Păstorel Teodoreanu: Era Caragiale inteligent?

Pe 27 aprilie 1935, Păstorel Teodoreanu (foto stânga sus) publica în ziarul ”Adevărul” un articol cu un titlu provocator: ”Era Caragiale inteligent?”. Autorul povestește cum i-a fost adresată această întrebare și mărturisește că răspunsul său nu a fost la înălțime.

Redăm mai jos articolul integral:

”Sper că cetitorul își dă seama că nici îi pun, nici îmi pun asemenea întrebări. De altfel, una, din același aluat (n-o formulasem eu), aștepta răspuns în coloanele unui mare periodic francez:

Shakespeare, était-il intelligent?

Răspunsul a venit, pe măsură:

Mais, il n-avait que faire de lʼintelligence!

Răspunsul la întrebarea noastră n-a fost însă la înălțime. O recunosc, și cu melancolie, căci eu l-am dat.

Mă dusesem în Dealul Mitropoliei (pe atunci nu aveam Patriarh), la Camera Deputaților, unde aveam treabă cu un amic care, la acea epocă reprezenta națiunea. Amabil, amicul m-a poftit în incintă, până la terminarea ședinței. I-am mulțumit, dar n-am intrat. În asemenea cazuri, am preferat totdeauna bufetul, măcar că nu-i faimos. Nu-mi place să mă simt tolerat. Și, întrucât un musafir al incintei e mai mult decât un fotoliu, care în definitiv, e la locul lui și are măcar voie să scârțâie? Să stai impasibil, pe când un om de seamă, pe care ți-ar plăcea să-l asculți, încearcă zadarnic să se facă auzit, fiindcă gloata urlătoare are impresia că va fi mai pe placul șefului, dacă prin interjecții și apostrofe nearticulate îl va împiedica să vorbească? Să asiști ca o mumie la votarea prin aclamațiuni sau ridicare de mâini, a unei legi pe care o socotești idioată? Să auzi un energumen, debitând de la tribună, în numele poporului român, cele mai formidabile insanități, fără să-ți fie îngăduit un gest de dezaprobare, o vorbuliță, sau cel puțin să-i dai cu călimara-n cap?

Nu, nu, prefer bufetul! O bere bună, o cafeluță proastă, un tovarăș întâmplător și vremea trece.

În ziua aceia, nimerisem bine. O masă de prieteni, băeți deștepți și veseli. Discuția aprinsă, berea înghețată. Puteam aștepta oricât! Se vorbea de Caragiale. Costel, un băiat voinic, oacheș, cu păr mare, buclat și privire pătrunzătoare sub fruntea lată și boltită, era într-o vervă drăcească. Zise:

– L-ați auzit adinioarea pe nenea Manolache (șeful organizației din care tot grupul făcea parte)? Și, imitându-l: Munca și higiena socială sunt cele două coloane vertebrale prin care respiră cerul unei națiuni! „O scrisoare pierdută” continuă, domnii mei, o continuăm. Alegători și aleși, toți avem rol în ea. Oriunde, oricine și oricum i-ar face monumentul maestrului, nu-i va putea aduce un omagiu mai mare decât acela pe care îl reprezintă această cupolă, care-i adăpostește copiii, lăsându-i să se manifeste liberi, în văzul întregii țări. Nu există regisor care să fi visat înscenare în stil mai grandios. Toată țara participă la spectacol, toți facem parte din el.

*

Între timp, se apropiase de masa noastră conu Iancu, zâmbind cu bunăvoință și mângâindu-și favoriți albi. Conu Iancu fusese de mai multe ori ministru și prezidase pe rând și Camera și Senatul. I-am oferit scaunul meu.

– Și credeți voi, băieți, că acest Caragiale era un om inteligent? (Costel îmi făcea semne din ochi să-l las să vorbească, dar nici nu mă gândisem să fac altceva).

Unul, mai fără tact, replică:

– E o întrebare care astăzi nu se mai poate pune!

Conu Iancu oftă amar:

 – O fi, dar voi nu-l știți decât din scrierile lui. Eu l-am văzut.

În fața acestui argument peremptoroiu Costel avu un gest de aprobare:

– L-ai cunoscut personal, coane Iancule?

– L-am cunoscut pe urmă, dar nu de aproape. Întâiu să vă spun cum l-am văzut: Mă întorceam cu nevastă-mea din străinătate. După ce trecem de Brașov, intrăm în vagonul-restaurant să luăm un ceai. Să fi fost 8 sau 9 dimineața... nu-mi amintesc. Intrăm. Deabea ne așezasem, când, zărim la masa de alături un individ congestionat și descheiat la guler. Pe masă, numai sticle goale. Am aflat mai târziu că era de cu seară acolo. Nu trecu mult timp și apăru alt individ, tot atât de congestionat și luă loc la masa lui. Mai comandară bere. Apoi, începură să vorbească pe românește, dar așa porcării, că nevastă-mea se făcuse verde. I-am făcut semn să se facă că n-aude. Ea, nu, că leșină. Așa e damele, sensibile. Ce te faci, nene? Să fac scandal? Nu face! Ne-am ridicat cu ceaiurile nebăute și am intrat în compartiment.

– N-ați reclamat? întrebă cineva.

– Ca români, nu puteam pentruca să ne dăm în spectacol în țară străină (Costel îmi făcea cu ochiul, având aerul să-mi spuie: așa-i că-i dulce?). Dar asta nu importă. Știți cine era acela care vorbea mai multe porcării?

Toți amuțiserăm în fața enigmei. După o lungă tăcere, aprins, mânios, conu Iancu ne dumeri:

– Caragiale, domnilor, Ca-ra-gia-le!

Privirea lui conu Iancu spunea clar: Ce mai vreți? Amicii mă spionau neliniștiți. Îmi cunoșteau firea și sentimentele față de marele scriitor. Se așteptau, fără îndoială la o replică tăioasă. Sunt singur că trebuie să-i fie decepționat teribil, atunci când am întrebat ipocrit:

– Coane Iancule, nu te supăra, dar ai văzut cu ochii matale cele ce ne-ai povestit, sau vrei să râzi de noi?

Conu Iancu mă privi cu toată buna lui credință:

– Cum te văd!

– În cazul acesta, ce să zic? Ai dreptate. Nici vorbă nu mai poate fi de inteligența lui Caragiale.

Conu Iancu se înseninase:

– Îmi pare bine că deși ești tânăr, nu te lași influențat.

De-atunci, conu Iancu îmi face deosebita cinste de a mă considera printre prietenii lui.

Ce pot pentruca să fac?”

Al. O. Teodoreanu