Istoriografia comunistă sau „cum se filosofa cu secera și ciocanul”

„Timp de unsprezece zile am fost ținuți toți profesorii, conferențiarii și asistenții câte 12 ore pe zi să audiem conferințele despre noua constituție, despre reformele economice și sociale, despre istoria Partidului Bolșevic...Am mântuit audierea cursului de îndoctrinare stors de orice vlagă.” (Lucian Blaga în „Luntrea lui Caron”) 

Istoriografia specifică perioadei comuniste nu poate fi analizată în afara contextului social-politic de pe cuprinsul Europei, în special pe fondul relațiilor româno-ruse. Vlad Georgescu, cât și autorul Lucian Boia, au propus o periodizare a acestui tip de istoriografie care înglobează următoarele segmente ale istoriei contemporane ale României: 1944-1960, 1960-1965, 1965-1971, 1971-1977. Vom vedea astfel că fiecare curent ideologic s-a suprapus peste cel care bântuia teritoriul țării noastre, fiindcă „fiecare ideologie sau viziune asupra lumii a încercat să-și absolutizeze propria parte de imaginar, depreciind totodată formele alternative.” (Lucian Boia) Cu alte cuvinte, ideologia istoriografiei comuniste se înscrie în suita de mituri moderne, care reactualizează o tradiție mai veche, aceea a marxist-leninismului ca fundament principal. 

 În prima perioadă, corespunzătoare anilor 1944-1960, cât și a doua cuprinzând anii 1960-1965, se definește poziția istoriei ca fiind una complet aservită traseului politic al țării. În privința istoriografiei comuniste, se poate constata existența a patru etape interpretative diferite, patru mari momente din care poate reieși atitudinea personalităților epocii în fața reconsiderării istoriei. În perioada despre care vom vorbi, istoria nu se poate analiza strict individual, ci trebuie înțeleasă o imagologie a acesteia în raport cu politica pentru a putea fi determinată o histopolitografie corectă a comunismului românesc. Tipul de istorie la care facem referire, este acea epopee falsificată, împletită cu o politică trifuncțională: absolutistă, nedemocratică și anacronică. Imediat după cel de al doilea Război Mondial, românii au fost supuși unei acțiuni propagandistice fără precedent în propria lor istorie, un rod al împletirii dintre istorie și politică.

 Prima perioadă (1944-1960) este amintită ca și „frontul istoric care stabilește adevărul” (Vlad Georgescu) sau ca „faza antinațională”.(Lucian Boia)

Un prim moment semnificativ este apariția în 1947 a unei lucrări intitulate „Probleme de istorie”, aparținând viitorului istoriograf oficial al regimului comunist, Mihail Roller. În această noutate editorială, sunt trecute într-un con de umbră contribuțiile istoricilor precum A.D.Xenopol sau Nicolae Iorga, ori proiectele neîmplinite ale revoluționarilor pașoptiști Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu, eșecuri puse pe seama necunoașterii spiritului critic și științific și paletei inexistente a ideologiei staliniste. La final, era oferită și o soluție pentru reinterpretarea veridică a istoriei: scrierea corectă a acesteia trebuia să se bazeze pe fundamentul marxismului, ca și concept despre lume și viață. Teoria s-a materializat și în practică, astfel încât a apărut „Istoria României” în același an, salutată cu viu interes de contemporani, de către comitetul științific și în special de istoricul Constantin Daicoviciu:„E o carte de căpătâi, e un fapt capital al zilelor noastre, e o școală de prețioasă învățătură și de adevărat patriotism.” Dacă analizăm cu simț critic discursul distinsului istoric, vom putea accepta faptul că întreaga istoriografie a regimului comunist a fost o școală de îndoctrinare politico-istorică și care nu s-a înlăturat nici o secundă de la a-și manifesta antinaționalismul față de istoria antecesorilor.

 Știința pe care trebuia să se bazeze noua școală de istorie era cea a marxist-leninismului, care întrunea condițiile necesare să fie catalogată drept religie. Și așa cum nota Lucian Boia, „ca orice religie, marxismul caută mântuirea umanității și eliberarea omului.” Noul curent istoriografic nu putea să se bazeze pe vechile structuri burgheze, astfel încât trebuiau înlocuite cu altele noi. Acest lucru are loc odată cu evenimentele dintre lunile iunie-august 1948, atunci când se desființează majoritatea instituțiilor directoare ale vechii generații, iar prin decret, la 15 iulie 1948 se înființa Institutul de Istorie al RPR. S-au desființat succesiv institute precum: Institutul de Istorie Națională, Institutul pentru Știința Istoriei Universale, Institutul de Studii Bizantine, Institutul de Studii Balcanice și toate filialele instituțiilor din localități precum București, Cluj și Iași. A urmat apoi desființarea Școlii de Arhivistică în anul 1950. Odată cu dispariția instituțiilor, au dispărut și principalele publicații periodice, fiind înlocuite cu revista cu titlu pur general „Studii”.

 La 3 august apărea în „Monitorul Oficial” noua lege a învățământului care desființa pe rând facultățile de litere, filosofie, lăsând deoparte personalități precum: Nicolae Bănescu, Vasile Grecu, Ioan Lupaș,Alexandru Lapedatu, Gheorghe I. Brătianu, C. C. Giurescu, ș.a. După un prim val de epurări, alții au reușit totuși să se întoarcă la catedră, dar nu au mai publicat lucrări semnificative pe teme de istorie. Sunt indicate Moscovei principalele personaje și dușmani ai regimului în persoana lui: Grigore Gafencu, Mircea Eliade, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia, ș.a.m.d. La data de 9 iunie 1948, este desființată Academia Română și creată Academia RPR, iar la 1 noiembrie al aceluiași an, Mihail Roller devenea istoriograful oficial al regimului.

 Istoria care a apărut după a fost un instrument de luptă propagandistică menită să justifice represiunea comunistă. Cu un an înainte, terenul a fost pregătit și fertilizat pentru apariția volumului de „Publicații interzise”, în care erau trecute la index lucrări aparținând lui Iorga, Xenoopol, Giurescu, Brătianu, Panaitescu, în timp ce legăturile cu Occidentul au fost întrerupte. Despre acest lucru nota Lucian Boia că „decizia părea fără apel: nici Occident, nici tradiție! Modelul invocat și aplicat a fost cu totul nou: modelul comunist sovietic.”

 În desele ședințe de partid era criticată vechea elită, acuzată printre alții și de Parhon, care îi trăgea la răspundere pentru lipsa unei activități planificate, pentru absența lucrului colectiv, de practicarea până la execrabilitate a idealismului, de izolarea cercetărilor față de popor, trădând de fapt esența rosturilor ei. Iar obiectivele noii „revoluții culturale” din România au fost trasate precis începând cu data de 28 mai 1948: răspândirea învățăturilor lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, cât și aplicarea ei, combaterea ideologiei imperialiste, dezvăluirea și combaterea structurilor burgheze, popularizarea dezvoltării socialiste prin publicarea materialelor soviectice și reconsiderarea marxist-leninistă a istoriei.

 Mulți ideologi ai partidului s-au înlăturat de la tratarea în mod integru a elucubrațiilor istoriei, arătând interes doar prin intermediul unor indicații metodologice și de a izola și extermina noțiunile care nu trebuie spuse. Cele notabile sau care trebuiau luate în considerare, nu erau amintite. Pentru o îndoctrinare cât mai perfectibilă a academicienilor și membrilor plini sau corespondenți, se ofereau subvenții, răsplăți pecuniare și un număr considerabil de automobile. Pentru cei care nu au vrut să servească regimul, un exemplu al acuzațiilor ni-l oferă Leonte Răutu care publica un articol în anul 1949 în care istoricul Gh. I. Brătianu era amintit ca fiind „hitleristul Gh. I. Brătianu care uitase de Istoria României ocupându-se în schimb de istoria engleză și chineză.” Sau acuza modul în care era construită etnogeneza românilor, unde rolul slavilor a fost eliminat intenționat, condamnând totodată și metoda comparativă de cercetare și pentru „a demasca grosolana falsificare a întregii istorii a filosofiei românești.” El acuza de asemena vechea clasă, de superficialitate în scrierea istoriei, iar istoricii de marcă ai partidului erau încrezători în misiunea lor „mesianică” de a dezrobi istoria de lanțurile ei burgheze.

 În viziunea lui P. Constantinescu-Iași, „mersul la izvoare” echivala cu apelul la noiel descoperiri metodologice ale istoriografiei marxiste. „Frontul istoriei” se baza pe materialism dialectic și istoric, sau cum nota Lucian Boia, o reactualizare a dialecticii Sfântului Augustin și răsturnare a ideologiei lui Hegel. Soluția pentru purificarea istoriografică a fost reeducarea cadrelor vechi, negarea vechilor ipostaze ale pleiadei de istorici și rescrierea istoriei. În acest sens, sugestiv este citatul din „Luntrea lui Caron” scris de Lucian Blaga, și el victimă a epurărilor din învățământ:„Timp de unsprezece zile am fost ținuți toți profesorii, conferențiarii și asistenții câte 12 ore pe zi să audiem conferințele despre noua constituție, despre reformele economice și sociale, despre istoria Partidului Bolșevic...Am mântuit audierea cursului de îndoctrinare stors de orice vlagă.” Pentru definitivarea tipologiei de istoric al regimului, Mihail Roller a avut grijă să publice începând cu anul 1950 în revista de „Studii” articole programatice cu influență marxistă, considerat a fi singurul ideal valabil. Misiunea era una clară: cunoașterea cât mai adâncită a modelului sovietic și restabilirea adevărului falsificat. Înțelegerea cât mai exactă a modelului sovietic se făcea prin studierea documentelor din fondurilor PCUS și PMR și lecturarea operelor de sinteză care apar succesiv.

 Începând cu anul 1955 și cu cel de al doilea Congres al PMR, secretarul principal Gheorghe Gheorghiu-Dej punea problema elaborării unui tratat de istorie a României, care să soluționeze problemele de bază ale istoriei noastre. Revista „Studii” a reluat discursul și l-a tălmăcit pentru a fi înțeles și de către cercetători și pentru a oferi și o acoperire științifică. Cei care au fost însărcinați să participe la comitetul științific, nu erau încurajați să-și exercite scrierea prin individualism, ci printr-un sens colectiv având nevoie și de un model, acela fiind nimeni alta decât știința sovietică. Poziția de secretar al partidului echivala pe plan european cu ipostaza de „mare geniu al omenirii”, iar teoria era suplimentată și justificată de evenimentele politice: căderea zidului care despărțea poporul român de cel sovietic, sau sărbătorirea cu mare fast a revoluției din Octombrie, ș.a.m.d. Se considera chiar că „știința sovietică este în fruntea științei mondiale.”

 Cunoașterea modelului sovietic era favorizată de apariția „Analelor Româno-Sovietice”, înființarea Institutului de Studii Româno-Sovietic cu filiale în orașe principale precum Cluj, Iași, Timișoara sau Târgul Mureș, înlocuirea casei lui Crețulescu din centrul capitalei cu locul în care apărea Muzeul Româno-Rus cu filiale în 27 de orașe. În „Anale” apăreau traduceri în limba română din lucrări și opere de factură sovietică, apărând de asemenea și editura „Cartea Rusă”.

 Problemele importante pe care le clarifica și tratatul erau mai mult pe punerea accentului pe influența popoarelor migratoare asupra civilizației autohtone. Sciții erau ridicați la un rang foarte înalt, ca fiind făuritori ai civilizației Fierului, stăpânitori în Dacia, asemeni slavilor. Iar etnogeneza românească va cuprinde perioada de la venirea slavilor. Este demn de reținut aici cazul lui Iorgu Iordan, care publica un articol în care cu mult curaj, elimina referirea la popoarele slave, vorbind doar de un amestec de populații venit pe teritoriul nostru. Studiile de lingvistică au încercat să pledeze și ele pentru un echilibru științific în concordanță cu istoria adevărată, dar curentul slavizant își face simțită prezența chiar și în anul 1953 print-o reformă a ortografiei care trimitea deseori la stratul de origine slavă. Toate acestea fiind făcute și pentru îmbunătățirea relațiilor româno-ruse. De asemenea controverse au existat și în privința lui Dimitrie Cantemir și a exagerării elementului rusesc de la curtea țarului Petru cel Mare, pe „răscoala de la 1821” în care era vehiculată o conspirație a societății Eteria, în cazul Războiului de Independență în care domnitorul Carol I apărea în fotografii numai alături de țarul Rusiei și altele.

 După retragerea trupelor sovietice, poziția lui Gh. Gheorghiu-Dej se va schimba. Partidul Comunist era singurul răspunzător pentru că a scăpat țara de un trădător național în persoana mareșalului Ion Antonescu, ieșirea din război și eliberarea țării. Golirea trecutului de sens, lupta de clasă ca și motor al istoriei și critica naționalismului în special prin broșura „Patriotismul” erau elemente definitorii pentru primele două decade ale perioadei cuprinse între 1944 și 1960.

 A doua perioadă cuprinsă între anii 1960-1965 a însemnat „o reinterpretare a unor adevăruri deja interpretate” sau a „discursului comunist: reinterpretarea trecutului”.

După anul 1960, s-a trecut la reinterpretarea unor adevăruri deja stabilite anterior. Editura „Cartea Rusă” dispare încă din anul 1959, iar în 1963 dispar una după alta, Institutul, „Analele” și Muzeul făcut în locul casei Crețulescu. Au început să fie repuși în funcții istorici notabili, nu „culturnici”: M. Berza, D. M. Pippidi, I. Nestor. În anul 1962 apare la Sinaia, Asociația Internațională de Studii Sud-Est Europene, iar în anul următor la București, ia ființă Institutul de Studii Sud est Europene.

După moartea lui Roller, sub îndrumarea lui Andrei Oţetea (1894-1977) s-a început elaborarea unei colecţii de documente care să înlocuiască antologiile lui Roller. Acest nou set de izvoare conţinea copii în limba originală, verificate, traducerea în limba română modernă şi un aparat critic. Alte documente au fost editate de către Dionisie M. Pippidi, Mustafa A. Mehmed, Ştefan Pascu, Dan Berindei.

 Noul demers al istoriografiei în a doua perioadă a dus la creșterea rolului Academiei Române și care a dus la procesul de destalinizare a istoriei. Noul discurs despre rolul Academiei este unul covârșitor:„clar că Academia Română, în cei aproape 80 de ani de viață, a contribuit într-o măsură destul de mare la înaintarea științelor și artelor în țara noastră.” (Traian Săvulescu) Mulți istorici aserviți regimului în trecut, neagă cele spuse, descoperind dintr-odată noi direcții în metoda tratării unor probleme importante ale istoriei noastre. (aici poate fi înscris și cazul lui C. I. Gulian despre personalitatea lui Titu Maiorescu) Perioada cunoaște și o revalorificare critică a istoriei, în tratatul de „Istoria României”, o reconsiderare în privința cursului coordonat de Mihail Roller. Studiul de caz cel mai evident este cel al tratatului de istorie în care fosta teorie a etnogenezei prin exagerarea elementului slav în componența poporului și limbii române este golită de sens, unii istorici adoptând chiar poziții antislavizante. În acest sens, volumul V al prezentului tratat nu s-a mai pus în comerț, deși s-a scos la tipar. Deşi ar fi trebuit să cuprindă cinci volume, a rămas neterminată, volumul al IV-lea ajungând numai până la anul 1878. Abandonarea a fost generată nu numai de neîncrederea în tratarea subiectelor referitoare la Basarabia şi Bucovina ci şi de diferenţele în concepţia istorică a autorilor.

 Moartea lui Gheorghiu-Dej și venirea la conducere a lui Nicolae Ceaușescu au expulzat știința istorică din interesul central al partidului comunist.

 A treia perioadă (1965-1971) coincide cu „relaxarea ideologică” și cu dezinteresul pentru istoriografie concomitent cu primii ani de conducere a lui Nicolae Ceaușescu.

Primii ani au fost etichetați ca fiind expresia politică de liberalizării și de descentralizare. Fără dar și poate, referirile la istorie și istoriografie se împuținează, cei doi termeni nefiind prezenți nici în congreselor al IX-lea și al X-lea al Partidului Comunist. Lipsa dezinteresului pentru istorie și pentru destinul ei poate fi întrevăzută și în reducerea numărului de studenți de la Facultatea de Istorie de la 200 pe an la un număr infim de 50. După anul 1968, are loc și o reducere a orelor de istorie și înlocuirea acestora cu materii din științele exacte.

 Centenarele localităților sunt rarisime, dar acestea vor abunda doar după anul 1971. Încă din anul 1965, Nicolae Ceaușescu o să fie preocupat de istoria mișcării muncitorești, redactând și o sinteză a țării în această direcție. În fapt, se constată renunțarea la ipostaza de aliat al lui „homo sovieticus”. Mania de tip protocronist, triumfalismul și exaltarea miturilor deformează perspectiva trecutului, iar eticheta care se poate pune pe regimul ceaușist și pe istoriografie este acea de neștiințifică. Unele motive din această perioadă vor fi martore lipsei de discernământ din viitor în care istoricii și activiștii de partid vor inventa aniversări, precum va fi sărbătorirea a 2050 de ani de la înființarea statului centralizat dac, în maniera și expresia unei istorii antipatriotice. O istoriografie aservită elementului politicului. Comunismul românesc a fost în această perioadă o întreprindere malefică, în care propaganda a jucat un rol definitor în contemplarea conceptului de „neorollerism”.

 A patra și ultima perioadă este cuprinsă între anii 1971-1977 care echivala cu perioada „culturnicilor sau noilor mituri” ori a „exacerbării naționaliste”.

 Valorile naționale sunt după anii 1970 reabilitate, reintegrate în cultura românească, apar de asemenea și nu mai puțin de trei sinteze de istorie națională, cu diferențe în metoda de interpretare și viziuni diferite. Unii istorici reușesc să călătorească în străinătate, participă la reuniuni internaționale, iar în România vin istorici străini care își susțin aici conferințele. Se exprimă afinitățile pentru școlile de istorie tradiționale, precum va fi Școala de la Annales din Franța. Sunt recuperate personalități din perioada interbelică, iar anul 1971 se înscrie ca și „anul revoluției culturale românești”. Acolo unde a fost recuperare, a fost totuși, mai întâi manipulare. Lucrarea aparţinând lui Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu nu a reuşit să ducă analiza evenimentelor mai departe de anul 1940.

Bibliografie 

**Istoria Românilor, volumul X, Editura Enciclopedică, București, 2013.

Boia, Lucian Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2011.

Boia, Lucian Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2006.

Denize, Eugen Propaganda comunistă în România (1948-1953), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.

Georgescu, Vlad Politică și istorie. Cazul comuniștilor români 1944-1977, Editura Humanitas, București, 2008.

Velimirovici, Felician Istorie și istorici în România comunistă (1948-1989), Editura Mega, București, 2015.

 Zub, Alexandru Orizont închis (istoriografia română sub dictatură), Editura Institutul European, 2000.

 Dobre, Claudia-Florentina, Antonovici, Valeriu Prezentul comunismului: memorie culturală și abordări istoriografice, Editura Ratio et revelatio, 2016.