Poveştile de groază, iubite şi de antici
Halloween-ul, cu faimosul ‘trick-or-treat’, este departe de a fi o sărbătoare modernă. Mult mai demult exista la celţi un festival în onoarea spiritelor celor decedaţi, numit Samhain. Atunci nu ar trebui să fim surprinşi că şi grecii şi romanii aveau celebrări similare, ţinând cont că mai toţi anticii credeau că este posibil ca duhurile neliniştite să vină să cutreiere pământul, prin urmare era nevoie de anumite ritualuri ca să le potolească. Grecii şi romanii lăsau mâncare pe pragul casei sau la morminte, sperând că morţii vor accepta ofrandele şi nu îi vor bântui pe cei vii.
Şi greco-romanii aveau o pasiune pentru poveştile cu fantome, strigoi, vampiri, vârcolaci, necromanţie sau case bântuite, la fel ca şi modernii. În poveştile lor, morţii se reîntorc pe pământ din diferite motive, dar în special pentru a cere o înmormântare cum se cuvine. Deoarece vorbim de o civilizaţie care punea mare preţ pe riturile funerare şi considerau că lipsa unei proceduri corecte puteau nelinişti foarte tare sufletul. Câteva relatări despre cadavre reanimate găsim în lucrarea unui autor de secol II, pe nume Phlegon din Tralles.
Colecţia sa de povestiri, “Mirabilia”, este un adevărat ‘tabloid’ al vremurilor antice. Phlegon practic adună tot ce aude şi i se pare bizar, toate poveştile şocante. Una dintre aceste poveşti vorbeşte despre o fată decedată care se întoarce în toiul nopţii în casa părinţilor săi. Când o zăresc, aceasta se prăbuşeşte la pământ. Oripilaţi, părinţii îi ard trupul pentru a evita încă o întoarcere neaşteptată. Se face aluzie la absenţa unor ritualuri corespunzătoare care au permis spiritului să revină. În altă poveste, un mort se întoarce pentru a-şi lua cu el copilul orfan. Când localnicii refuză să i-l predea, strigoiul îl prinde, îi rupe mădularele şi îl mănâncă. Apoi dispare sub privirile terifiate ale celor prezenţi.
Grecii şi romanii aveau o preferinţă aparte şi pentru necromanţie, un tip de magie folosit pentru a invoca spiritul unui mort în vederea interogării lui asupra anumitor lucruri pe care doar el le ştie. O astfel de poveste ne parvine din secolul al V-lea a.Hr., de la Herodot. Periandros, tiranul Corinth-ului, caută nişte bani pe care i-a pierdut. Ca să-I găsească invocă spiritul soţiei sale, Melissa. Dar sufletul refuză să colaboreze. Melissa este furioasă pentru că Periandros i-a ars trupul fără veşminte. Plângerea Melissei este ciudată, pentru că privarea de veşminte nu este tocmai păcatul principal pe care l-a comis Periandros – el este ce i-a adus sfârşitul! Dar sufletul nu se plânge din cauza crimei, ci doar din cauza ritului funerar nesăvârşit corespunzător. Oricât de neînţeles ar părea pentru cititorul modern, Herodot povesteşte episodul pentru a arăta cât de rău este Periandros pentru că nu împlineşte tradiţia funerară.
Populare în antichitate erau şi poveştile cu case bântuite, dintre care una o avem de la Pliniu ce Tânăr, secolul al II-lea. În Athena exista o casă spaţioasă, cu multe camere, dar în care mirosea urât şi nu numai. În toiul nopţii se auzea de aici un zdrăngănit de metal, air dacă ascultai mai cu atenţie puteai auzi chiar zornăitul unor lanţuri. În curând se ivea şi fantoma unui om bătrân şi murdar, cu păr neîngrijit şi barbă dezordonată. Era înlănţuit. Localnicii nu mai puteau avea pace, iar unii dintre ei chiar mureau din pricina terorii şi lipsei de somn. Chiar şi când fantoma nu îşi făcea apariţia, imaginea sa tot bântuia minţile oamenilor. Casa este într-un final părăsită şi lasată la mâna fantomei.
Apoi soseşte la Athena filosoful Athenodorus, care află de preţul mic care se cerea pe chirie. Aflând zvonurile înspăimântătoare, nu se lasă intimidat, ba chiar îl interesează şi mai mult să o închirieze. La lăsarea serii, cere un pat în faţa casei, nişte tăbliţe de scris, un stylus şi un opaiţ. Trimite înapoi servitorii şi se concentrează asupra scrisului, ca să împiedice mintea să producă frici absurde. La început, ca de obicei, este o linişte profundă. Apoi se aude treptat zdrăngănitul lanţurilor. Athenodorus nu lasă din mână stylus-ul, concentrându-se asupra muncii. Fantoma se apropie din ce în ce mai mult de el, ajungând în pragul casei. Filosoful vede şi recunoaşte spiritul care îl cheamă la el. Nu îi răspunde la chemare, în schimb îi face semn să aştepte puţin. Se întoarce la scris. Fantoma se apropie şi mai mult de el, venind cu lanţurile deasupra capului său! Athenodorus se mai uită o dată în jur, fantoma îi face semn să-l urmeze. Ceea ce Athenodorus şi face. Ajung în grădină, unde spectrul dispare brusc. Filosoful smulge nişte iarbă pentru a marca locul unde a dispărut, iar în dimineaţa următoare se duce la magistraţi şi le cere să excaveze locul. Aceştia descoperă acolo o grămadă de oase, cuprinse de lanţuri. Se adună osemintele şi mortul are parte de o înmormântare publică. Astfel, spiritul se linişteşte şi părăseşte casa cu pricina.
Din poveste nu aflăm cine este şi de ce a ajuns prizonier. Accentul cade şi aici pe înfăptuirea ritualului. De fapt, majoritatea realtărilor cu case bântuite sfârşeşc prin asigurarea unei înmormântări decente mortului. Pliniu ne oferă şi pilda unui personaj educat. Athenodorus, un om inteligent, conferă credibilitate poveştii şi indică o cale corectă de a aborda supranaturalul. Tipologia aceasta va fi frecventă în literatura modernă. Raţiunea eroului este cea care permite ieşirea din criză. Totodată, imaginea spectrului înlănţuit va deveni una dintre preferatele literaturii moderne, apărând de pildă în faimosul “Christmas Carol” a lui Dickens (1843), în scena când fantoma lui Marley apare pe lângă Scrooge, care încearcă să-şi păstreze calmul, gândindu-se că hacucinează din cauza indigestiei.
Nu numai Dickens îi este dator lui Pliniu. Oscar Wilde, în “The Caterville Ghost” (1887), spune povestea unei familii americane care rezidează într-o casă bântuită din Anglia. Aceleaşi teme, ca noaptea, liniştea, lanţurile, zgomotul care se intensifică, fantoma cu aspectul unui om bătrân neîngrijit, omul raţinal care nu se panichează, apar şi la Wilde. Numai că el continuă într-o notă ironică, americanul reproşându-i că mai trebuie să ungă lanţurile pentru că fac un zgomot teribil.
Pe scurt, multe aspecte din poveştile de groază, fie ele moderne sau antice, reflectă anumite convingeri religioase legate de importanţa păstrării ritualurilor funerare, menite să asigure o trecere împăciuitoare în lumea cealaltă. Spiritele au nevoie de odihnă şi dacă nu o pot obţine, se întorc să o revendice. Credinţa în viaţa de apoi care impregnează astfel de poveşti este o constantă culturală. Anticii ne arată încă o dată că nimic nu este cu adevărat nou.
