Misiunea lui Vîşinski

După ce Armata Roșie a ocupat Bucureștiul, un înalt personaj sovietic debarca pe aeroportul Băneasa. Îmbrăcat cenușiu, în haine standard, arăta exact ca un amploaiat din Gogol. Ca un guzgan cenușiu tocmai ieșit din subterane sau ca un hârţogar confiscat de multele lui treburi funcționărești. Avea un aer pașnic, părea cineva incapabil să facă rău unei muște. Mutra lui te înșela. Palid, părea cineva care ieșea rar dintre dosare ca să îl vadă soarele. Avea în obraji acea „culoare kremliniană” despre care scria Milovan Djillas în cartea sa despre vizita sa la Moscova (*Milovan Djillas, Conversații cu Stalin). Andrei Ianuarevici Vîșinski era numele lui și obișnuia – în glumă/în serios, nu știu – să se prezinte drept „un burghez din Odessa”. Poate o făcea după câteva păhărele de vodcă.

Fusese menșevic în tinerețe. La congresul de la Londra, din 1903, al Partidului Social-Democrat din Rusia, cele două facțiuni – bolșevici și menșevici – s-au scindat. De atunci dihonia a stăpânit mulți ani partidul. Menșevicii erau detestați de bolșevici, de Lenin mai ales. Stalin, după ce a preluat puterea, în anii ’20, i-a prigonit și i-a decimat. I-a trimis în Gulag, în cazul fericit că scăpau cu viață. De obicei ajungeau în fața unui pluton de execuție.

Viața lui Vîșinski a constat în încercarea disperată de a-și face uitat trecutul menșevic. A dus o luptă continuă pentru a supraviețui. „Burghezul din Odessa” a devenit o slugă supusă în mâinile lui Stalin, care s-a folosit de el la treburile cele mai murdare. Și-a dat măsura ticăloșiei fără limite în timpul proceselor „Marii terori”, care viza lichidarea Vechii Gărzi. Ca menșevic nostalgic, nu i-a displăcut această ocupație cinică – să îi căsăpească pe bolșevici. A plouat cu sentințe capitale. Ironia istoriei.

După o logică paradoxală, „dialectică”, Buharin, Kamenev, Zinoviev, colaboratorii lui Lenin, erau niște trădători. Se făceau vinovați de complot, puseseră la cale înfrângerea pretinsei revoluții proletare. Aceste procese au fost niște înscenări grosolane. Faptele descrise în rechizitorii nu aveau nicio legătură cu realitatea. Erau procese contrafăcute și execuții politice.

A urcat în carieră pe cadavre, literalmente, până la treapta de procuror general șef al URSS. Cineva ar putea număra cadavru cu cadavru. Își termina rechizitoriile cu formule ca aceasta – citez – „Cer ca toți acești câini turbați să fie împușcați, până la unul!”. Nu arăta ca un căpcăun, nici ca un Diavol, nici ca un monstru uman, ci ca un modest funcționar de provincie. Avea un aspect cu totul banal. Hannah Arendt a vorbit despre „banalitatea răului”. Andrei Ianuarevici Vîșinski (n. la Odessa la 10 decembrie 1883) făcea parte dintre cei a căror aparență nu spune nimic, dar care ascunde – prin contrast – un criminal în serie, un sadic și un scelerat. Acesta era personajul – un cabotin și un satrap.

Vocea lui Stalin la Bucureşti

A debarcat la București cu misiunea să distrugă tot ce putea din lumea românească. Simpla lui apariție undeva provoca spaima interlocutorilor români. Elita politică locală se temea de el mai mult decât de toți mareșalii sovietici la un loc. Nutrea un profund dispreț pentru lumea din jur. Pe români îi trata ca pe niște sub-oameni. Când le vorbea, nu îi vedea. Nu cerea păreri, nu conversa. Dădea ordine și atât. Era His master’s voice! Emisarul lui Stalin! Deși adjunct la Externe la mijlocul anilor ’40, rămăsese 100% în sinea lui procuror. Nu avea nimic dintr-un diplomat.

Acesta era personajul debarcat la București în toamna anului 1944. Uneori, presa îi anunța vizita, dar nu întotdeauna. Mereu însă venea cu o misiune precisă. Dacă s-ar fi amorezat de Capitala noastră ar fi fost ceva. Sau de o duducă autohtonă – dar imaginația, poftele nu îl duceau până acolo. Știa doar că trebuia să îngroape definitiv regimul democratic de la București și a instigat cozile de topor locale – Dej, Pauker, Bodnăraș & Co. – să îi dea lovitura de grație. Din păcate, i-a reușit isprava. România nu-și va reveni o jumătate de secol.

Vîșinski umbla prin oraș într-o coloană, mașinile aveau numere de înmatriculare sovietice și însemne diplomatice. Avea gardă și era strict păzit. Era găzduit nu la Athénée Palace, cum era obiceiul pentru oaspeții străini ai guvernului, ci la ambasada URSS din șoseaua Kiseleff. Era ministru adjunct de Externe – și nu avea voie să se întoarcă la Moscova fără să-și fi făcut treaba 100%.

Era înghețat de frică, deși la București era ceva mai cald decât în Rusia. Știa că în Siberia erau libere destule locuri, deși fuseseră internați acolo peste 10 milioane de cioloveci. S-ar fi găsit ceva și pentru el. La Lubianka, în spatele statuii lui Felix Djerjinski, era loc destul la un zid, cu un pluton de soldați care te privesc în ochi și îți ochesc inima. E de înțeles încăpățânarea, zelul de care a dat dovadă în relația cu politicienii români.

Așa, de pildă, în decembrie 1944, Ion Mihalache, al doilea om în PNȚ, a spus în cadrul unei audiențe oficiale cerute de Mihalache că PCR este un partid prea mic, nu are rădăcini și nici bază de mase, și nu va face față guvernării. Numai PNȚ, a mai zis Mihalache, este capabil să facă guvernul și este și dispus la o colaborare loială cu sovieticii. Vîșinski a respins propunerea și l-a poftit afară. Avea un dinte împotriva lui pentru că, în 1942, ceruse într-o scrisoare publicată în presă să plece voluntar pe frontul rusesc – în pofida vârstei – ca să lupte împotriva bolșevismului. Vîșinski a relatat discuția avută cu numărul 2 din PNȚ chiar în aceeași seară emisarilor USA și UK din Comisia Aliată de Control.

Moscova, prin vocea autoritară a lui Vîşinski, îl vrea pe Petru Groza premier

„O mână de canalii devorate de ambiții încearcă să subjuge poporul român”

Criza politică din România se declanșează în ziua când se termină Conferința de la Yalta. Atunci, generalul Rădescu a ținut un discurs de bilanț al guvernării sale. El trebuia să se țină la Cinema Scala. La ora începerii mitingului anunțat, sala era plină până la refuz de bravul proletariat bucureștean adus cu japca de la CFR, Vulcan, Lemaitre, PTT. Mitingul generalului a fost mutat urgent la Cinema Aro. Nu era deloc atmosfera marilor premiere cinematografice cu care bucureșteanul era obișnuit. Bulevardul amintea mai curând de preziua unei insurecții – baricade, patrule, armata în patrulă.

A doua zi, la prânz, duminică, trebuia să se țină un dineu oficial la Sala Cercului Militar cu membrii Comisiei Aliate de Control, membrii guvernului și corpul diplomatic. Generalul Rădescu nu dă curs invitației – ofensându-i pe ruși. A invocat, pentru a se sustrage, starea de sănătate, deși Gheorghiu-Dej și Petru Groza au insistat, prezentându-se la biroul său.

Pe lângă portofoliul de premier, generalul Rădescu îl deținea și pe cel de ministru de Interne. La 17-18 februarie au loc incidentele de la uzina Malaxa, care duc la o escaladare masivă a crizei. La 24 februarie, mulțimea strânsă în Piața Palatului este mitraliată de un detașament de șoc comunist. În aceeași seară, Rădescu se adresează românilor prin Radio București. Iată câteva extrase din discursul său: „O mână de canalii devorate de ambiții, la ordinul a doi străini, Ana Pauker și ungurul Vasile Luca, încearcă să subjuge poporul român și, în acest scop, nu ezită să se folosească de armele teroarei. (...) Vor să asasineze țara. Pe tot teritoriul nostru, crimele sunt nenumărate... Astă seară voi expune doar ce s-a întâmplat astăzi, pentru a zădărnici toate mârșăviile pe care încearcă să le impute poporului și mie însumi, ca să-și camufleze mai bine crimele. (...) În capitală, crimele lor sunt cele mai grave.

Au tras asupra Palatului Regal. (...) Au tras asupra prefecturii poliției, au atacat ministerul de interne, unde mă aflam. Un glonte a spart fereastra și a pătruns în cabinetul meu de lucru. Acum trei sferturi de oră, cetățenii care manifestau pentru rege în fața Palatului Regal au fost mitraliați dintr-un automobil. Sunt doi morți și 11 răniți. (...) Sufletul negru al celor fără Dumnezeu și fără patrie nu a șovăit să se încarce cu aceste păcate. (...) Trebuie să ne ridicăm ca un singur om spre a face față pericolului. Eu și, alături de mine, armata ne vom face datoria până la capăt. În ce vă privește rămâneți la posturile voastre”. Generalul știe ce spune – Ana Pauker, Emil Bodnăraș, Vasile Luca etc. nu numai că erau cetățeni sovietici, dar erau și agenți în subordinea serviciilor speciale sovietice. În ce măsură ei apărau interesele românești? Nu e greu de spus.

Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 261 al revistei „Historia” (revista:261), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.