Napoleon Bonaparte si Constituţia anului VIII

Odată cu lovitura de stat din 18 brumar, anul VIII (9 noiembrie 1799), Bonaparte pune capăt celor zece ani de revoluţie. Stăpân al celei mai mari puteri de pe continent, extinsă prin anexiuni şi prin influenţa directă pe care o exercită asupra republicilor-surori, Bonaparte îşi va consolida autoritatea şi va sistematiza realizările revoluţionare.

Constituţia anului VIII din 13 decembrie 1799 (22 Frimaire, an VIII), , scurtă şi obscură”, aşa cum o dorise Napoleon, legitimează după evenimentele din 18 brumar/ 10 noiembrie, guvernarea Consulatului (1799-1802) ca formă colegială a puterii. Elaborată sub patronajul abatelui Sieyès, reformator moderat, supranumit şi, , cârtiţa revoluţiei”, ea porneşte de la ideea că, , încrederea vine de jos, dar puterea vine de sus”. Constituţia este supusă plebiscitului (7 februarie 1880) şi aprobată cu 3 000 000 de Da şi 1500 de Nu. Ea nu semnifică întoarcerea la Vechiul Regim, ci inaugurarea unui regim autoritar care va pacifica societatea franceză, consiliind valorile fundamentale ale revoluţiei cu valorile Vechiului Regim.

Principiile constituţiei

Constituţia consacră patru Adunări Legislative (Tribunatul, Corpul legislativ, Senatul, Consiliul de stat), în care primul-consul numeşte guvernul şi are drept de iniţiativă legislativă. Puterea legislativă este divizată cu scopul de a fi slăbită. Prima adunare legislativă este Tribunatul. Acesta este format din 100 de membri, numit pentru o perioadă de cinci ani. Ulterior, numărul membrilor se diminuează tot mai mult, ajungând de la 100 de membri la 50, iar de la 50 se va ajunge, în final, la 25. Atribuţiile Tribunatului sunt de a discuta proiectele de legi şi de a da aviz negativ sau pozitiv. Nu îi este permis de a da amendamente., , Tribunatul are dreptul de a deferi Senatului, din motive de neconstituţionalitate, listele notabilităţilor şi actele corpului legislativ. Îi poate denunţa pe miniştri. Este deci o posibilă putere în opoziţie:în consecinţă, va suferi numeroase modificări şi va fi suprimat în timpul Imperiului”[1].

Proiectul, dacă va fi admis va trece la Corpulul Legislativ. Acesta îl votează, apoi e promulgat de primul-consul şi devine lege., , Corpul legislativ, compus din 300 de membri, aleşi de Senat pentru o durată de cinci ani, votează legea fără a o discuta”[2]. Senatul este format din 60, apoi 80 de membri şi se ocupă de constituţionalitatea legilor. Acesta are rolul unui, , paznic al constituţiei”. Preşedinţia Senatului este oferită lui Sieyès care împreună cu consulul Roger Ducas numeşte jumătate plus unul din membrii Adunărilor[3]. Consiliul de stat se ocupă împreună cu guvernul de elaborarea proiectelor de lege şi sunt transmise Tribunatului. Sistemul de vot era cenzitar. Constituţia, , stabilea un sufragiu universal în trepte. Electorii desemnau 10% din ei pentru a figura pe lista notabilităţilor comunale, 10% dintre cei de pe respectiva listă erau aleşi pentru a figura pe lista notabilităţilor departamentale şi alţi 10% pentru lista notabilităţilor naţionale”[4].

Primul-consul are dreptul de a numi membrii Senatului. Aceştia, la rândul lor, numesc membrii tribunatului. Acest sistem dădea puterea consului să controleze puterea legislativă. În acest fel, regimul napolenian, deşi are meritul de a fi restabilit ordinea, a organizat o veritabilă dictatură. În acelaşi timp, se realizează o serie întreagă de reforme în domeniul administrativ, juridic, monetar şi laic. Se începe redactarea codurilor de legi:codul civil, codul comercial, codul penal, care vor fi instrumente de expansiune.

Pe plan administrativ, departamentele au fost organizate, Directorul este înlocuit de un prefect care reprezintă guvernul şi care are atribuţii locale. În acelaşi timp, el are în subordine subprefecţii, primarii şi consilierii municipali. Astfel, se constituie un sistem adminstrativ piramidal foarte eficient în care ţelurile conducerii se execută cu vigoare şi rapiditate[5]. Libertăţile locale sunt suprimate. Administratorii nu mai sunt numiţi de popor, ci desemnaţi de puterea centrală. Prefecţii şi subprefecţii execută în departamente voinţa consulară şi imperială, judecătorii, numiţi de guvern sunt supravegheaţi de reprezentanţii Ministerului Public.

Prin reforma judiciara se instituie 400 de tribunale de prima instanţă, câte un tribunal pentru fiecare arondisment şi 22 de tribunale de apel devenite Curţi de Apel pentru a se pronunţa asupra verdictelor date de tribunalele de arondisment. Totodată, s-au mai instituit 98 de de tribunale penale şi un tribunal de casaţie[6]. Prin reorganizarea financiară, Napoleon completează măsurile luate la revoluţie şi creează o monedă cu acoperire în aur. Banca Franţei, înfiinţată în 1800 îi revine în 1803 monopolul tipăririi[7]. Codul civil din 1804 care enumeră 2281 de articole consfiinţea sfârşitul privilegiilor, recunoaşterea dreptului de proprietate, libertatea muncii etc. şi care reprezintă pentru următoarele două secole cadrul juridic al Franţei, dar şi al altor ţări care s-au inspirat din codul lui Napoleon[8].

În plan religios, Napoleon a negociat cu Roma la concordatul din 15 iulie 1801 recunoaşterea catolicismului ca religie a, , marii majorităţi a francezilor”. Papa Pius al VII reprezenta instituţia canonică, iar primul-consul numea pe episcopi şi arhiepiscopi. Actele Curţii de la Roma nu puteau să treacă în Franţa fără autorizaţia guvernului[9].

Regimul Consulatului, care apare ca primă etapă a dictaturii lui Bonaparte, se vrea un regim de pace victorioasă. Continuând un efort militar uşurat în mod deosebit de victoriile precedente, Bonaparte distruge a doua coaliţie şi obligă Austria (Luneville, 1801), apoi Anglia (Amiens, 1802) să semneze o pace care pare să consfinţească victoria Revoluţiei franceze în Occident., , În 1802, după pacea de la Amiens, în urma unui plebiscit, este numit "Consul pe viaţă”. Doi ani mai târziu, un senatus-consulte face din el împăratul ereditar al Republicii Franceze, sub numele de Napoleon I. Revoluţia ia sfârşit odată cu abandonarea cuceririi sale esenţiale: libertatea politică”[10].

Cert este că menţinând principalele cuceriri ale Revoluţiei, Consulatul şi Imperiul napolenian au purtat în vârful baionetelor franceze, de-a lungul şi de-a latul Europei, promisiuni de esenţă revoluţionară pentru acea epocă. Eşecul a urmat inconsecventei împlinirii lor. Totuşi, Napoleon, prin reorganizarea administrativă a Franţei, îi imprimă acesteia o marcă de autoritate în centralizare, în aşa fel încât sistemul administrativ supravieţuieşte 150 de ani. În definitiv, chiar dacă perioada napoleniana este dominată de caracterul autoritar al împăratului, opera acestuia rămâne totuşi fundamentală. Napoleon a fost acela care a creat Franţa modernă, efectuând sinteza dintre opera Vechiului Regim şi opera Revoluţie.

Bibliografie

Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. III, Editura Institutul European, Iaşi, 1998.

Carpentier Jean, Lebrun François, Istoria Franţei, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.

Dreyfus F.G., Jourcin A., Thibault P., Milza P., Evoluţia lumii contemporane, vol. III, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2009.

Eminescu, Gheorghe, Napoleon Bonaparte, Editura Academia Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1986.

NOTE

[1]F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Evoluţia lumii contemporane, vol. III, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2009, p. 59.

[2]Ibidem, p. 59.

[3]Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, Editura Academia Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1986. p. 163.

[4]F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit, p. 59.

[5]Ibidem, p. 60.

[6]F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit, pp. 60-61.