JURNALUL DE LAGĂR AL SUBLOCOTENENTULUI NICOLAE PIETRARU
Pe 28 Făurar 1917, la ora 6 dimineaţa, au ajuns la Strallsund. Li se aduc bagajele în lagăr. Fac baie, îşi spală hainele la etuvă. Primeşte fiecare zahăr şi marmeladă pentru o săptămână. Stau 8 ofiţeri într-o cameră. Toate visele tânărului Pietraru au ca decor satul şi casa, iar ca personaje, familia, părinţii şi fraţii. Află de la Enescu Alexandru cum s-a desfăşurat lupta de la Pârscov de pe 29 noiembrie 1916. Un regiment german a pătruns, prin surprindere, pe Valea Bălănesei, trecând prin Pănătău şi Pietraru. Un general român, aflat la Pârscov, a plecat în grabă spre Buzău.
Trupele române erau pe aliniamentul Cislău. Nemţii au săpat tranşee, să le taie retragerea la Pârscov şi să-i încercuiască, dar două batalioane din Regimentul 11 Siret au contraatacat viguros la confluenţa Bălănesei cu râul Buzău şi au făcut posibilă retragerea diviziei spre oraş. Au fost morţi şi răniţi de o parte şi de alta. „Morţii zăceau în spatele tufişurilor”. Nemţii au doborât cu tunul clopotniţa bisericii din Pârscovul de Sus, pentru a anihila un cuib de mitralieră al românilor. „Populaţia s-a prezentat mizerabil aici, refuzând să dea vreo lămurire trupelor noastre, deşi inamicul era în sat”.
La Strallsund prizonierii îşi petrec timpul jucând table şi cărţi. N. Pietraru începe să înveţe limba germană. În multe împrejurări i se întăreşte convingerea că ofiţerii ruşi sunt „bădărani lipsiţi de maniere”. Sensibilul sublocotenent avea 25 de ani! Visează chiar şi pomii din grădina casei părinteşti şi, mai cu seamă, o tânără care se făcea că e logodnica sa. Crede în semnele bune şi în cele rele care îi apar ziua şi noaptea. Se visează învăţător aflat în prima zi de şcoală, sau în prăvălia din Pietraru sau udând leandrii înfloriţi. La Strallsund, care e o insulă în Marea Baltică, li se permite să pescuiască într-un canal, în micul Däuholm, să organizeze şedinţe literare, să pună în scenă piese de teatru. Se bucură că îi apar în vis bunicii Năstase şi Polina Pietraru.
Pe 1 aprilie 1917, fiecare prizonier primeşte 4 kg de pesmeţi (din Paris), 200 gr de şuncă (din Uruguay) şi cărbuni pentru sobă. Vor sărbători Învierea Domnului după calendarul catolic, pe 2 aprilie, când vor merge la biserică.
Speranţa eliberării nu-l părăseşte niciodată…
Nemţii se arată „curtenitori” cu prizonierii români, dând stingerea mai devreme, ca să facă economie la energia electrică (2 aprilie 1917). Profesorul Nazari, directorul Şcolii Normale din Galaţi, propune învăţătorilor aflaţi în lagăr să discute „perspectivele şcolii româneşti după război”. Se propune ieşirea lor din conducerea băncilor populare şi „abţinerea de a face politică a întregului corp didactic”. Se aude că ocupanţii vor să reorganizeze teritoriul românesc şi, în acest scop, vor pregăti cadrele militare aflate în lagăre. Pe de altă parte, s-a zvonit că ruşii vor invada Moldova unde s-au retras conducerea ţării şi armata sa. Ofiţerimea din lagăre a luat hotărârea să se organizeze ca armată de apărare. Zvonuri, zvonuri… Colonelul Sturza le aduce la cunoştinţă (3 aprilie) că România a pierdut 8000 de ofiţeri, din care 2800 sunt prizonieri, şi 350 000 de soldaţi. S-au mărit raţiile săptămânale de carne şi de cartofi, alimente primite din Uruguai şi Argentina.
Referitor la planul reorganizării teritoriului de către inamic, sublocotenentul Pietraru a hotărât pentru sine să sufere până la capăt în lagăr şi să refuze să colaboreze cu ocupantul. „Nu-mi sacrific demnitatea pentru stomac şi nu voi să înfrunt dispreţul ţării” (9 aprilie). Colonelul Sturza face o listă pe care se trec unii, dar, după mai multă chibzuială, se şterg. Colonelul pleacă în alt lagăr, „să ducă vrajba între români mai departe”.
16 aprilie 1917:Se împlinesc 9 luni de când bravul sublocotenent a plecat de acasă. Priveşte un zepelin pe care îl aseamănă cu o balenă. Capătă „drept de soldă”. Primesc din ţară „Gazeta Bucureştilor”, o publicaţie colaboraţionistă în care ticăloşii „îşi fac mendrele, ponegrind tot ce-i românesc, pe Brătianu îl numesc Orbul de la Florica, dar le vom arăta noi cine suntem, după încheierea păcii!” (20 aprilie). Citesc în ziare că belgienii sunt hotărâţi să-i pedepsească pe cei care au primit slujbe de la ocupantul german. De teamă, alţi ofiţeri români şi-au retras numele de pe lista lui Sturza. N. P. a visat că era învăţător la Lunca Frumoasă. În sala de mese „a micului Danholm” se desfăşoară cursuri zilnice de limbi străine (germană şi engleză), istorie, economie politică, contabilitate şi ştiinţe naturale. Pe 7 mai aude pentru prima dată, cucul. Acest moment îi răscoleşte sufletul. Îl încurajează informaţia că s-au deschis fronturi noi antigermane în nordul Italiei şi în Polonia, cu scopul de a slăbi puterea militară a agresorului. Pe de altă parte, este dezamăgit de anarhia din Rusia şi de aportul scăzut al armatei ruseşti pe front.
Ca urmare a listei lui Sturza, pleacă în ţară 200 de ofiţeri. Sunt înlocuiţi de alţii, aduşi din lagăre în care „au fost supuşi unui regim foarte aspru de represalii”:mâncare proastă, pedepse, interzicerea plimbărilor, pentru a fi siliţi să colaboreze. Sunt slabi, fantomatici. Plecaseră în ţară 266 din 357! „Ce oroare!” N. P. este impresionat de faptul că un zvon poate schimba total atitudinea prizonierilor, apoi altul şi altul…, făcând din ei marionete în mâinile destinului. „Idealiştii pântecului s-au dus în ţară să pescuiască în apă tulbure, să cureţe ogorul strămoşesc de mărăcini şi să cultive ciulini…nemţeşti” (15 mai).
De ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, gândul său se îndreaptă către fratele mai mic, Costică, „urându-i sănătate şi cuminţenie, asemenea şi celorlalţi membri ai familiei”. Pe 23 mai, nota cu amărăciune, :„la ora 7 p.m. se împlinesc 6 luni de când am fost luat prizonier la Pantelimon. Ce nenorocire şi ruşine! La ziua răfuielii, va da socoteală cel care a fugit şi ne-a lăsat zălog duşmanului…” Patru zile mai târziu a primit un pachet cu alimente de la societatea „Le Vetement du Prisonnier de Guerre, section roumaine”, din Paris:6 batoane de ciocolată 2 pungi cu cafea, o cutie cu lapte condensat, o cutie cu budincă de orez, o cutie cu carne de porc, o cutie cu sardele şi un ghiveci de legume cu carne.
Brătianu a declarat pentru un ziar german că România nu a urmărit cuceriri teritoriale, ci aducerea românilor de sub ocupaţia maghiară, alături de fraţii lor. „Bravo!” apreciază N. Pietraru. „Ce ironie!” exclamă el când li se face cunoscut că pot trimite scrisori în teritoriul ocupat, dacă sunt făcute în germană, maghiară, turcă sau bulgară. „Probabil că au de gând să interzică limba română”, observă sublocotenentul. Pe 31 mai notează că este ultima zi de şcoală şi elevii lui din clasa I vor intra în vacanţă. „Şi-or fi aducând aminte de mine astăzi, când eu mă gândesc cu dragoste duioasă la ei, azvârlit de soartă la 2000 de km de acele scumpe locuri care gem sub greutatea pumnului prusac, arogant şi crud?” Ca un făcut, vede cum un ofiţer rus îl dă la o parte de la robinetul cu apă pe un ofiţer român. „Ce primitiv”, notează tânărul Pietraru, gândindu-se la umilinţele îndurate de populaţia din Moldova de la aceşti primitivi ai stepei, care nu se comportă ca nişte aliaţi, ci ca nişte stăpâni. Observă cu amărăciune (9 iunie) „cât de cazoni au rămas mulţi din militarii noştri, chiar şi aici, în starea nenorocită în care ne găsim, unde ar trebui să domnească camaraderia şi înţelegerea frăţească, dar ce să facem, moravurile se schimbă mai greu şi mai ales mentalitatea unor oameni sau caste sociale”. Nota aceste gânduri trebuind să-l suporte pe căpitanul Stătescu, „tipul de moş Teacă”, crezându-se la cazarmă, nesuportând să fie contrazis, afirmând că el şi tânărul sublocotenent „nu se potrivesc nici cultural, nici social şi nici fizic, dacă vreau bătaie”. Îi întăreşte observaţia exprimată atât de sensibil o întâmplare nefericită din lagăr (9 iunie), cu un biet sublocotenent rezervist, cu un braţ infirm, rănit de trei ori pe front şi bătut de trei maiori de carieră, în urma unei controverse.
În fiecare săptămână soseşte un transport cu pesmeţi de la Basel, dăruiţi prizonierilor români de fundaţii internaţionale.
Pe 11 iunie 1917 a trimis o carte poştală acasă:„Iubiţi Părinţi şi fraţi, sunt mai bine de 7 luni de când nu mai ştiu nimic de Dvs, după cum cred că nu ştiţi nimic despre mine. Soarta m-a aruncat ca prizonier tocmai pe ţărmurile Mării Baltice. Sunt însă bine. Scrieţi-mi cum vă aflaţi, pe adresa:St. Pietraru Nicolae, Nr. 5930, Barake A, Stube 6, Offizier – Stralzund-Dalholm-Deutcheland.”
Se zvoneşte că vor primi o mărire de soldă, pentru a face faţă cheltuielilor de întreţinere în lagăr. Într-o gazetă germană se scrie că românii nu se înţeleg cu ruşii pe frontul din Moldova. Ofiţerii ruşi nu pot ieşi pe stradă în uniformă, deoarece sunt huiduiţi de localnici. Pe 21 iunie se confirmă ofensiva ruseasă în Galiţia şi a englezilor pe continent. „Aştept un reviriment, căci unde intră englezul, merg lucrurile cum vrea el!” Pe de altă parte, „Gazeta Bucureştilor” scoasă sub ocupaţie, îi trezeşte silă. Se uită doar la mersul trenurilor din ţară şi constată că pe Buzău-Nehoiaşu circulă două trenuri pe zi, cu plecare din Buzău la 5:55 şi la 12:55 şi sosire la 10:44 şi 5:54, şi plecare de la Nehoiaşu la 5 şi 19 şi 12 şi 19 minute, ajungând la Buzău la 9:07 şi 4:07.
Pe 23 iunie află de la un soldat german că românii au eliberat oraşele Focşani şi Buzău. De ziua Drăgăicii (24 iunie) se gândeşte la frumuseţea fâneţelor de pe Valea Pârscovului. A doua zi primeşte un colet din Franţa, aproape gol. Avuseseră grijă, mai înainte, nemţii… Din simpatie, aeroplanele anglo-franceze aruncă zeci de tone de bombe peste oraşele germane.
Pe 1 iulie (14 iulie stil nou), la 7 şi jumătate, se ţine un concert în cinstea căderii Bastiliei (1789) şi se speră să cadă şi „bastilia militarismului german”. Se scandează „Vive la France!” Un ofiţer francez oferă un buchet de flori dirijorului orchestrei. Citeşte în „Foaia poporului” care apare în Ardeal, că pe frontul din Moldova se află 150 de ofiţeri japonezi şi că în sudul Basarabiei este o mare acumulare de trupe, pregătindu-se o ofensivă. Bulgarii au fost loviţi puternic la lacul Razelm. Românii au capturat echipament militar, un vaporaş şi un tren de luptă.
Insula pe care se află lagărul este tăiată în două de un canal săpat de prizonierii francezi în 1871. Comentariile camarazilor sunt favorabile germanilor pe care îi consideră „invincibili şi miraculoşi” şi defavorabile românilor. N. P. preferă să tacă şi să nu intre în polemici. „Sper ca steaua ţării noastre să apară mai luminoasă, nu cum cred satiricii din Staba 6, Barak, majoritatea ofiţeri de carieră!” Crucea Roşie suedeză vrea să cunoască situaţia sa, pentru a o transmite familiei în ţară. Ziarele din 22 iulie anunţă că nemţii au ocupat Bucovina de Nord (Cernăuţi, Câmpulung). Acest lucru îl nelinişteşte profund:„Parcă pică cerul pe mine!”, dar „Bun e Dumnezeu!” Tânărul sublocotenent împlinea 25 de ani… Visează că ia parte la lupte în apropierea casei părinteşti, lovite de schijele proiectilelor germane. S-au mărit soldele primite din ţară. Un sublocotenent va primi 125 de mărci. Din comunicatele oficiale află că pe frontul românesc se dau lupte crâncene şi că „românii se luptă ca nişte lei”.
Speranţa că inamicul va fi alungat se împleteşte cu „dorul nebun” faţă de familie şi faţă de „locurile unde am văzut lumina zilei”, dar „cine ştie câţi din cei plecaţi de acasă se vor mai întoarce”. Este mândru de vitejia românilor la Mărăşeşti, dar ce păcat, că „totul se plăteşte cu multe jertfe”. Află din comunicate că inamicul a fost definitiv oprit pe frontul din Moldova (5 august).
Sărbătoarea Schimbării la faţă a Mântuitorului îi aminteşte de târgul de la Măgura, cu bucuriile lui simple şi cu pepenii răcoritori. „Cât de ieftine erau zarzavaturile şi cât de scumpe sunt aici, la cantină! 1, 60 mărci 1 kg de ceapă, 4 mărci 1 kg de roşii, o marcă un castravete pe care în România nu-l mănâncă nici porcii”. Când se mărea solda, creşteau şi preţurile la cantină. „E mai greu de cei care au în ţară soţie şi copii”.
Pe 14 şi 15 august 1917 a notat că în urmă cu un an „s-a tras spada pentru eliberarea fraţilor din Ardeal”. În lagăr se sărbătoreşte intrarea României în război. Se ţin discursuri, se fac angajamente pentru muncă neobosită în refacerea ţării. „Totul e posibil, dacă sufletul e sănătos!” Se aşteaptă intrarea Americii în război. Pe 22 august li s-au alăturat 23 de ofiţeri şi elevi români, unii buzoieni, de la care află că frontul din Moldova a fost consolidat. Armata luptă bine, având mulţi ofiţeri francezi. Ziarele anunţă izbucnirea revoluţiei şi a războiului civil în Rusia (1 septembrie). Primeşte o vedere care reprezintă castelul din Crâng, din partea Matildei şi a verişoarei Anica, din Trestieni, scrisă în germană.
Sunt mutaţi în alt lagăr (2 septembrie). Locul lor va fi luat de o unitate militară. Pleacă cu trenul. Prin gări văd numai femei, multe invalide, angajatele căii ferate. A doua zi ajung la Berlin. Linia trece prin oraşul „cu clădiri mohorâte, ca sufletul teuton”. Călătoresc spre Postdam. Gările sunt curate. Pe peroane se află elevi militari, tineri de 14-15 ani. „Jalnic!” Pământ galben, nisipos, câmpie, mlaştini, livezi, deal-vale ca în Dobrogea. Femei cu rucsacuri în spate, unele pe biciclete. O bătrână într-un cărucior tras de un câine. Primesc apă şi conserve. Personalul din gări este amabil.
Ajung în orăşelul Helmstedt şi pleacă spre lagăr. Barăcile au pereţii simpli, fără podină. În celălalt lagăr erau pereţi dubli, umpluţi cu rumeguş şi talaş. Predau obiectele pe care nu au voie să le ţină la ei:bani, unelte, binocluri şi hărţi. N. P. va sta în Baraca 2, camera 6. Primesc pâinea pe o săptămână. „Cantina are un civil şi o mademoaselă sprintenă ca o vătuie, căreia toţi îi dau târcoale. Va face cantina mai atractivă şi să pară alimentele mai ieftine!” Seara se aude Fraulencântând pe şosea când se întorc de la muncă. Prizonierii sunt gata să sară pe fereastră să le vadă.
În urmă cu un an (6 septembrie) a luat parte la lupta crâncenă de la Caceamac. Acolo au murit 1200 de oameni, printre care şi colegul de la Şcoala Normală, consăteanul Aurelian Posmagiu. „Pământul dobrogean i-a înghiţit trupul tânăr pentru veşnicie”. Nemţii le iau chirie lunară şi pentru cantină.
8 septembrie:e ziua în care se ducea cu nenea, cu marfă, la târgul din Trestia. Tata bătrân murise în septembrie 1911. În lagăr se aduc 75 de soldaţi ca ordonanţe. Aceştia povestesc ce rău au dus-o, în foame şi frig. Mureau 80-100 pe zi. Unii au săpat tranşee pe frontul de vest şi au fost omorâţi de artileria franceză. Alţii au evadat. Se formează un comitet pentru distribuirea pesmeţilor din Franţa. Preotul român este eliminat. Rămân numai evrei, ca să poată face „potlogării şi hoţii”. Populaţia locală suferea de foame. Copiii se încaieră pe biscuiţii aruncaţi prin gard de prizonieri. De trei ani nimeni nu mai văzuse pâine albă în Germania. Printr-un ordin al ministrului de război, deţinuţii vor plăti şi cărbunele de foc, apa, lumina, pivniţa şi transportul alimentelor. Treabă nemţească… Comandantul a dat dispoziţie să se încălzească numai sala de mese. Barăcile vor rămâne în frig, ca şi locuinţele populaţiei.
Nu a putut dormi toată noaptea, din cauza frigului (23 septembrie). A visat urât, a avut coşmaruri. „Prizonier la Teutoni!” Frigul intră printre scândurile barăcii. Bagă pământ şi hârtie printre ele. Frigul trece şi la picioare. Durerile reumatice urcă la genunchi. Se simt efectele subalimentării. Lipsesc pesmeţii. Un ofiţer german, întors din România, face propagandă pentru întoarcerea în teritoriul ocupat. Este pus la punct de un maior:„Ca ofiţeri în armata română aflată în război cu Germania nu putem ocupa nicio funcţie sub ordinul armatei inamice. Nu putem încălca jurământul depus ţării şi regelui, cărora vrem să le rămânem credincioşi. Nu cunoaştem alţi conducători decât guvernul român de la Iaşi”.
Iese vreo două ore la plimbare în oraş. Se întoarce istovit. În urmă cu un an se plimba prin Constanţa (1 octombrie). N. P. dezaprobă satisfacţia camarazilor care se bucură că nemţii au capturat 60 de mii de prizonieri italieni şi 500 de tunuri. Ar fi meritat această lecţie pentru că i-au criticat pe români în prima parte a războiului, deşi nu i-au ajutat cu nimic. „Ce spirite slabe au unii, ce repede îşi pierd capul, crezând că Germania va învinge pe toţi”. Tânărul sublocotenent crede şi susţine că aliaţii vor câştiga războiul (18 octombrie).
În timpul zilei se îngrămădesc cu toţii în sala de mese. Comandantul şi şefii de barăci hotărăsc să se mai dea câte o pătură şi lemne de foc (contra cost). Se aşteaptă două vagoane cu efecte din România şi un vagon din Olanda. N. P. este îngrijorat din cauza unor palpitaţii cardiace. Un ofiţer activ a pierdut la cărţi 60 de mărci şi a scos fraudulos din casierie pe numele unui coleg. A fost dovedit, pălmuit, dezonorat. „Bine că nu a fost un rezervist, din oropsita dăscălime”.
Unii nu rezistă frigului şi foamei şi cer să plece în ţară, în teritoriul ocupat, servindu-l pe agresor. Cred că îi aşteaptă lapte şi miere. Lunea primesc raţia de pâine pe toată săptămâna. Disperaţi, unii o mănâncă toată odată. O sută de ofiţeri s-au înscris pe listele trădătorului Sturza, condamnat la moarte în ţară (1 noiembrie 1917). Pe 7 noiembrie se aduc la cantină găini pentru tăiat. împreună cu ceilalţi doi colegi de stubăau cumpărat una cu 10, 85 mărci, pentru că „nu e de glumit cu gura”. Mănâncă o ciorbă „delicioasă” şi bea un pahar cu vin. Acum vede lucrurile altfel. Visează pe cei dragi, alături de o grămadă de pâine şi o găleată cu lapte.
Continuă propaganda pentru întoarcerea în ţară. Nemţii îi avertizează că, şi dacă s-ar încheia pace, ar fi o pace germană, cu condiţii impuse de ei. Când se rosteşte numele lui Sturza, prizonierii strigă:„Sturza trădător! Nu mai este colonel.” Chiar şi în lagăr ei trebuie să rămână credincioşi patriei! Până seara a primit o carte poştală de la unchiul Nicolae Pietrăreanu, notar, aflat acasă cu doi nemţi, cu tata Damian, cu Şerbănescu, Grigorescu şi alţii. Scrisoarea colindase prin alte patru lagăre, până să ajungă la el.
Pentru prima dată se dau cărbuni pentru sobele din camere (12 noiembrie), câte 20 de „brichete”. A doua zi, seara, asistă la reprezentaţia comediei „O noapte furtunoasă”, cu locotenentul Stănculescu în rolul lui Jupân Dumitrache şi cu locotenentul A. Stătescu în rolul lui Rică Venturiano. Îşi aminteşte de marşul istovitor de 30 de ore de la Drăgăşani la Bucureşti, petrecut cu un an în urmă (15 noiembrie). Ofiţerii trebuie să prezinte lista cărţilor pe care le citesc, pentru a se evita cele interzise de cenzura germană. „O măsură stupidă. Cu ce ar slăbi lectura unei cărţi puterea statului teuton?” Se vorbeşte că cei care se vor întoarce în ţară vor sări din tren în Olanda. Cine ştie? „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”.
Camaradul Diaconu a primit vestea că s-au reluat cursurile la Şcoala Normală. „S-o fi dus şi fratele Vasile?” Cade ca un trăsnet ştirea că România, rămasă singură în faţa Germaniei, a încheiat pace cu aceasta, o pace ruşinoasă. A trecut un an de la ultima luptă la care a luat parte (23 noiembrie), la fortul Chitila, stârnind respectul inamicului. Din păcate, în aceeaşi seară, la ora 7, a căzut prizonier la Pantelimon. Atunci a fost ocupată şi Capitala, trupele germane fiind aplaudate pe Calea Victoriei de lichele.
În urmă cu un an (27 noiembrie) se îmbolnăvise de tifos şi fusese internat la Spitalul Colţea. Se mai îmbunătăţeşte alimentaţia prin distribuirea a câte 13 conserve venite din România şi Franţa. Ofiţerul Gearâm care se ocupa de soarta camarazilor, prin contacte dese cu conducerea lagărului, a fost mutat. „Nu ştiu cum vor merge lucrurile mai departe, fără acest luptător…”
Sărbătoreşte împreună cu N. Diaconu ziua onomastică (6 decembrie 1917), preparând pilaf cu ciocolată şi zahăr. Ordonanţa camerei este un soldat din Bălăneşti, care îi cunoaşte pe Pietrăreni. Un ziar german, „Berliner Tageblatt”, reproduce declaraţia lui Marghiloman prin care arată nevoia unei alianţe cu Germania după arestarea regelui şi a guvernului „care au băgat ţara în război”. „Doamne fereşte!” La conferinţa de pace de la Bagdad, s-ar fi hotărât cedarea Dobrogei către Bulgaria, întrucât populaţia dintre Dunăre şi Mare nu ar mai dori să facă parte din Regat. „Şi-au luat nasul la purtare, căpăţânoşii”, constată N. P., referindu-se la bulgari.
Anul Nou la germani. Aceştia urează prizonierilor împlinirea dorinţelor, „atât cât să nu atingă interesele Germaniei”. În loc să se audă clopoţeii colindătorilor, se aude clopotul din lagăr care cheamă prizonierii la apel. Un ofiţer neamţ, staţionat o vreme la Buzău, spune că s-a reparat gara şi s-a reluat viaţa normală în oraş. Se cinsteşte sărbătoarea Naşterii Domnului, cu sarmale şi un pahar de vin (7 mărci litrul). A doua zi se joacă „D-ale carnavalului”. Se împart hainele venite de la Paris:pantaloni de pluş dungat, izmene, ciorapi (câte 3 perechi). În „Lumina” lui C. Stere scrie că ucrainienii au dezarmat Regimentul 48 Infanterie şi au ocupat Galaţiul.
Se dă o mare serbare de Anul Nou ortodox (1 ianuarie 1918), cuprinzând obiceiuri de iarnă, dansuri populare, cântece şi comedia „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Transmite, în gând, fiecăruia din familie, ceva frumos. Se comentează tratativele de pace de la Brest-Litovsk. N. P. este de părere că, din pricina lăcomiei şi a aroganţei, Germania va pierde partida. În ziarul „Lumina” se regăseşte pe o listă cu prizonieri din regimentul 8 Infanterie Buzău, alături de Negutz, Rădulescu, Urseanu, Trandafir şi Lupescu Constantin. În „Berliner Tageblatt” scrie că regele Ferdinand şi Casa Regală, refuzând să se supună autorităţii ruseşti, sunt supravegheaţi de muscali. „În timp ce armata română stătea în calea diviziilor nemţeşti pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa, ticăloşii de ruşi lovesc pe la spate, ca întotdeauna. Barbari!” Speră ca armata română să nu fie nevoită să retragă forţe de pe front, ca să apere Iaşiul de ruşi.
În ziua de Bobotează a primit o carte poştală de la tata. Se simte mai liber, mai fericit. Comitetul coloniei româneşti din Paris le-a scris că toţi prizonierii români au fost adoptaţi de ei şi să nu se considere orfani (doamna Cantacuzino). La Chişinău şi Galaţi ar fi avut loc confruntări cu ruşii. Serbează, în lagăr, ziua Unirii Principatelor, separate din nou de interesele marilor puteri. Generalul Averescu va forma un nou guvern. Află dintr-o scrisoare (6 februarie 1918) că la Bălăneşti e tifos. A murit, printre alţii, preoteasa părintelui Vasilescu.
Petre Carp îl invită pe regele Ferdinand să abdice, „pentru liniştea ţării”. Se publică un text preliminar al păcii cu Germania, prin care se pierd Dobrogea şi părţi din Transilvania, cu Porţile de Fier şi Petroşani. N. P. este decepţionat:„Plângi, popor nenorocit, plângi, că multe ai pierdut! Încă o dată, trupul ţării va fi sfâşiat”. Franţa anunţă că nu recunoaşte acest tratat. Se confirmă demisia guvernului Averescu şi numirea ca prim-ministru a lui Marghiloman (6 martie). Soldaţii români golesc latrina ca să îngraşe grădina lagărului. „Nu ştiu dacă aş putea mânca produsele ieşite din asemenea îngrăşăminte”. Află că fratele Mitiţă era concentrat la partea sedentară. Speră că e în viaţă. „Dumnezeu nu ne va părăsi. El va pedepsi pe cei ce voiesc să distrugă lumea civilizată!”
Încep să-şi repare lăzile de bagaje. La Giurgiu ar fi sosit 80 de ofiţeri români care fuseseră prizonieri la bulgari. Austro-Ungaria cere nordul Moldovei, „colţul Sucevei, al Dorohoiului şi Munţii Făgăraş”. În timpul unei plimbări adună călţunaşi (toporaşi) din pădure. I-a rămas în minte chipul unei fete de 16-17 ani, brunetă şi cu ochii albaştri, văzută prin pădure. Se cinsteşte hotărârea Parlamentului de la Chişinău de unire a Basarabiei cu România. „Românul în veci nu piere!” Primeşte 3 cărţi poştale de la prietenii din Cislău, unde dăscălise înainte de război. Se distribuie haine englezeşti, venite de la Paris, unele găurite de gloanţe. Se trage la sorţi. Lui N. P. îi pică nişte pantaloni.
Pe 18 aprilie (1 mai pe stil nou) se vizitează o şcoală de agricultură, din Helmstedt. Pomii sunt în floare. Îl impresionează laboratoarele şi muzeul şcolii. Se distribuie câte 85 de pesmeţi. Nu mai primiseră de o lună şi jumătate. E bucurie mare… Pe 22 aprilie sărbătoresc Învierea Domnului. Conducerea lagărului nu îi scuteşte de apel, „ca să nu uite unde se află”. Preotul catolic ţine o slujbă şi citeşte o predică în limba franceză. Prizonierii cântă „Hristos a înviat!” Primeşte fiecare un ou roşu şi unul crud. Îşi aminteşte de dulapul împodobit cu frunză de fag şi flori de mărgăritar, de plimbările prin fâneţe şi pădurea înverzită.
S-a cântărit. Are 65 de kg. „Cu un kg mai mult ca în timpurile bune din ţară”. A primit nişte cărţi comandate la Bucureşti, printre care un dicţionar francez (8, 65 mărci). Ziarele confirmă (25 aprilie) semnarea păcii cu Puterile Centrale. N. P. se simte umilit şi se gândeşte să nu se întoarcă în România. Aude cucul, dar totul îl lasă indiferent, ca urmare a trădării guvernului de la Bucureşti. Pe 4 mai prizonierii fac o demonstraţie antigermană, cu cântece patriotice româneşti şi franţuzeşti. Se strigă „Vive la France!” şi „Trăiască România Mare!” În noaptea de Rusalii (6 mai) nemţoaicele s-au plimbat pe şosea, cântând „ca nişte capre în călduri”. Dacă şi ei ar fi liberi, ar lăsa multe regrete printre ele. Un soldat german îl jigneşte pe un ofiţer român. Educaţie teutonă. 25 de ofiţeri care au protestat vor fi mutaţi într-un lagăr de represalii. Culege un buchet de lăcrămioare (Ca o bucurie peste un veac, lângă zidul de apus al casei din Pârscov, cresc, cine ştie de când, numeroase tufe de lăcrămioare– n.n.)
Frig şi brumă, ceea ce nu se mai întâmplase de 14 ani. Sunt afectate fasolea şi cartofii. Se confirmă zvonurile referitoare la eliberare. Primii vor pleca (pe 20 iunie) rezerviştii din Muntenia, care vor semna o declaraţie în care se obligă „să nu aducă nicio atingere intereselor militare, economice şi politice Puterilor Centrale şi că vor respecta toate ordonanţele date de administraţia militară germană”. Un general german le urează oficial să se întoarcă cu bine în ţară (31 mai). Se revizuiesc bagajele (100 de kg fiecare) şi se trimit la gară. Se primesc ultimii bani. Cei de la bucătărie îi înşeală cu 22 de mărci. Li se pretind bani pentru reparaţii, haine şi cheltuieli neprevăzute. „Ne-au jupuit, nu altceva!” Onoarea germană e numai în cărţi. La apelul de seară se ordonă să se predea lenjeria de pat şi păturile. Cum vor dormi în ultima noapte? Cum se va putea. „Asta demonstrează grosolănia şi mintea îngustă a capului nemţesc”. Se culcă îmbrăcat pe salteaua goală. Dimineaţa, la 6 si 10, sunt însoţiţi la gară de 20 de soldaţi înarmaţi (5 iunie). Unii ofiţeri români sunt civili, alţii militari. Se urcă în vagoane şi pleacă spre Magdeburg, unde primesc hrană. Cottbus, Sagan. Cireşii încărcaţi cu fructe roşii nu atrag pe nimeni, ceea ce nu s-ar întâmpla în România. Breslau. Sunt păziţi să nu intre în vorbă cu localnicii. „Parcă am fi ciumaţi”. I-au masa la restaurantele din gări. Bere şi pâine albă la austro-ungari, unde întâlnesc mai multă amabilitate. Merg de-a lungul Dunării, până la Vacz. Ocolesc Budapesta. Pe 8 iunie, la ora 8, ajung la Timişoara. Văd pe câmp soldaţi austrieci desculţi, făcând instrucţie. Sunt prost echipaţi. La 12:30 servesc masa la Caransebeş. La Mehadia şi Orşova se văd urmele războiului:tranşee, sârmă ghimpată, case distruse. Adakaleh, râul Bahna, Turnu Severin, Craiova (dimineaţa).
Pe 9 iunie trec prin Slatina. Grâul, ovăzul şi porumbul nu arată bine. Gările importante sunt pline cu soldaţi străini. Nu se zăresc civili. La ora 12 ajung la Gara de Nord. Primesc foi de drum. Crucea Roşie le serveşte o masă. Marghiloman le urează bun venit. Se plimbă puţin prin oraş. Seara sunt cazaţi la hotelul Traian. Îşi cumpără o pălărie. La ora 13 se urcă în trenul de Buzău. Vede biserica ruinată din Chitila, unde luptase pe 23 noiembrie 1916. I se umple sufletul de amărăciune, văzând peroanele pline cu străini, românii neavând acces. Sunt şi terenuri agricole necultivate. În Buzău, pe strada Târgului, întâlneşte cunoscuţi. Fratele Mitiţă şi finul Dumitru, din Pietre, ca şi vărul Constantinescu Dobre, ar fi bine.
Pe 11 iunie, ora 12:44, se urcă în personalul de Nehoiaşu. Coboară la Pârscov. Ajunge acasă la 17:30, pe o ploaie zdravănă.
