Infernul şi ororile imaginate de oamenii medievali

Ideea de urât, ca şi ideea de frumos, sunt două concepte care şi-au schimbat înțelesul de-a lungul timpului, variind în funcție de culturi. S-au făcut încercări de a le defini în raport cuun model stabil, ca în estetica lui Karl Rosenkrantz din 1853 care trasează o analogie între urât şi răul moral. Urâtul este însă prea complex pentru a-l reduce doar la forme care invocă ceea ce este respingător, în plus, în reprezentarea artistică această categorie înțeleasă ca disproporție şi lipsă de armonie se poate la rândul său încărca de reflexii ale frumosului.

Sub forma diabolicului şi ororilor, urâtul intră în lumea creştină prin Apocalipsa Sf. Ioan. Pornind de la acest text, dar şi de la altele adiacente, infernul capătă consistență. Apocalipsa este un soi de ‚ disaster movie’, plin de cataclisme şi nenorociri. Dincolo de alegorie, în cultura populară textul a fost citit la modul literal, de unde şi influența mare asupra imaginilor care vor domina evul mediu. La finele primului secol al erei noastre, Ioan are o revelație (apokalypsis) în insula Patmos în care descrie semnele sfârşitului. În capitolul douăzeci, un înger îl leagă pe Balaur în adâncuri, unde va sta o mie de ani, apoi acesta se va reîntoarce pentru a amăgi popoarele, dar va fi înfrânt şi aruncat în foc împreună cu Fiara şi proroocul mincinos. Hristos va împărăți o mie de ani pe pământ şi din cer se va pogorî Noul Ierusalim.

Apocalipsa a introdus în imaginarul creştin o întreagă serie de creaturi monstruoase şi urgii fără seamăn. Ambiguu este capitolul douăzeci. Ori nu suntem în mileniul în care diavolul e înlănțuit sau, după interpretarea Fericitului Augustin, este chiar cel pe care îl trăim şi deci aşteptăm spaimele care vor veni odată cu reîntoarcerea demonului. Oamenii de la sfârşitul primului mileniu trăiau aşadar în aşteptarea a ceva, fie miraculos, fie dezastruos. Pentru cei fără carte, textul trebuia transpus în imagini. Cea mai de succes interpretare a textului lui Ioan a avut-o exegeza lui Beato, abate de Liebana (sec. al VIII-lea), un comentariu naiv, dar răspândit în multe manuscrise cu miniaturi impresionante care vor influența sculpturile din abațiile romanice de-a lungul drumurilor de pelerinaj la Santiago de Compostela, dar şi pe cele din catedralele gotice. Pe portaluri şi frontoane se vor reprezenta tronul lui Iisus, evangheliştii sau infernul. Diavolul, balaurii adâncurilor, fiarele cu şapte capete şi zece coarne sau desfrânata Babilonului că;are pe fiara roşie nu lipsesc. Textul Apocalipsei va determina şi apariția multor mişcări milenariste. Totuşi, ideea cum că omenirea ar fi aşteptat sfârşitul pe 31 decembrie 999 este mai mult o legendă de epocă romantică, pentru că mulți nici nu ştiau că se află în anul o mie.

Despre terorile propovăduite de milenarişti s-a scris insă mult, de aceea spaimele legate de finele lumii au tot reapărut în evul mediu. Într-o lume haotică şi violentă, era de aşteptat ca imaginarul să se înscrie în aceeaşi notă. În noul mileniu încep să se contureze ceva mai multe diferente sociale şi ideea că un viitor mai bun poate fi dobândit prin intermediul revoltei. Au loc numeroase mişcări mistice, precum cea egalitaristă a lui Gioacchino da Fiore sau a franciscanilor rigorişti. Impulsurile mistice nu sunt departe de a degenera în anarhie, în banditism şi desfrâu, din imaginea apocalipsei păstrându-se doar puterea purificatoare a violentei (să ne amintim şi de episodul revoltei țăranilor lui Thomas Müntzer sau de masacrul anabaptiştilor din Münster. Motivați de textul cutrmurător al lui Ioan, oamenii încearcă să grăbească instituirea unei împărății care să se muleze pe nevoile lor.

Infernul este un alt laitmotiv al imagisticii medievale. El nu a fost însă introdus de textul lui Ioan. Locul subpământean era deja de mult închipuit de alte religii. Evangheliile vor vorbi despre Tartar, Hău, Gheena, focul veşnic unde va fi plânset şi scrâşnire de dinți. Evul Mediu va aduce multe reprezentări ale focurilor veşnice, precum şi multe călătorii în infern, precum ‚Călătoria pe mare a Sf. Brendan’, ‚Visio Tnugdali’, ‚Babilonul infernal’, ‚Cartea celor trei scripturi’, lucrări de unde se va inspira Dante. Infernul lui Dantei este un adevărat repertoriu de monstruozități (Minos, Furii, Erinii, Gerion, Lucifer cu un cap, trei fețe şi sase aripi enorme de liliac), de chinuri (indolenții sunt înțepați de viespi, lacomii sunt biciuiți de ploaie, ereticii zac în morminte în flăcări, violenții clocotesc în fluvii de sânge, cămătarii îndură ploi de foc, linguşitorii se scufundă în scârnă, simoniacii sunt înfipți în stânci, impostorii sunt sfâşiați de diavoli, fățarnicii sunt striviți sub pelerine de plumb, pungaşii se transformă în reptile, falsificatorii sunt mâncați de râie, trădătorii sunt țintuiți printre ghețuri. Scrieri atât de apocaliptice vor determina înmulțirea imaginilor care invocă obsesiv pedepsele din infern.

În predicile din post ale lui Marchelli şi Sant’ Alfonso Maria De’Liguori chinurile iadului sunt prezentate mult mai brutal, fără vălul artistic. Infernul este o temă universală pe care o regăsim în orice epocă. Existențialistul Sartre ajunge la concluzia, în ‚Cu uşile închise’, că infernul este reprezentat de ceilalți, de compromisul conviețuirii cu ceilalți care ne definesc dar nu ne pot cunoaşte cu adevărat.

În centrul infernului îl găsim pe Satana, cu o imagine deja bogată din epocile anterioare. Demonii care îl ajută apar şi în Egipt (monstrul Am-mut care îi devorează pe cei care au făcut rele), Mesopotamia, în religiile dualiste sau în Islam (Al-Saitan sau demonii gul care induc în ispită), în cultura ebraică (Lilith, demonul-femeie). În Psalmul 91 apare îngerul exterminator, care, în cartea lui Iov Vrăjmaşul, în cartea lui Tobit Asmodeu, în Cartea înțelepciunii lui Solomon cel care a aduce în lume moartea. În Evanghelii nu este descris decât prin fapte, viclenie, minciună, duşmănie. Fiind urât moral, trebuia să fie şi urât fizic, o fiară. Diavolul apare la Raoul Glaber, la John Mandeville, în tot felul de legende despre pactul pe care azi l-am numi faustic. O legendă medievală vorbeşte despre Ciprian, un tânăr care pentru a o avea pe Iustina, fata pe care o iubea, îşi vinde sufletul, dar emoționat de credința ei, se martirizează împreună cu ea. Tema o vor prelua mulți autori, precum Calderon de la Barca în ‚Magul făcător de minuni’. Şi legenda lui Teofil a avut succes. Aici este vorba despre un diacon din Cilicia care, ponegrit în fața episcopului, îşi vinde sufletul pentru a-şi redobândi poziția dar în cele din urmă recuperează pergamentul cu pactul căruia îi dă foc. Povestea are o sugestivă reprezentare pe frontonul bisericii romanice din Soulliac.

Dracul este un personaj urât, dar abia din secolul al XI-lea devine monstrul cu coadă, barbă de țap, labe, coarne şi aripi de liliac. El domină nu numai frescele, ci şi povestirile despre chinurile sihaştrilor (ca de exemplu ‚Viata Sfântului Anton’ a lui Atanasie din Alexandria). El poate fi adesea un tânăr suspect sau o femeie provocatoare, treptat accentul mutându-se de la tăria pustnicului la năzuințele acestuia amplificate de chipul ispitei care nu mai pare urât. Urâciuni găsim din plin în poemul eroicomic ‚Baldus’ al lui Merlin Cocai din 1517, o parodie grotescă a Divinei Comedii care îl poartă pe protagonist prin multe aventuri, printre care şi o bătălie cu o armată de draci în formă de câini, lilieci, tapi, măgari, boi, şerpi, gâşte...Incercând să-l recompună, Belzebuth recompune fiinte mult mai monstruoase. Concluzia este că diavolul şi infernul, chiar dacă sunt învinse, tot vor reapărea într-un fel sau altul. Este o idee îndreptată împotriva înalților prelați ai Bisericii disprețuiți de protestanți. Luther este obsedat de diavol, identificându-l cu papa. În mediul protestant cea mai mare culegere demonologică este ‚Theatrum Diabolorum’, un volum de 700 de pagini în care diavolii sunt echivalati cu păcatele pe care le reprezintă (trufia, lenea, desfrâul etc.)

Să nu-l uităm pe Hieronymus Bosch, cel care a pictat nişte fiinte infernale desprinse parcă dintr-un carnaval, demoni în care s-au identificat erezii, idei alchimiste şi germeni de suprarealism. S-a vorbit şi despre explorarea laturii întunecate a psihicului nostru, despre sinonimia dintre ființele demonice şi lumea inconştientului. În ‚Grădina desfătărilor’ şi nu numai apare imaginea decadentă a societății vicioase, care este de fapt cheia alegoriilor marelui pictor.

Referințe:Umberto Eco, ‚O istorie a urâtului’, Bucureşti, 2007.

Dante, ‚Infernul’, Cântul al III-lea (fragment)

22De-acolo bocet lung se desluşi, ce răsuna-n văzduhul gol de stele, încît şi mie plînsul mi-l stîrni.25Ciudate limbi, afurisenii grele, amare plîngeri, scrîşnet de mînie, suspin şi urlet, mîini plesnind a jele28se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşieprin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişarecu colbul ridicat de vijelie.31Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare, zisei:„Maestre, ce mă înfioară?Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“.34Iar el îmi zise:„Cei ajunşi să moarănici răi fiind, nici vrednici vreodată, îndură-aici această caznă-amară.37De-o seamă-s ei cu osîndita ceatăde îngeri care nu se răzvrătiră, dar nici vreun zel n-avură pentru Tată.40I-alungă cel pe care nu-l slujiră, iar iadul în adîncuri nu-i primeşte, spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“.43Ci eu:„Maestre, ce îi chinuieştede-i face-atît de jalnic să suspine?“.Răspunse el:„Pe scurt, te lămureşte:46speranţă n-au ca moartea să-i alineşi traiul orb aşa de greu i-apasă, că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine.49Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;nici mila, nici dreptate nu li-s date;dar cruţă-ţi mintea:uită-te şi-i lasă!“.52Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbateo flamură, cu-asemenea iuţealăde nu credeai că s-o opreşti se poate.55Şi-n urma ei atîta îmbulzealăde ai fi zis că n-ar putea să-i ţienici coasa morţii dreaptă socoteală!58Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fiecîţiva, iar printre ei şi-acela care, de laş ce-a fost, n-a stat la datorie.61Atunci prinsei deplină-ncredinţarecă dasem chiar de osîndita ceatăurîtă-n cer şi-n iad la fel de tare.64Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată, în pielea goală se tîrau, mînaţide muşti şi viespi cu coada-nveninată.67Obrajii-n sînge le erau scăldaţi, ce-amestecat cu lacrimi, la picioareli se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi.70Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare, văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;deci întrebai:„Maestre, cine-s oare, 73fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasăsă-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor, pe cît lumina să zăresc mă lasă?“.76El însă-mi zise:„Afla-vei rostul lorîndată ce lîngă-Aheron vom facepopas, pe ţărmu-n veci tînguitor“.79Atunci, plecîndu-mi genele stîngace, spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase, pornii spre rîu, silindu-mă a tace.82Dar un moşneag cu cărunteţi stufoasezori curînd în luntrea lui spre noi, strigînd:„Vai vouă, duhuri păcătoase!85De-acum pierdut e cerul pentru voi:am să vă trec pe celălalt hotar, spre foc sau ger, în beznele de-apoi.