Ieșirea din scenă a lui de Gaulle
În primăvara anului 1969, un renumit președinte renunța de bunăvoie la funcția sa, după ce poporul său respingea un referendum pe care acesta îl susținuse în mod activ. Este vorba, bineînțeles, de generalul de Gaulle, aflat pe atunci de 10 ani la conducerea Franței. Întrebarea este următoarea :în condițiile în care sursele arată că generalul era aproape sigur că referendumul va fi respins, de ce a declarat în public că își va da demisia dacă francezii vor vota „nu”, știind astfel că va fi nevoit să renunțe la funcție?
25 aprilie, 1969. În acea seară de vineri, generalul de Gaulle a părăsit Palatul Elysée pentru a-și petrece weekendul la casa din Colombey-les-Deux-Eglises. Făcea asta la fiecare sfârșit de săptămână, atunci când problemele statului nu-l țineau ocupat în capitală. Însă de data aceasta lucrurile stăteau puțin altfel. De Gaulle știa că are toate șansele ca în lunea următoare să nu se mai întoarcă, deoarece duminică urma să fie organizat referendumul prin care francezii trebuiau să se pronunțe asupra două reforme. Generalul făcuse apel la francezi să voteze „da” la referendum chiar în acea seară ;a apărut la televizor și i-a rugat pe francezi să accepte reformele. În plus, a declarat – din nou – că se va retrage din funcția de președinte dacă populația vota în majoritate „nu”. Acest fapt poate părea surprinzător, având în vedere că – după cum sugerează unele surse – generalul se aștepta să piardă votul francezilor care-l sprijiniseră la referendumurile anterioare.
Consilierii săi îl avertizaseră că, potrivit sondajelor, oamenii vor respinge referendumul. Cu o săptămână înainte, de Gaulle declara chiar în fața familiei că se așteaptă să piardă. De aceea dăduse ordin ca anumite colecții de documente să fie luate de la Palatul Elysée și, înainte de a pleca de la Paris în acea seară de vineri, a lăsat un plic sigilat Secretarului General al Palatului, Bernard Tricot. De asemenea, potrivit unei anecdote, când a ajuns la casa din Colombey, a salutat-o pe bucătăreasă spunându-i că „ne-am întors, și de data asta ne-am întors definitiv”.
Duminică seara a fost anunțat că reformele propuse la referendum au fost respinse cu o majoritate de 53.2%. Atunci, Generalul i-a spus lui Bernard Tricot să facă public mesajul scris în plicul pe care i-l lăsase cu două zile în urmă. Imediat după miezul nopții, pe 28 aprilie 1969, comunicatul a fost transmis la radio și la televizor. Mesajul era simplu și scurt:„Je cesse d'exercer mes fonctions de Président de la République. Cette décision prend effet aujourd'hui à midi."
Cu acest anunț scurt, Generalul de Gaulle își încheia cei 10 ani de președinție și totodată cariera politică care începuse pe 18 iunie 1940, odată cu Apelul către francezi rostit la radioul britanic. Nu s-a mai întors niciodată oficial la Paris (deși a mai făcut o vizită secretă în capitală) și nu a mai vorbit despre probleme Franței decât în cel de-al doilea volum de memorii, încă neterminat la momentul morții sale din noiembrie 1970.
Din moment ce Generalul era aproape sigur că va pierde votul francezilor, e normal să ne întrebăm de ce a mai acceptat organizarea lui și, mai ales, de ce a insistat să declare că își dă demisia dacă reformele vor fi respinse. De Gaulle mai făcuse în trecut o asemenea amenințare, însă într-o perioadă în care viitorul Franței părea incert, iar francezii nu ar fi fost dispuși să-l piardă pe General. De data aceasta însă, premierul Georges Pompidou, care ocupa această funcție de 6 ani deja, anunțase că va candida la președinție dacă de Gaulle nu-și termină mandatul.
Într-o conversație dintre General și Ministrul său de Externe, Jean de Lipkowski, acesta din urmă i-a sugerat să anuleze referendumul. De Gaulle i-a răspuns că francezii nu-l mai vor și s-a întrebat ce va mai rămâne din „mitul de Gaulle”. Era însă sigur că peste trei decenii, se va vedea că mitul de Gaulle încă va mai exista. Ce înțelegea el prin „mitul de Gaulle”? Mitul renumitului General de Gaulle din 1940, al celui care, aflat la Londra, apoi la Brazzaville și Alger, nu renunțase să lupte în numele Franței în momentul în care germanii și guvernul de la Vichy trădaseră națiunea; mitul acelui de Gaulle care a mărșăluit triumfător pe Champs Elysées pe 26 august 1944, după eliberarea Parisului.
În memoriile sale, de Gaulle scria că guvernul mareșalului Pétain își pierduse legitimitatea în 1940, și că el a fost cel care și-a asumat, legitim, conducerea Franței. De fiecare dată când Franța era amenințată, din exterior sau din interior, de Gaulle relua această idee a legitimității sale: spre exemplu, în 1960, după revolta militară din Algeria, Generalul a salvat situața (și pe sine) printr-un remarcabil discurs televizat în care a vorbit – îmbrăcat desigur în uniforma militară, ca trimitere la rolul său din timpul războiului - despre „legitimitatea națională pe care el o simbolizează de două decenii”. În opinia sa, el, care făcuse atât de multe pentru țară, eraFranța. Astfel, considera că anularea referendumului sau nesusținerea lui ar fi o umilință și l-ar reduce la statutul unui politician ordinar. A fost însă dispus să accepte că francezii, refuzând reformele pe care el le susținea, l-au refuzat și pe el, și în consecință s-a retras.
Prima pagină a ziarului L'Humanité după referendum
(Sursa foto: http://www.dejourenjour.com/article-27-avril-comme-27-avril-1969-72475549.html)
Această atitudine, credea de Gaulle, îl făcea să fie complet diferit de simplii oameni politici precum Pompidou sau Giscard d’Estaing. Iar această aură era esențială pentru continuarea mitului de Gaulle. Unii dintre contemporanii săi au recunoscut însă în acțiunea lui de Gaulle încercarea de a se retrage într-o manieră onorabilă, păstrând imaginea de democrat și reformator. André Malraux, vorbind la radio în ziua dinaintea referendumului, a sugerat că acest referendum e o manevră prin care de Gaulle se poate retrage din viața publică.
Se pare că de Gaulle își simțea imaginea deterioriată de ceva vreme. Mai 1968, perioadă foarte turbulentă pentru Franța, a fost o lună importantă în acest sens. Geoffrey de Courcel, în acea vreme ambasador la Londra - și cel care îl acompaniase pe general în capitala britanică în vara lui 1940 – a fost chemat de urgență la Paris pe 29 mai la ordinul președintelui. Când a ajuns la Paris, ambsadaorul, urmând protocolul diplomatic, s-a prezentat mai întâi la Ministrul Afacerilor Externe, Maurice Couve de Murville. Acesta i-a spus însă că președintele anulase întâlnirea și că plecase la Colombey-les-Deux-Eglises pentru a se odihni. Problema era că nu ajunsese acolo și nimeni nu știa unde e. Abia câteva ore mai târziu s-a aflat că de Gaulle plecase în Germania, la Baden-Baden, pentru a se întâlni cu generalul Massu, comandantul forțelor franceze din Germania de Vest.
De Courcel povestește că l-a întrebat în ziua aceea pe premier care era, în opinia lui, motivul pentru care de Gaulle îl chemase de urgență la Paris. Pompidou i-ar fi răspuns: „Cred că dorea să vă spună adieu.” Dacă asta era într-adevăr intenția lui de Gaulle, atunci ea se potrivește legendei generalului, care ar fi dorit să se despartă oficial de omul care-l însoțise în prima parte a drumului său către glorie, acea călătorie de la Bordeaux la Londra din iunie 1940. Dar asta să fi fost de fapt intenția lui?
Potrivit generalului Massu, de Gaulle a venit la el deprimat și pesimist, spunând că totul se terminase, că Partidul Comunist paralizase țara, iar el nu mai putea controla nimic. De aceea, urma să abandoneze totul pentru că simțea că el și familia lui nu mai erau în siguranță. Asta a povestit Massu câteva zile mai târziu în fața lui Pierre Messmer, Ministrul Apărării. A mai declarat că l-a convins pe general că nu e totul pierdut, că armata îi e încă loială și că nu trebuie să renunțe. În cele din urmă, de Gaulle și-ar fi revenit și s-a întors în capitală, unde a ținut din nou un discurs impresionant, apoi a dizolvat Parlamentul, câștigând următoarele alegeri.
Însă nu toți acceptă varianta lui Massu. În primul rând, a fost sugerat și faptul că generalul s-ar fi gândit că poate apela la ajutorul lui Massu în calitate de comandant al forțelor din Germania, în ideea de a pune capăt protestelor care paralizaseră țara. Alții spun că pesimismul de care vorbea Massu era caracteristic lui de Gaulle în perioade de criză și că nu trebuia luat în serios. Potrivit celor care-l cunoșteau pe de Gaulle, el – în calitate de militar – recurgea deseori la tactica de autoizolare în momente de criză pentru a fi în siguranță. Asta a făcut și în timpul războiului, în mai-iunie 1943, când și-a simțit autoritatea amenințată de generalul Giraud, pe care-l bănuia că era sprijinit de anglo-americani. Atunci, de Gaulle s-a închis în vila sa, unde a rămas timp de o săptămână, creând incertitudini și panică în rândul Aliaților.
Poate că de Gaulle a încercat să facă același lucru la sfârșitul lui mai 1968. E clar că el a vrut atunci să dispară, ca nimeni să nu știe unde e. De Gaulle a dorit ca francezii să afle că el a dispărut, iar timp de câteva ore Franța a fost măcinată de incertitudini din cauza lipsei președintelui. Toată lumea se întreba unde se află de Gaulle și care va fi următoarea lui mișcare. Oare urma să-și dea demisia?! Creând această nesiguranță, de Gaulle a preluat de fapt inițiativa. Oamenii au fost ușurați atunci când s-a întors și i-au apreciat discursul. O mică observație: discursul a fost transmis doar la radio, pentru că generalul nu avusese timp să-l învețe și nu dorea să apară în fața oamenilor citind de pe foaie.
Astăzi, istoricii îl văd pe de Gaulle în lumina abilității sale de a manipula în folosul său o anumită situație. Dincolo de „mitul” marelui om de stat, de Gaulle rămâne un om care a știut foarte bine cum să profite chiar și de situațiile de criză. Unii se mai gândesc și la acel de Gaulle din vara lui 1940, al cărui curaj a salvat Franța. Însă istoricii tineri încep să se întrebe de ce Generalul s-a opus guvernului de la Vichy și lui Pétain. Unii nu cred că de Gaulle ar fi avut vreun crez politic propriu-zis: i s-a opus mareșalului Pétain nu pentru că se opunea sfârșitului Republicii sau legilor antisemite, ci pentru că acesta semnase armistițiul. Și acesta ar fi fost singurul principiu ferm al lui de Gaulle: să păstreze independența Franței.
De Gaulle a fost fără îndoială un foarte abil politician (deși el nu dorea să fie văzut ca atare). Din ofițerul izolat, sărac, lipsit de putere, care a ajuns la Londra în iunie 1940, el a ajuns liderul unei Franțe care și-a reluat (într-o anumită măsură) poziția de putere mondială după război. Istoricii studiază azi în detaliu negocierile purtate de de Gaulle cu Jean Moulin și alți lideri ai rezistenței, restabilirea republicii în 1944, întoarcerea la putere din mai 1968 și alte episoade importante din cariera generalului. Și concluzia la care ajung este că de Gaulle a a putut mereu să identifice este esența unei probleme și că, înainte de toate, a fost mereu un clarvăzător.
Douglas Johnson, Exit de Gaulle, în „History Today”, 49, nr. 4, 1999
