⬆

Poveștile neștiute ale Mănăstirii Slatina: de la „popirea” lui Alexandru Lăpușneanu, la Părintele Cleopa

Pe valea Pârâului Suha Mică, aproape de Fălticenii atâtor minți luminate și de Mălinii copilăriei lui Labiș, într-un loc pitoresc, întâlnim frumoasa Mănăstire Slatina, veche ctitorie voievodală. Parcurgând ruta mănăstirilor din zona Moldovei, din programul cultural România Atractivă, o vei descoperi de după perdeaua munților ca un falnic castel medieval, ale cărui turle sclipitoare par că ating cerul Bucovinei.

Construită în secolul al XVI-lea, în timpul domniei voievodului moldovean Alexandru Lăpușneanu, mănăstirea reprezintă un testament al înfloririi spirituale și artistice din Moldova medievală. Slatina este remarcabilă nu doar prin funcția sa religioasă, ci și prin grandoarea sa arhitecturală, fiind un exemplu important de stil arhitectural moldovenesc, care îmbină influențe bizantine, gotice și renascentiste. Istoria, construcția și rolul său în cultura moldovenească o fac un loc esențial pentru înțelegerea patrimoniului regiunii.

Construcția Mănăstirii Slatina a început în 1554, sub supravegherea directă a lui Alexandru Lăpușneanu, care o vedea atât ca un centru religios, cât și ca un loc de înmormântare pentru el și pentru familia sa. Finalizată în 1558, mănăstirea are hramul Schimbarea la Față a Domnului și a fost proiectată să reflecte puterea în creștere și importanța religioasă a Moldovei în timpul domniei lui Lăpușneanu. Complexul constă dintr-o biserică, un turn clopotniță, ziduri de apărare și mai multe clădiri auxiliare, toate, construite într-un stil care armonizează tradițiile moldovenești cu influențele externe din școlile arhitecturale bizantină și occidentală.

Designul arhitectural al Mănăstirii Slatina exemplifică stilul moldovenesc, un amestec unic de diverse elemente din Est și Vest. Biserica este construită pe un plan în formă de cruce, cu o cupolă centrală, un reper al arhitecturii ecleziastice bizantine. Totuși, include și elemente gotice, precum arcuri ascuțite și decorațiuni sculptate în piatră, reflectând influența stilurilor europene occidentale. Influențele renascentiste sunt vizibile în simetria și proporțiile construcției, precum și în detaliile elaborate din piatră care împodobesc exteriorul bisericii. Combinarea acestor elemente diverse reflectă natura cosmopolită a culturii moldovenești din secolul al XVI-lea, care a absorbit influențe din regiunile vecine și nu numai.

Aceste influențe vestice sunt aduse de constructorii bisericii, care erau atât meșteri locali, cât și din Transilvania. S-au folosit multe materiale de import: marmură de Hațeg (la pardoseală, cele cinci pietre de mormânt și alte ornamente sculptate), câlți de cânepă și in din Transilvania (la tencuială aplicându-se peste ea pictură în frescă) și plumb din Polonia (la acoperiș). După sfințirea bisericii, s-au clădit în următorii ani casa domnească, chiliile călugărești, zidurile împrejmuitoare prevăzute cu bastioane la colțuri. Mănăstirea Slatina a fost astfel fortificată.

„De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”

Rolul mănăstirii ca necropolă domnească adaugă o semnificație istorică suplimentară. Alexandru Lăpușneanu, care a comandat construcția mănăstirii, a fost înmormântat acolo, în 1568, alături de membrii familiei sale.

Se spune că domnitorul a fost atât de atașat de mănăstire, încât ar fi fost primit în rândul monahilor sub numele de Pahomie, trecând la cele veșnice înveșmântat într-o mantie călugărească.

Cronicarul Grigore Ureche are însă o altă versiune. În anul 1568, Alexandru Lăpușneanu s-a îmbolnăvit grav și, delirând, a cerut să fie călugărit. Intrând în agonie, el a fost tuns în monahism cu numele de Pahomie (după numele sihastrului care l-ar fi îndemnat să construiască mănăstirea). Revenindu-și și văzând că a fost călugărit, Lăpușneanu a amenințat că după ce-și va reveni din boală o să popească și el pe unii. Știind că domnitorul a făptuit multe omoruri, boierii și Doamna Ruxanda l-au otrăvit și acesta a murit. El a fost înmormântat „cu cinste” în biserica Mănăstirii Slatina.

Dincolo de istoriile sumbre din jurul domnitorului moldovean, în timpul lui Alexandru Lăpușneanu, mănăstirea a fost un centru de reformă religioasă, jucând un rol esențial în eforturile de întărire a creștinismului ortodox în regiune. A fost, de asemenea, un centru de învățare și cultură, adăpostind o bibliotecă importantă și atrăgând savanți și teologi din întreaga lume ortodoxă. Tot aici, din ordinul voievodului, au fost aduși meșteri italieni pentru a fi construită și prima fântână arteziană din Moldova.

Patimile Mănăstirii Slatina

Pe lângă importanța sa religioasă și istorică, Mănăstirea Slatina a jucat un rol crucial în strategiile defensive ale Moldovei. Ca multe alte mănăstiri din regiune, a fost construită cu ziduri de apărare solide și un turn clopotniță care putea servi drept punct de observație în perioade de conflict. Aceste fortificații erau necesare din cauza invaziilor frecvente și a amenințărilor militare cu care se confrunta Moldova în secolul al XVI-lea, în special din partea Imperiului Otoman. Arhitectura defensivă a Slatinei reflectă funcția dublă a mănăstirilor moldovenești, drept centre spirituale și bastioane de rezistență împotriva amenințărilor externe.

Lăcașul a suferit stricăciuni imediat după moartea ctitorului ei. Domnitorul Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) a luat odoarele mănăstirii, folosind o parte din argintărie ca să bată monedă. Din cauză că s-a opus, starețul Iacob Molodeț a fost îngropat de viu. Deși este restaurată de credinciosul domn Vasile Lupu (1634-1653), în anul 1691 oștile poloneze ale regelui Ioan Sobieski al III-lea o jefuiesc cu sălbăticie, împotmolindu-se apoi în fața plăieșilor din Cetatea Neamțului. După ce o vreme a fost în ruină, la începutul secolului al XIX-lea se iau măsuri de repopulare a Mănăstirii Slatina și se încep lucrări de restaurare care vor dura până către mijlocul secolului. Cu toate acestea, în 1821, la Slatina se va refugia un grup de luptători eteriști condus de Iordache Olimpiotul, care era urmărit de turci. Călugării au fugit atunci în păduri, luând cu ei cărțile și odoarele pe care le-au putut duce. Cu acest prilej, mănăstirea va suferi un asediu dur și va fi arsă și jefuită.

Pictura lăcașului este în stil neobizantin și a fost realizată în anul 1828, în momentul în care biserica a fost înnoită și reparată prin grija mitropolitului Veniamin Costachi și a arhiereului Filaret Beldiman „Apamias”, care a condus o lungă perioadă mănăstirea ca stareț. În prezent există proiecte care prevăd restaurarea picturii realizate în secolul al XIX-lea, mai cu seamă că mănăstirea a avut de suferit în ambele războaie mondiale, dar și după venirea comuniștilor. Situată aproape de granița Regatului României cu Austro-Ungaria, a avut un rol sanitar semnificativ în timpul Primului Război Mondial. Călugării tineri au plecat pe front ca infirmieri, iar cei bătrâni au îngrijit răniții aduși de pe câmpul de luptă. În urma luptelor din apropiere, biserica și întreaga așezare mănăstirească au fost grav avariate, dar complexul a fost restaurat în 1932.

Viața monahală exemplară din vremea Părintelui Ilie Cleopa

La 30 august 1949, arhimandritul Cleopa Ilie a fost desemnat să conducă Mănăstirea Slatina, aducând cu el 30 de călugări din obștea Mănăstirii Sihăstria, pentru a revitaliza viața monahală. Printre cei care au viețuit acolo în acea perioadă se numără figuri importante ale Bisericii Ortodoxe Române, precum: Arsenie Papacioc, Paisie Olaru, Daniil Sandu Tudor și Antonie Plămădeală.

Starețul Cleopa a condus Mănăstirea Slatina până în 1956, întemeind o obște care a ajuns la peste 80 de călugări. De asemenea, a fost însărcinat cu supravegherea altor mănăstiri din zonă, aplicând modelul de viață monahală de la Slatina în locuri precum Putna, Moldovița și Râșca. Cu toate acestea, anii 1950 au fost ani de persecuție, iar Cleopa a fost forțat să se ascundă în Munții Stănișoarei, din cauza anchetelor Securității. Prin decretul 410/1959, Mănăstirea Slatina a fost desființată, iar călugării au fost alungați. Apoi, în 1962, viața monahală a fost reluată la Slatina, dar de data aceasta cu o obște de călugărițe. Se pare că scriitorul Mihail Sadoveanu ar fi intervenit pentru redeschiderea mănăstirii.

Astăzi, mănăstirea servește atât ca sanctuar religios, cât și ca monument cultural, păstrând moștenirea Moldovei medievale pentru generațiile viitoare. Pentru cei veniți să descopere România Atractivă și rutele ei, mănăstirea oferă, prin arhitectura, frescele ei și semnificația sa istorică, o legătură vitală cu trecutul, oferind o înțelegere asupra interacțiunilor complexe dintre credință, putere și artă în Europa de Est din secolul al XVI-lea și până azi.

Articolul a fost publicat în numărul 273 al revistei „Historia” (revista:273), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.