Engleza din evul mediu era o limbã minorã
Tradiţia îi atribuie lui Geoffrey Chaucer şi ”Povestirilor din Canterbury” un rol conştient şi decisiv în crearea limbii engleze standard şi în contracararea dominaţiei franceze şi latine pentru a recupera o identitate naţionalã. Sã fi fost chiar aşa? William Langland ne povesteşte în ”Piers Plowman” cã lucrãtorii, deci pãtura joasã a societãtii, recitã versuri în francezã. Adevãrul este cã situaţia lingvisticã din Anglia evului mediu este destul de amalgamatã. Engleza începe sã triumfe în secolul al 14-lea, graţie talentului poetic al lui Chaucer şi a victoriile engleze în rãzboiul cu francezii. Latina era foarte importantã în evul mediu, iar cucerirea normandã a adus cu sine o infuzie de franţuzisme, ceea ce a impus englezei o luptã pentru afirmare.
În evul mediu engleza nu era o limbã de mare circulaţie, ba chiar am putea spune cã era minorã dacã ne referim la sursele scrise. Majoritatea cãrţilor erau în francezã şi latinã, cel puţin pânã în secolul al 15-lea. Abia în secolul al 17-lea încep sã se elaboreze gramatici şi dicţionare, dar nobilimea continuã învãţarea latinei şi francezei. Asta nu înseamnã cã engleza nu era uzitatã, ci cã era slab valorizatã. În mediile needucate se pare cã, aşa cum ne sugereazã Langland, se reuea depãşirea vernacularei prin mixajul cu franceza. Londra este de fapt un centru multicultural, şi nu ne surprinde dacã ne gândim la reţelele comerciale, ecleziastice sau diplomatice stabilite. Situatã pe un râu major, în inima unui sistem de drumuri concepute de romani, Londra se putea lãuda cu legãturi foarte bune cu Devon, Norwich, York şi nu numai. Aici veneau negustori din Bavaria, Tarile de Jos, Constantinopol sau zona balticã. Cercurile mercantile erau deci un melanj de dialecte franţuzeşti, italiene, germane, olandeze, nordice. Drept surse dispunem de rapoarte vamale, petiţii, acte ale breslelor, izvoare legislative. Şi rãzboiul era instrumentalizat pentru a crea legãturi lingvistice variate. Poate cã rapoartele formale erau scrise în francezã i latinã, dar în ceea ce priveşte limba negocierilor, aceasta reprezenta o formã interlingvisticã, o structurã gramaticalã latinã cu lexic franco-englez.
Multilingvismul medieval
Limbile vorbite în evul mediu nu puteau aşadar sã fie grupate în categorii foarte bine definite, pentru cã nevoia stringentã de comunicare presupunea întrebuinţarea oricãror mijloace lingvistice la îndemânã. Noţiunile de englezã sau francezã nu erau sistematizate aşa cum era latina, limbã foarte bine solidificatã tocmai pentru cã era limba erudiţiei. Situaţia lingvisticã avea repercusiuni asupra simţului identitãţii, dar mai important, afecta relaţiile dintre Anglia şi Franţa pentru cã generalizarea francezei în mediul elitist împiedica o opoziţie politicã sau socialã. Dovezile abundã în materie de identitate dublã. De exemplu Simon Pouillet, un nobil bogat din Compiegne, este executat în 1346 pentru cã declarase cã dreptul asupra tronului îi aparţine mai mult lui Edward decât lui Philippe de Valois. Maud, contesa de St-Pol, se cãsatoreşte iniţial cu un cavaler englez, ca apoi sã se îndrãgosteascã de un soldat francez.
Şi Chaucer ce rol are în toatã povestea? Nãscut în 1340 într-o familie înstãritã, trebuie sã se fi bucurat din plin de multiculturalismul londonez. Intrã la curte ca paj şi se însoarã cu o franţuzoiacã din Hainaut. Chaucer şi-a petrecut 5 ani în anturajul Prinţului Lionel, fiul regelui Edward al III-lea. Îşi asumã şi rolul militar, continuând ca diplomat sub Edward şi Richard al II-lea. Din 1374 se ocupã de controlul vamal, apoi devine şi membru al Parlamentului, funcţionar regesc sau judecãtor de pace. Chaucer acumuleazã deci o bogatã experienţã, fiind capabil de a face faţã unor contexte disparate sau contradictorii. De exemplu când este controlor vamal se implicã şi în gestionarea aspiraţiilor negustorilor bogaţi sau îşi îndeplineşte obligaţiile de negociator de curte în multele sale cãlãtorii în Franţa şi Italia. Lingvistic şi social îl putem considera un om foarte înstãrit. Luând în considerare acest aspect, ar trebui sã fim mai precauţi în etichetãri de tipul ”pãrintele limbii engleze”. Mitul acesta a încurajat o idee despre anglicitate şi rolul sãu în promovarea acesteia care nu prea avea legãturã cu ce credeau el sau contemporanii sãi. John Gower scrie trei opere masive în englezã, franceza şi latinã. Langland scrie în englezã, dar presãratã cu multe latinisme.
Opţiunea lui Chaucer pentru englezã nu are neapãrat conotaţii antifranceze. Engleza lui este mai ”internaţionalã”, conţinând lexeme, sunete şi sensuri din tot conglomeratul varnacularei de care a fost înconjurat. Engleza lui a avut succes tocmai datoritã acestei dimensiuni urbane şi internaţionale. Chaucer o literalizeazã prin privirea aruncatã cãtre Dante, Petrarca, Boccaccio, Jean Froissart sau Guillaume de Machaut, dar raportând-o şi la autorii clasici de genul lui Ovidiu, Vergiliu sau Cicero. Pentru Chaucer şi contemporanii sãi, franceza era limba care definea autoritatea poeticã vernacularã şi cu cât engleza se apropia mai mult de ea, cu atât devenea mai demnã de admirat. Admiraţia internaţionalã se câştiga însã treptat. Ne-a parvenit doar un singur caz de contemporan non-englez care sã-l fi citit pe Chaucer. Este vorba despre poetul-soldat Eustache Deschamps, care îl elogia pe Chaucer pentru talentul sãu de traducãtor din francezã. Asa cum englezii au renunţat cu greu la pretenţiile asupra Franţei (titlurile regale englezeşti menţioneazã în continuare Franţa pânã în 1801), aşa şi limba a rãmas parecum într-un con de umbrã faţã de francezã.
Când învãţaţii victorieni i-au transformat pe Chaucer şi Shakespeare în mari scriitori naţionali, au fãcut-o dupã chipul şi asemãnarea lor, denumindu-i purtãtorii de cuvânt ai dominaţiei engleze. Într-o erã post-naţionalã am putea spune cã dorinta lui Chaucer nu a fost neapãrat aceea de a pune engleza în slujba naţionalismului, ci mai degrabã aceea de a o promova la rang de limbã a comunicãrii internaţionale, fãrã pretenţii de dominare.
Mai multe pe historytoday.com
