Prăbușirea României, văzută de la Stockholm. Impresii și mărturii suedeze privind sovietizarea României
Instalarea modelului sovietic în România de către comuniștii români, cu sprijinul Moscovei, a fost precedată de o completă distrugere a cadrului socio-politic și instituțional existent, menită să înlăture structurile sociale care opuneau rezistență și să faciliteze implantarea instituțiilor și practicilor de creație stalinistă. Economia românească, zbuciumată de eforturile războiului, a fost supusă unei presiuni imense, pentru a face față cerințelor sovietice.
Acestea decurgeau atât din îndeplinirea termenilor armistițiului, cât și din întreținerea trupelor sovietice de ocupație. Dincolo de toate aceste eforturi, cadrul economic a fost zdruncinat și de măsuri instituțional-politice menite să asigure controlul elitelor comuniste asupra acesteia. Mai mult, seceta care a afectat țara în acei ani a avut consecințe dezastruoase, mai ales în privința asigurării subzistenței pentru populație.
În anii 1946-1947, România a fost scena unei opere generalizate de distrugere, care avea rostul de a înlesni acapararea completă a puterii de către comuniști. Drumul către socialism a fost deschis prin foamete și distrugere. În acest sens, mărturiile suedeze pe care le vom înfățișa surprind starea de lucruri din țară, de la sfârșitul anului 1946 și începutul anului 1947. Presa suedeză a relatat despre situația din România pe larg și aceste mărturii oferă detalii în plus despre situația populației și descriu mizeria generală care cuprinsese țara în acei ani.
„Foamete în țara belșugului”
Sub acest titlu, ziarul suedez cu orientare conservatoare „Svenska Dagbladet” din 28 martie 1947 publica o amplă relatare despre situația populației în România. Relatarea era semnată de W. Brethotz și descria pe larg situația din țară în condițiile lipsurilor economice:
„Astăzi domnește foamete, în sensul cel mai adecvat și îngrozitor al cuvântului. În special în Moldova, provincia care se învecinează cu actuala Basarabie rusească, mor zilnic sute de oameni din cauza foametei și a frigului. În România, care înainte vreme era unul dintre grânarele Europei și de unde se exportau anual mari cantități de cereale, nu se mai găsește astăzi nici făină, nici pâine și nici porumb.
Când am părăsit Bucureștiul, la jumătatea lunei ianuarie, nu se mai găsea de o săptămână, o bucățică de pâine în tot orașul. Iar gerul iernei face lipsa și mai simțită. Majoritatea locuințelor și locurilor de muncă sunt neîncălzite, din cauza lipsei de combustibil. În țara aceasta, care mai înainte vreme aproviziona o mare parte a continentului cu petrol, oamenii stau la rând pentru a putea primi doi litri din acest prețios articol.”
În opinia lui Berthotz, cauza acestei situații o reprezenta seceta cumplită, care a distrus recolta de cereale. România ar fi trebuit să importe cereale, dar acest lucru nu era posibil datorită absenței valutei.
Primăvara anului 1947: românii loviți de seceta din anul anterior primesc ajutoare din străinătate
Tot disponibilul de export al României mergea către Uniunea Sovietică în contul reparațiilor de război și de aceea nu exista disponibil de plată pentru import. Berthotz remarca vizita delegației guvernamentale la Moscova, din ianuarie 1947, cu intenția de a obține o îmbunătățire a situației, însă în opinia ziaristului suedez ajutorul era oricum tardiv:
„Catastrofala situație a economiei naționale formează fundamentul actualei situațiuni politice din România, care, înainte de orice, se caracterizează printr-o luptă din ce în ce mai accentuată între un regim, care desigur are puterea în mână dar este lipsit de sprijinul marii mase a poporului român, și opoziția care câștigă tot mai mult teren. Cu toate că, sau poate tocmai din această cauză, opoziția are ca punct principal în programul său îndepărtarea actualului regim și rezistență împotriva comunismului și sovietelor.
Cum se va termina această luptă, atunci când sovietele își vor retrage trupele lor din România și românii vor putea să decidă din nou singuri asupra soartei lor, nu poate exista nici un fel de îndoială pentru un observator avizat. Regimul care domnește astăzi în România este întemeiat pe colaborarea dintre partidul comunist și câteva grupări socialiste și burgheze mai mici”.
Impresiile autorului sunt foarte grăitoare în privința stării de spirit din țară și străinătate. Încă mai exista speranța că România, ca și celelalte țări central și est-europene ocupate de Armata Roșie, vor putea urma un curs independent pe viitor.
Brethotz reproșează comuniștilor, că spre deosebire de alte partide comuniste din Europa, nu au dus o luptă de rezistență contra regimului antonescian în anii celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, comuniștii, în opinia autorului, nu aveau conducători capabili și colaborau prea strâns cu ocupantul sovietic. Critica autorului se îndreaptă și spre social-democrați, cărora le reproșează faptul că nu s-au remarcat prin nimic între cele două războaie mondiale și că n-au reușit să atragă electoratul nemulțumit de comuniști.
În noiembrie 1946, un alt ziar suedez publicase o relatare privind situația din România. Sub titlul „Copiii români sunt în lipsă grozavă”, cotidianul „Aftonbladet” publica impresiile dr. Arneus, conducătorul acțiunilor suedeze de ajutorare a Europei de Est, care tocmai revenise din România. Arneus se aflase în țară la invitația Guvernului român încercând să organizeze diferite acțiuni umanitare. Dr. Arneus relata:
„În timpul activității mele am văzut multă suferință și nenorocire, în Germania, Olanda, Austria și Ungaria. Însă nicăieri nu am văzut ceva asemănător cu situația care domnește astăzi în România. Țara a fost bântuită în ultimii doi ani de o secetă îngrozitoare care a distrus totul, în special în Moldova, unde, în afară de aceasta, timp de șase luni a fost teatru de operațiuni.
Călătoria prin Moldova este asemănătoare cu o călătorie prin Sahara: kilometru după kilometru nu se văd decât câmpuri goale, arse și distruse. Ici și colo câte o vită slabă sau un porc căuta în zadar să găsească ceva de mâncare. Pământul este atât de uscat încât pretutindeni este crăpat. Rămâi surprins dacă uneori vezi câte un fir de iarbă. În satele mai mici, sărăcia este mare. Copiii sunt pe jumătate dezbrăcați.
Mulți sunt invalizi, fără câte un braț sau picior sau cu fața distrusă de exploziile minelor lăsate de germani nedesarmate și care se află acum din abundență pe câmpuri, fiind greu de localizat. Într-un loc am vizitat o casă, care nu era decât un bordei de pământ, având deasupra un acoperiș.
Acolo își amenajase un medic o clinică privată și, aproape fără nici un fel de medicament sau de instrument, depunea o activitate mai mult decât eroică. Într-un alt bordei am văzut patru copii învinețiți de frig, livizi, încercând să se încălzească lângă un cămin. Doi aveau cămăși, însă ceilalți doi nu aveau pe ei nici măcar un fir de ață.”
Copiii au avut foarte mult de suferit în urma secetei din 1946
În fața acestei situații apocaliptice, autoritățile încercaseră în zadar să întreprindă măsuri de ajutorare a celor nevoiași. Cantinele de ajutorare a săracilor nu puteau face față sarcinilor:
„Am avut ocazia să vizităm o astfel de cantină, pe care mi-o amintesc, în particular: aceasta era instalată într-o școală și când am ajuns acolo nu am auzit nici un fel de zgomot. Undeva în spatele școalei dăm peste un grup de oameni care stăteau complet tăcuți, privind intens ceva în fața lor: erau două cazane mici, unde se fierbea supă!
Aceasta era compusă din multă apă, cu puțini cartofi și ceapă și era socotită pentru cca. 70 persoane, însă veniseră în schimb 120! Astfel împărțită supa, nu putea să reprezinte pentru fiecare mai mult de 50-75 de calorii. Și aceasta era singura lor masă pe o zi întreagă!”
Încotro se îndreaptă România?
În numărul din 3 februarie 1947, ziarul de stânga „Arbetet” făcea o evaluare a situației politice din România cu o săptămână înaintea semnării Tratatului de pace, sub titlul „Probleme românești”. Ziarul suedez considera că singura posibilitate a organizării unei rezistențe împotriva comuniștilor era reprezentată de consolidarea, la polul de stânga, a social-democraților, care să constituie o alternativă viabilă de stânga, atrăgând electoratul ne-comunist. O alianță între PSD și laburiștii britanici era văzută ca foarte utilă în acest scop:
„Comuniștii, în calitatea lor de partizani ai democrației de tip răsăritean, vor sili mai devreme sau mai târziu pe social-democrați, la o luptă pe viață și pe moarte. Pentru aceasta, social-democrații români pot să reprezinte un factor important în lupta puterilor occidentale împotriva comunismului și a panslavismului. Până acum s-a dovedit de multe ori că a ataca comunismul numai cu o atitudine critică nu duce la mare rezultat.
Dacă puterile occidentale vor încuraja tendința vizibilă a social-democraților români de a se apropia de Vest și dacă se va stabili un contact mai intim între, de exemplu, Labour Party și dânșii, s-ar putea construi din social- democrația românească o catapultă, atât împotriva comunismului, cât și împotriva reacțiunei.”
Analiza nu ierta practicile corupte ale regimului politic interbelic, pe care le punea în legătură cu evoluțiile politice din acel moment. De aceea, se considera, criticile lui Maniu și Brătianu la adresa fraudei electorale orchestrată de comuniști își pierdeau mult din credibilitate. Referitor la acuzele acestora referitoare la falsificarea alegerilor, ziarul comenta:
„Aceasta este cu siguranță adevărat. Însă în fond [Maniu și Brătianu – n.n.] nu ar trebui să protesteze. Atunci când erau la putere, la alegeri ieșea învingător, întotdeauna, partidul care era chemat de rege la guvernare. Jandarmii români sunt experți în a conduce, în mod amical, însă hotărât, pe alegătorii recalcitranți la vot, unde știu să-i scutească de neplăcerea de a-și alege singuri lista pe care trebuie să voteze.”
Propaganda regimului de la București în favoarea unor legături strânse cu Uniunea Sovietică pe toate planurile nu scăpa analizei critice:
„Cu excepția Ungariei, România este singura țară dintre foștii vasali ai germanilor, din Balcani, care nu este legată spiritual de Rusia. Din contră, ea reprezintă o fortăreață de cultură latină, în mijlocul unei mări slave, iar singura ei graniță neslavă, este aceea față de Ungaria.”
Ziarul suedez nu era de acord cu atitudinea extrem de ostilă a Statelor Unite față de guvernul Groza. O atitudine moderată față de acesta ar ușura mult tensiunea existentă. De altfel, articolul menționat manifesta destul de multă înțelegere față de Petru Groza, pe care îl caracteriza astfel:
„Bătrânul de 62 ani este o ființă cu temperament și, oarecum, un idealist. Dânsul a renunțat la averea și poziția sa socială pentru a putea trăi în conformitate cu idealul său politic. Cârma țării a luat-o în mâini într-un moment în care situația părea fără speranță, ceea ce lămurește, într-o oarecare măsură, de ce tradiționalele încălcări de libertăți românești nu au fost încă suprimate.
Pentru că nu trebuie să uităm că nu Groza este acela care a introdus acest sistem. În timpul guvernării sale a trebuit totdeauna să țină seama, pe de o parte, de ocupația rusească și de balastul politicii de presiune, iar pe de altă parte, de planuri de revoltă ale gardiștilor și altor naziști.
Ar fi mai mult decât bizar dacă, în astfel de împrejurări și într-o țară cu atâta tradiție de adâncă corupție cum este România, democrația de tip occidental s-ar ridica subit, ca un soare strălucitor pe un cer fără nouri”.
Oricât de tristă este această constatare, este totuși evident că, fără a intui viitoarea evoluție a lucrurilor în România, observațiile suedeze conțin o mare parte de adevăr. Exercițiul democratic îndelungat din lumea scandinavă și distanța geografică ce oferă imparțialitate aduc un plus de clarviziune analizei.
Văzută din afară, direcția stângistă pe care o cunoștea România era evidentă și având în vedere lipsurile democrației românești interbelice, social-democrația apare în mod obiectiv ca o viabilă soluție de compromis între regimul comunist și cel liberal-democrat.
Mersul lucrurilor va infirma, desigur, previziunea. Social-democrații nu vor putea organiza un pol de stânga drept alternativă la comuniști și vor aluneca sub controlul acestora, tot așa cum pe ruinele țării se va ridica edificiul totalitarismului comunist.
Foto sus: Nicolae Ceauşescu în fruntea unei demonstraţii din Bucureşti pentru sprijinirea Guvernului Dr. Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945 (© Fototeca online a comunismului românesc, cota: 6/1945)