşte primele gloanţe, din fericire, în manta şi în masca de gaze. Artileria inamică se pune pe treabă şi românii trebuie să se retragă spre Medgidia, fapt pentru care ofiţerii vor fi anchetaţi şi acuzaţi de laşitate. Scapă nepedepsiţi, deoarece s-a repliat tot regimentul. Compania 11 a rămas cu 120 de oameni, din 250. Sublocotenentul Pietraru este singurul ofiţer supravieţuitor. Regimentul a înregistrat 200 de morţi şi 800 de răniţi. Câmpul de luptă de la Caceamac era presărat cu victime. Venit în inspecţie, generalul Averescu promite „să spele pata înfrângerii din 6 septembrie”. Ionescu Petre, cu câte 8 oameni de la fiecare companie îngroapă morţii.
Nicolae Pietraru primeşte două scrisori de acasă. Este numit (9 septembrie) comandantul Companiei 11. Trupa încasează solda pe luna august. Pleacă spre Topraisar pe o ploaie rece, prin noroi şi întuneric. Se opresc după miezul nopţii. Dorm în gropi şi în şanţuri, uzi de sus până jos. artileria inamică decide rezultatul luptei de la Amzacea, din 11 septembrie. Sunt înlocuiţi de Regimentul Călugăreni şi intră în refacere. O femeie din sat îi spală hainele tânărului sublocotenent.
Pe 18 septembrie intră din nou în luptă. Plouă torenţial. Bulgarii trag cu tunul şi după un singur om. Plutonierul major al Companiei 11 cade lovit în inimă. Resping cu mitraliera o şarjă a cavaleriei bulgare, dar inamicul este din ce în ce mai numeros. La miezul nopţii se dă ordin de atac, însă nu atacă nimeni. Se strigă „Ura!” din tranşee. „Gloanţele şi obuzele şuierau deasupra noastră. Cum să ataci?” Dimineaţa, profită că artileria inamică s-a potolit, şi adâncesc şanţurile. Pe la prânz, apar pe cer 10 aeroplane care fuseseră la Constanţa să împiedice debarcarea trupelor ruseşti. Doi soldaţi aflaţi în post sunt găsiţi dormind şi sunt bătuţi cu lopata de un sublocotenent.
Pe 26 şi 27 septembrie se află tot în tranşee, sfâşiaţi de dureri îngrozitoare, de crize reumatice şi de febră. Soldaţii plâng cu vorbe. Picioarele umflate nu mai încap în bocanci. Se vorbeşte de holeră. În companie sunt 30 de cazuri de diaree, unele mortale. Se intră în carantină în satul Haşidulug. Bolnavii sunt internaţi la Techirghiol. Ofiţerii pleacă în permisie la Constanţa, unde fac baie, „parcă scăpaţi din închisoare”.
Pe 5 octombrie primesc ordin de plecare spre Peştera. Cantonează într-un sat tătărăsc. Se ascund de aeroplane. Schimbă o brigadă rusească, pentru că ruşii nu au chef de bătaie. Ei caută băutură prin sate. Românii ar vrea să fie transferaţi în Carpaţi. Nu le place Dobrogea. În timpul atacului, tânărul sublocotenent face un pas şi se întreabă dacă la următorul va fi doborât. În jur explodează obuze şi şrapnele. Aşteaptă sfârşitul. Dacă mai rămâneau în tranşee, ar fi fost zdrobiţi de explozii sau măcelăriţi de inamic. Dacă va supravieţui, nu va uita niciodată luptele de la Caceamac, Peştera şi Bulbiul. Merg în marş forţat până la conacul lui Oancea, de lângă pădurea Kintuchi. Ocupă poziţii de apărare lângă Peştera. Găsesc pe câmp grămezi de pâine lăsate de ruşi, dar pierd şi ei cazanele cu ceai şi căruţele bucătăriei, în timpul atacului unor patrule de cavalerie turceşti. Dezastrul din Dobrogea se datora ruşilor care se retrăgeau continuu, fără să comunice, lăsându-i descoperiţi pe aliaţii români. Spre seară, ajung în Medgidia (9 octombrie). Prăvăliile fuseseră devastate de ruşi, în căutare de băutură. „Au jefuit totul, sub motiv să nu rămână în mâinile bulgarilor”. Ruşii sunt îmbarcaţi în trenuri cu destinaţia Constanţa. Românii stau în ploaie şi noroi. „Respinşi ruşinos de inamic, natura ne persecuta la rândul ei. De la graniţa de sud până la Valul lui Traian, terenul este semănat cu mormintele soldaţilor noştri care se vor odihni pe veci alături de turci şi bulgari.”
Mărşăluiesc spre Dunăre, fără apă, fără mâncare, în timp ce ruşii nu se despart de bucătărie, unde se face continuu ceai, chiar şi în tranşee. Caii, morţi de foame, abia mai trag de tunuri. În aceste condiţii, trebuie să se dea onorul în pas de defilare generalului. „Asta ne mai lipsea!” Populaţia se retrage spre Dunăre, cu bagaje, copii şi vite. „Te cuprinde jalea, văzându-i în aşa stare de plâns…Şi-a lăsat bietul om gospodăria întemeiată cu trudă, pe mâna sălbaticilor de bulgari…” La Cernavodă vor asigura paza podului. Cazărmile fără geamuri au devenit spitale. Orăşelul este devastat de bombardamente. Întâlneşte numai ţigani. În scurtă vreme, inamicul ocupă Cernavodă. Geniştii români dinamitează podul peste Iezer, dar nu reuşesc decât să desprindă câteva traverse. Trupa se regrupează la Borcea (18-24 octombrie). Plouă straşnic.
Compania 11 intră de gardă în baltă. Se trăieşte bine, având peşte din belşug. Pe 27 octombrie, împreună cu ruşii, atacă prin surprindere fortul podului ocupat de inamic. Podul se umple de morţi. Ruşii îi buzunăresc pe bulgari, apoi le rostogolesc cadavrele în apă. „Ne retragem din Feteşti. Ajungem, pe lângă calea ferată, la Hagieni, apoi la Sudiţi. Ocolim oraşul Ţăndărei, unde era holeră.” La Cireşu întâlnesc „un întreg bazar de cuptoare pentru pâine, ale ruşilor”. Ei nu veniseră în România să lupte. Sub comanda generalului Socec, unităţile se refac. Vor pleca pe frontul din Oltenia, unde situaţia militară e şi mai grea. În staţia Tăbărăşti aşteaptă rândul la îmbarcare. Trec prin Buzău şi ajung seara la Ploieşti. Debarcă la Bascov, la nord de Piteşti, şi pleacă în marş spre front. Întâlnesc numai sate sărace. Se cazează la o femeie cu doi copii mici, într-o cameră plină de ploşniţe, apoi merg spre Drăgăşani. „Pe tot drumul, femeile ies înaintea noastră. Portul lor este curat românesc:au pestelcă şi ilic. Sunt frumoase. Ne aduc apă cu o cadă, numită de ele vadră, pe care o poartă pe cap, fără să o ţină cu mâinile.” În aceste împrejurări, îl întâlneşte pe profesorul Nisipeanu, pedagogul de la Şcoala Normală din Buzău.
CAMPANIA DIN OLTENIA
Se zvoneşte că generalul Averescu pregăteşte o lovitură surprinzătoare pe râul Jiu. Trupele retrase de pe frontul din Dobrogea ocupă poziţii pe malul Oltului. Pe partea opusă se află inamicul, foarte numeros şi bine înarmat (13 nov. 1916).
Primesc ordin de retragere şi mărşăluiesc zi şi noapte, urmăriţi îndeaproape de inamic (14-16 nov.). Sapă tranşee. Sunt flămânzi. Caută mămăligă în casele părăsite de săteni. Sunt atacaţi continuu de patrulele germane şi de artileria grea. În urma unui contraatac curajos, capturează 16 tunuri şi 70 de cai nemţeşti. „Un soldat din companie a scos capul din tranşee, ca să tragă, a fost lovit, a tremurat puţin din cap şi a închis ochii pentru totdeauna”. Termină muniţia, pentru că mulţi aruncaseră cutiile cu cartuşe, ca să alerge mai repede. Soldaţii se uită spre ofiţeri:Ce-i de făcut? Nimeni nu ştie. Trec Neajlovul prin mocirlă. Trupa pune în aplicare o nouă tactică militară:fuga dezordonată „pe unde se nimereşte:pe câmp, pe arătură, prin porumb”. Artileriştii abandonează tunurile şi pleacă cu caii. Au fost nimicite două divizii române. Mii de morţi, dispăruţi şi prizonieri. Se retrag în satul Mihăileşti. Uliţele sunt pustii (19 nov.)
Se trece Argeşul prin apă. Sun uzi până la piele. Tremurând de frig, ajung la Bragadiru, după un marş istovitor de 30 de ore. Aici primesc pâine şi pesmeţi. Soldaţii „inconştienţi”, în loc să se odihnească şi să-şi usuce hainele, caută băutură într-o fabrică de spirt. Se taie câţiva porci pentru hrana trupei (20 nov.). A doua zi se retrag spre Capitală. Se constituie o baterie de artilerie, formată din 80 de oameni. Ajung la fabrica de zahăr din Chitila. „Soldaţii iau mai mult decât pot duce. Păcat! Restul va rămâne inamicului.” 23 noiembrie este „o zi de tristă amintire pentru întreaga ţară, dar, mai cu seamă pentru mine”. Batalionul lui Nicolae Pietraru trece prin gara Chitila şi luptă aprig în apropierea fortului. E vânt şi frig. Inamicul înzestrat cu artilerie grea este din ce în ce mai numeros.
Colonelul Voicescu, însoţit de alţi ofiţeri şi de compania de mitraliere, organizează o coloană de marş şi intră în Bucureşti. Era de fapt o trădare, trupa fiind părăsită de comandanţii superiori. Nemţii sunt peste tot. Încotro să se îndrepte? „Cu orice risc, trebuie să luptăm pentru onoarea noastră militară”. Ocolesc patrulele germane de pe cheiul Dâmboviţei şi se îndreaptă spre Pantelimon, în speranţa că vor găsi drumul spre Slobozia. Un tânăr bucureştean civil îi conduce de la mică distanţă. Li se alătură alţi soldaţi „care umblau zăpăciţi cu armele la ei”. Găsesc primăria din Pantelimon, unde speră să se odihnească. Primarul şi notarul îi asigură că e totul în regulă. De fapt minţeau, ticăloşii, fiind vorbiţi cu nemţii care au apărut pe la 7 seara (două companii), le-au cerut să se predea, mulţumiţi că „au găsit plocon, fără oboseală” (23 nov.).
Din cei 13 ofiţeri români părăsiţi de colonelul Voicescu la Chitila, 11 au căzut prizonieri. Printre ei se aflau câţiva ruşi pe care nemţii îi ironizau, strigându-le „Ruski, Ivan”, având mare necaz pe ei, lăudându-i, în schimb, pe români, pentru că le-au ţinut piept, 8 ore, la Chitila. „Armatele nemţeşti care trec triumfătoare prin Bucureşti sunt aplaudate de escrocii îmbogăţiţi care flutură batistele în semn de bucurie”. Prizonierii aflaţi sub escortă, întâmpină privirile reci ale concetăţenilor. Sunt duşi la Cercul Militar. „Antreprenorul, om cumsecade, ne serveşte un ceai cald şi trimite pe cineva să cumpere lenjerie de corp şi alimente de drum (conserve, ciocolată)”. Pe 25 noiembrie se dă o ordonanţă prin care se cere ofiţerilor români din Capitală să se prezinte la Comandament. În caz contrar, vor fi executaţi pe loc. S-au prezentat „cuconaşi de la diferite servicii militare, curaţi şi gătiţi ca la paradă”. Marghiloman a promis bani şi lenjerie de corp de la Crucea Roşie. N. Pietraru a primit două cămăşi, două izmene şi două perechi de ciorapi de lână. Se simte, însă, rău, are febră. Este însoţit de un camarad la spitalul Regina Elisabeta. Nişte surori medicale de la pavilionul ofiţerilor nu vor să-l interneze, afirmând că are „chiulangită cronică”, deşi febra depăşea 40 de grade. Pe 28 noiembrie este consultat de medicul Stein şi pus pe tratament cu multiple comprese cu oţet aromatic şi regim cu limonadă şi lapte (1-5 dec.). O infirmieră îl îngrijeşte „ca o adevărată soră”. Este examinat minuţios în fiecare zi. Doarme puţin şi visează „monstruozităţi”, cum ar fi că aleargă mereu, mereu. Petrece ziua onomastică (6 dec.) în suferinţă. 7-16 dec.:temperatura corpului începe să scadă. Află că se dau lupte grele în apropierea Buzăului. Pe 17 decembrie se aduc 1000 de răniţi germani. Românii ar fi internaţi în spitale din provincie. La Pârscov ar fi luptat vitejeşte Regimentul 11 Siret, producând pagube mari inamicului.
Se mută la Spitalul Colţea (19 dec.) cu trăsura de salvare. Alt medic, alt tratament. „Am voie să mănânc orice, în afară de varză”. Sărbătoreşte în suflet Naşterea Domnului, cu gândul la familia de la Pietraru. Pe 30 decembrie este pus pe lista de evacuare. Un doctor Stoicescu susţine că ofiţerii rezervişti au fugit din calea inamicului. Ce ştie el, cum a fost în linia întâi? În fiecare zi mor soldaţi bolnavi de tuberculoză căpătată în tranşeele pline cu apă.
31 decembrie 1916:„E ultima zi a acestui an blestemat pentru mine şi pentru ţara întreagă”. Este de părere că familia sa îl crede mort. „Să dea Domnul ca anul care vine să fie al păcii şi al victoriei pentru noi şi aliaţii noştri”.
Pe 1 ianuarie 1917 este diagnosticat cu tifos exantematic, „cu statutul de prizonier de război”. Scapă cu viaţă şi din această încercare şi pe 4 februarie, împreună cu sute de ofiţeri, sunt urcaţi în vagoane de marfă şi pleacă spre Germania. Trec prin Piteşti şi Slatina unde sunt îmbarcaţi alţi „captivi”, apoi pe Valea Oltului, Vinţu de Jos, Valea Mureşului. Pe 23 februarie ajung la Budapesta. Trenul cu prizonieri intră în Germania şi trece Oderul.
Pe 28 Făurar, la ora 6 dimineaţa, au ajuns la Strallsund. Li se aduc bagajele în lagăr. Fac baie, îşi spală hainele la etuvă. Primeşte fiecare zahăr şi marmeladă pentru o săptămână. Stau 8 ofiţeri într-o cameră. Toate visele tânărului Pietraru au ca decor satul şi casa, iar ca personaje, familia, părinţii şi fraţii. Află de la Enescu Alexandru cum s-a desfăşurat lupta de la Pârscov de pe 29 noiembrie 1916. Un regiment german a pătruns, prin surprindere, pe Valea Bălănesei, trecând prin Pănătău şi Pietraru. Un general român, aflat la Pârscov, a plecat în grabă spre Buzău. Trupele române erau pe aliniamentul Cislău. Nemţii au săpat tranşee, să le taie retragerea la Pârscov şi să-i încercuiască, dar două batalioane din Regimentul 11 Siret au contraatacat viguros la confluenţa Bălănesei cu râul Buzău şi au făcut posibilă retragerea diviziei spre oraş. Au fost morţi şi răniţi de o parte şi de alta. „Morţii zăceau în spatele tufişurilor”. Nemţii au doborât cu tunul clopotniţa bisericii din Pârscovul de Sus, pentru a anihila un cuib de mitralieră al românilor. „Populaţia s-a prezentat mizerabil aici, refuzând să dea vreo lămurire trupelor noastre, deşi inamicul era în sat”.
La Strallsund prizonierii îşi petrec timpul jucând table şi cărţi. N. Pietraru începe să înveţe limba germană. În multe împrejurări i se întăreşte convingerea că ofiţerii ruşi sunt „bădărani lipsiţi de maniere”. Sensibilul sublocotenent avea 25 de ani! Visează chiar şi pomii din grădina casei părinteşti şi, mai cu seamă, o tânără care se făcea că e logodnica sa. Crede în semnele bune şi în cele rele care îi apar ziua şi noaptea. Se visează învăţător aflat în prima zi de şcoală, sau în prăvălia din Pietraru sau udând leandrii înfloriţi. La Strallsund, care e o insulă în Marea Baltică, li se permite să pescuiască într-un canal, în micul Däuholm, să organizeze şedinţe literare, să pună în scenă piese de teatru. Se bucură că îi apar în vis bunicii Năstase şi Polina Pietraru.
Pe 1 aprilie 1917, fiecare prizonier primeşte 4 kg de pesmeţi (din Paris), 200 gr de şuncă (din Uruguay) şi cărbuni pentru sobă. Vor sărbători Învierea Domnului după calendarul catolic, pe 2 aprilie, când vor merge la biserică.
Speranţa eliberării nu îl părăseşte niciodată…
