⬆

Diplomați, diplomație și acțiune diplomatică românească la 1848

Autor: Andrei Alexandru Capusan

Revoluția română de la 1848 nu numai că a reprezentat triumful ideilor moderne, a idealurilor de libertate și unitate națională și a elementelor progresiste care le propagau, în speță o intelectualitate cu spirit profund și vederi largi, formată în centrele universitare pariziene, focare ale romantismului, dar a constituit un moment istoric fundamental în procesul formării și afirmării diplomației române moderne.

Revoluția a cuprins în desfășurarea ei toate elementele constitutive ale unui veritabil aparat diplomatic: un ministru „al trebilor din afară”, deci un ministru de externe, care conducea un „Minister al Trebilor din Afară”, și evident, un corp de diplomați dovedind atât un patriotism incontestabil, cât și un înalt profesionalism.

În ceea ce privește acțiunea diplomatică propriu-zisă, aceasta a beneficiat de toate elementele și operațiile specifice: 1.demersuri diplomatice directe către reprezentanții diplomatici ai unor mari puteri; 2. acțiunea de negociere cu diplomații unei puteri ostile, în speță tratativele cu reprezentanții Imperiului Otoman, și 3. trimiterea peste hotare a unor diplomați cu „însărcinări speciale”.

Schimbările revoluționare din Țara Românească

În urma victoriei revoluției în Țara Românească, la 9 și 11 iunie 1848, Guvernul provizoriu revoluționar de la București, instaurat în urma abdicării și părăsirii țării de către domnitorul regulamentar Gheorghe Bibescu, s-a preocupat cu prioritate și de modernizarea și perfecționarea instituției de promovare a politicii externe românești, de aducere a ei la standarde europene. Secretariatul Statului sau Departamentul Postelniciei, ministerul Afacerilor Străine creat la 1830 și 1831 prin „Regulamentul Organic”, a fost transformat în Ministerul (Departamentul) Trebilor din Afară similar organismelor de resort existente în statele suverane.

Pe lângă secretariatul guvernului, a luat ființă o secție având ca obiect „relațiile din afară”, condusă de redutabilul ziarist Constantin A. Rosetti. În sfârșit, a fost instituită funcția de agent diplomatic cu misiuni speciale. Prin aceste canale a fost realizată informarea oficialităților și a opiniei publice din alte țări asupra caracterului noii puteri revoluționare din Țara Românească, a programului ei de acțiune, s-au stabilit contacte diplomatice directe cu alte state europene.

Bălcescu – primul ministru de Externe revoluționar

Cu privire la primul segment menționat, contactul permanent și informarea reprezentanților diplomatici ai Marilor Puteri asupra triumfului revoluției la București și instaurarea noilor organe, revoluționare, la 13/25 iunie 1848, preluând portofoliul Ministerului (Departamentului) Trebilor din Afară, Nicolae Bălcescu (foto sus), primul-ministru de externe revoluționar, s-a adresat – cea dintâi acțiune diplomatică înfăptuită – consulilor celor trei Mari Puteri la București, Jules Hory (Franța), Robert Colquhoun (Anglia) și Charles de Kotzebue (Rusia), informându-i în mod oficial despre victoria revoluției la București și instituirea și intrarea în vigoare a noilor structuri, în special noua Constituție, care „primise sancțiunea șefului statului”.

În calitatea sa oficială, Bălcescu îi asigura că intenționa să facă tot ceea ce îi stătea în putință pentru a menține în continuare bunele raporturi avute până atunci cu aceștia, „de la egal la egal”.

A doua zi, la 14/26 iunie, succesorul lui Nicolae Bălcescu, Ion Voinescu II (foto), a continuat demersul predecesorului, informându-i pe consuli asupra abdicării lui Gheorghe Bibescu, asupra structurii noului guvern și a ministerului de externe. În aceeași zi, Voinescu II i se adresa omologului său francez, Jules Bastide, „de la egal la egal” – formulă preluată de la predecesorul său – informându-l asupra evenimentelor revoluționare petrecute în Valahia, dar și asupra protestului consulului Rusiei.

În această situație, șeful diplomației române revoluționare nu se dădea în lături de a solicita sprijinul Franței împotriva unei posibile intervenții armate a Rusiei țariste, în vederea înăbușirii revoluției proaspăt victorioase.

La 15/27 iunie, ministrul de externe își continua demersurile, scriindu-le lui Ion Ghica, agentul Țării Românești la Constantinopol, ministrului de externe al Porții Otomane, Rifaat Pașa, și generalului Jacques Aupick, ambasadorul Franței în capitala otomană. Lui Ion Ghica, ministrul de externe valah i-a trimis nota care urma să îi parvină și omologului său otoman, în care era prezentată situația post-revoluționară din Țara Românească în urma abdicării domnitorului Gheorghe Bibescu și era declarat „devotamentul” poporului român față de Înalta Poartă.

Generalului Aupick îi era solicitat sprijinul pentru obținerea din partea Porții a recunoașterii noilor autorități și îi era de asemenea expediat un alt exemplar al notei, în acest scop. Deși cei doi consuli, francez și britanic, pe al cărui sprijin imediat și nemijlocit contau revoluționarii, s-au înțeles să nu facă nici un gest concret de adeziune cu revoluția și revoluționarii până la primirea unor instrucțiuni din partea superiorilor lor în această direcție, conducerea Ministerului de Externe de la București a decis menținerea unor contacte constante cu ei, informându-i pe tot parcursul asupra evoluției situației.

Astfel, printr-o circulară adresată reprezentanților diplomatici străini în Țara Românească, la 20 iunie aceștia erau încunoștințați asupra acțiunii contrarevoluționare din ajun a coloneilor Ion Odobescu și Ion Solomon, care încercaseră, fără succes însă, arestarea guvernului revoluționar.

Referindu-ne în continuare la cel de al doilea segment enunțat, permanența și continuitatea acțiunii diplomatice în raporturile mai ales cu puterile ostile dar și cu statele virtual prietene și posibil aliate, în care revoluția triumfase, la fel ca în Țara Românească, însuși primul-ministru de externe al guvernului revoluționar provizoriu de la București, Nicolae Bălcescu, atât în această calitate, cât și în aceea de membru al delegației române plecate la Constantinopol pentru a purta tratative cu Poarta, a înțeles mai bine ca oricine importanța negocierilor ca mijloc de soluționare a unei situații conflictuale sau posibil conflictuale. Iar în raporturile cu Imperiul Otoman, puterea suzerană a Principatelor, o atare situație se putea oricând ivi.

După ce la 17/29 mai Comitetul revoluționar din Țara Românească îl trimisese pe Ion Ghica, în calitate de „agent confidențial”, la Constantinopol, cu misiunea de a apăra autonomia țării în raport cu puterea suzerană — această acțiune avea loc așadar cu trei săptămâni înaintea izbucnirii revoluției în Valahia — Nicolae Bălcescu a fost trimis, la 24 iunie, în întâmpinarea comisarului otoman, Talaat Effendi, care sosea de la Iași.

Lui Talaat Effendi, binecunoscut pentru atitudinea sa cumpătată, parțial binevoitoare, oricum nedușmănoasă la adresa românilor, i se adresase și înmânase la București, cu câteva zile înaintea declanșării revoluției, un amplu și detaliat memoriu, în care, negându-se ideea înlăturării suzeranității otomane, era solicitat sprijinul acestei puteri pentru înfăptuirea de reforme și înlăturarea protectoratului Rusiei Țariste.

Poarta era totodată recunoscută „ca putere protectoare și suzerană”. Legătura cu reprezentanții puterii suzerane a fost menținută, la 27 iunie/9 iulie guvernul provizoriu trimițându-i o adresă sultanului Abdul Medjid în care îl încunoștința asupra adoptării unei „constituții mai în armonie cu nevoile țării” și îi solicita aprobarea pentru promulgarea ei. Și privitor la Rusia țaristă, nici această mare putere nu a fost uitată.

La 24 iunie/6 iulie, țarul Nicolae I era destinatarul unei adrese a guvernului provizoriu de la București, în care noile autorități afirmau cu hotărâre și îndrăzneală dreptul la „o administrație dinăuntru independentă”, precizând cu claritate faptul că „poporul român n-a încetat niciodată a protesta împotriva oricărei încercări dinăuntru sau din afară de a-i lua acest drept”.

În document se afirma că „noua stare a lucrurilor, reclamată și statornicită de obșteasca dorință a poporului român” era „o consecuență foarte naturală a independenței administrației…dinăuntru, independență care trage cu sine și neapărat și dreptul de a modifica și chiar de a preface legislația țării”. În încheiere, autoritățile revoluționare își exprimau „deplina încredere” că țarul „nu va refuza a recunoaște această faptă de pacinică regenerație, care este singura și adevărata expresie a obștii”.

Guvernul provizoriu îl aviza pe țar că, în cazul în care nu recunoștea noua stare de lucruri, nu va ezita să facă apel „către toată Europa”, punându-se astfel „sub a ei de-a dreptul protecție și invocând ajutorul ei.” Acțiunea diplomatică propriu-zisă în forma ei concretă, specifică, tratativele, precum și triumful părții române la finalul lor, reiese cu claritate din negocierile derulate la Giurgiu între reprezentanții guvernului revoluționar și trimisul oficial al Porții, Soliman Pașa.

Sosirea trimisului special al Porții la Giurgiu la 19/31 iulie a fost precedată de cele cinci zile petrecute de acesta la Rusciuk, 13-18 iulie, perioadă în care s-a întâlnit cu ministrul român al Trebilor Străine, Ion Voinescu II. Între cei doi a avut loc o singură întrevedere, cu caracter neoficial, la solicitarea expresă a comisarului Porții.

În conformitate cu raportul întocmit de șeful diplomației române, comisarul otoman l-a primit cu multă bunăvoință –„primirea cea plină de afabilitate și amenitate”– specificând de la bun început condiția ca întrevederea „să nu aibă un caracter oficial”, Voinescu II netrebuind să poarte „semnele slujbii”, cocarda și eșarfa.

Din păcate, ministrul de externe revoluționar nu și-a putut atinge scopul propus în cursul audienței, acela de a împiedica intrarea trupelor otomane pe teritoriul Valahiei. Va solicita o nouă audiență la Soliman pașa, cerere care însă îi va fi respinsă. Apoi, Voinescu II a solicitat, și a fost primit în audiență de comandantul trupelor otomane care îl însoțeau pe comisarul Porții, Omer Pașa, dar nici aici, și acest lucru era cât se poate de evident, nu a avut succes. O a doua audiență la Soliman Pașa, solicitată cu insistență de Ion Voinescu II la 17 iulie, va fi respinsă de trimisul Imperiului Otoman.

Armatele otomane trec Dunărea

Emisarul oficial otoman a luat apoi decizia de a trece Dunărea, în Țara Românească, după cum îi comunica la 19 iulie într-o scrisoare administratorului județului Vlașca, „cu oștile imperiale”, însă „nu cu cuget vrăjmășesc” pentru „a protegui anticile drepturi și instituții ale țării” – era clar vorba despre Regulamentul Organic – și „de a restabili ordinea legală”. Intențiile trimisului special al Porții erau așadar destul de clare.

Reacția guvernului provizoriu de la București a fost fermă și fără echivoc. În aceeași zi, la 19 iulie, a publicat un comunicat în care a protestat împotriva atingerii „dreptului de inviolabilitate a teritoriului”, fiind totodată statuat dreptul Țării Românești la „întreaga și desăvârșita independență pentru cele din întru”.

A urmat o perioadă de negocieri între cele două părți – esența activității diplomatice și totodată tărâmul punerii în valoare a artei diplomatice – care s-au desfășurat în paralel cu mari manifestații populare, organizate la București și în toată Valahia, în sprijinul apărării realizărilor revoluției. Astfel, chiar a doua zi de la trecerea Dunării de către trupele otomane și pătrunderea lor pe teritoriul Țării Românești, la 20 iulie/1 august, la București, „adunarea poporului român pe câmpul libertății” de la Filaret, într-un număr impresionant de 30000 de oameni, a protestat împotriva faptului că „armatele turcești trecură Dunărea și intrară pe pământul românesc, fără nici un manifest, fără nici un motiv, împotriva tuturor tractatelor și împotriva dreptului neamurilor ”.

La rândul ei, partea otomană a început și ea acțiunea diplomatică, concretizată în scrisoarea trimisă de Soliman-Pașa boierilor Țării Românești, și adusă la București de secretarul său, Tinghir Effendi. În respectiva scrisoare, după ce se declara de la bun început Valahia ca „parte integrantă a Imperiului Otoman”, care însă „nu încetase niciodată de a beneficia de numeroase privilegii și instituții avantajoase” erau calificate evenimentele revoluționare drept „acte ilegale”, comise de „un anumit număr de indivizi, care, dându-și numele de români, au apărut în mod inopinat în acest Principat și…au răsturnat guvernul!”.

Misiunea comisarului extraordinar al Porții era prin urmare aceea de a consilia mai întâi reintrarea „pe drumul supunerii”, în caz contrar el fiind nevoit să treacă la „măsuri coercitive”. Erau expuse apoi cererile concrete ale Porții: dizolvarea guvernului provizoriu și înlocuirea lui cu o locotenență domnească și, bineînțeles, abrogarea tuturor măsurilor cu caracter revoluționar adoptate.

Abia după revenirea țării la „starea sa anterioară” era dispusă Poarta să reia dialogul. Soliman Pașa cerea în încheierea scrisorii, concret, un act de supunere pe care să îl înainteze sultanului. Manifestarea populară de la 20 iulie a cam zdruncinat tonul și conținutul respectivei scrisori. „Diplomația de mase” a fost mai puternică decât diplomația oficială, a elitelor conducătoare.

Sub presiunea poporului entuziast, Tinghir Effendi a solicitat steagul tricolor al revoluției, pe care apoi l-a îmbrățișat. Nu numai partea otomană s-a arătat a fi maleabilă și dispusă la tratative și la cedări, dar și autoritățile revoluționare de la București. La 23 iulie, o proclamație a guvernului provizoriu anunța depunerea puterii acestuia „în mâinile poporului”, astfel încât acesta din urmă era rugat „să aleagă îndată alt guvern, căruia îi va da numele de locotenența domnească a Țării Românești și carele, după regulă, va fi recunoscut de către Înalta Poartă”.

Așadar, guvernul revoluționar de la București a acceptat înlocuirea lui cu o Locotenență domnească, alcătuită la început din șase, apoi, la solicitarea expresă a comisarului otoman, din trei membri, foști membri, de fapt, ai guvernului. Locotenența domnească a fost aleasă de o mare adunare populară și recunoscută de comisarul Porții otomane, împreună cu Constituția, la 29 iulie 1848.

În ziua următoare, la 30 iulie, Tinghir Effendi îi felicita pe noii locotenenți domnești, Nicolae Golescu (foto sus), Ion Eliade Rădulescu și Christian Tell, asigurându-i că „oștile împărătești venite la Giurgiu sunt destinate spre a asigura liniștea și locotenența domnească, oricând va cere trebuința, se va putea sprijini pe aceste oștiri.”

La sfatul lui Soliman Pașa, și în urma unor discuții avute de acesta cu Nicolae Golescu, a fost alcătuită o delegație, o deputăție, formată din cinci membri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Brătianu, Ștefan Golescu, Grigore Grădișteanu și Jean Honoré Ubicini Abdolonyme, ultimul în calitate de secretar, cu misiunea de a se deplasa la Constantinopol și a obține acolo recunoașterea noilor autorități de la București, a programului revoluției și a noii Constituții.

Evenimentele se vor derula apoi cu rapiditate. La 2/14 august, Soliman Pașa i-a invitat pe consulii străini să recunoască Locotenența domnească și să stabilească cu ea relații oficiale normale. La 4 și 7 august, consulii Marii Britanii, Prusiei și Greciei s-au prezentat la reședința locotenenței domnești, pentru a o felicita.

La 4 august, comisarul Porții se adresa direct poporului român, cerându-i să sprijine și să i se supună Locotenenței domnești. În sfârșit, la 8 august, Soliman Pașa își făcea intrarea în București pe Podul Mogoșoaiei, fiind primit la Șosea, cu aclamații și entuziasm, de o populație de cca 40000 de oameni.

Din păcate, nu tot cu un succes se va încheia misiunea deputăției române la Constantinopol. Delegația va sosi în capitala Imperiului Otoman la 10 august, având asupra ei următoarele documente oficiale: un mandat de acreditare, o adresă oficială din partea Locotenenței domnești către sultan, precum și o adresă specială, conținând programul revoluționar în 22 de puncte din 11 iunie.

Bălcescu îl va anunța imediat după sosire pe Ion Ghica, agentul diplomatic al autorităților revoluționare de la București în capitala otomană, care se va strădui să obțină o primire în audiență a delegației române, la sultan și la marii dregători otomani. Strădanii și eforturi zadarnice, deoarece acest lucru nu se va întâmpla.

Mai mult, diplomația țaristă va lua…ofensiva. Într-o notă oficială adresată sultanului Abdul Medjid, ambasada Rusiei țariste la Constantinopol îi solicita nici mai mult nici mai puțin decât dezavuarea revoluției, intrarea trupelor otomane în București și înlăturarea autorităților revoluționare și înlocuirea lui Soliman Pașa cu intransigentul și necruțătorul Fuad Effendi. Iar lucrurile se vor petrece întocmai.

Sprijinul așteptat de revoluționarii români din partea ambasadorilor Franței și Marii Britanii la Constantinopol, generalul Jacques Aupick și contele Stratford Canning, lord Redcliffe, nu a existat, iar Înalta Poartă a cedat în cele din urmă presiunilor Rusiei țarului Nicolae I, acceptând înlocuirea Locotenenței domnești de la București cu un caimacam și a lui Soliman Pașa cu Fuad Effendi, sultanul și înalții demnitari refuzând în același timp cu obstinație primirea deputăției române. Deputăție care, în urma acestui eșec al misiunii ei, va părăsi, la începutul lunii septembrie, capitala Imperiului Otoman.

Ion Ghica – agent confidențial la Constantinopol

În sfârșit, cel de al treilea segment, la fel de important, al acțiunii diplomatice complexe a revoluționarilor români a constat în trimiterea peste hotare a unor diplomați ai revoluției cu „misiuni și însărcinări speciale”, în vederea obținerii sprijinului unor state în care revoluția învinsese, la fel ca și în Principate. Diplomații pașoptiști porneau în acea vară fierbinte spre marile capitale europene, „în misiuni speciale”, spre a pleda pentru legitimitatea idealurilor naționale ale românilor și înfăptuirea lor cu sprijinul puterilor occidentale, leagăne ale libertății și democrației.

După ce la 17/29 mai Comitetul revoluționar din Țara Românească îl trimisese pe Ion Ghica (foto), în calitate de „agent confidențial”, la Constantinopol, cu misiunea de a apăra autonomia țării în raport cu puterea suzerană — această acțiune avea loc așadar cu trei săptămâni înaintea izbucnirii revoluției în Valahia — în chiar ziua izbucnirii revoluției la București, 11/23 iunie, Dimitrie Brătianu era acreditat agent diplomatic al Țării Românești pe lângă cabinetele din Pesta și Viena, pentru a reprezenta noile autorități pe lângă revoluționarii din Imperiul Habsburgic.

Ion Ghica, o dată ajuns la Constantinopol, a intrat cu vigoare și dinamism în acțiune, luând imediat legătura cu autoritățile otomane, dar și cu reprezentanții diplomatici ai unor puteri străine. Având asupra sa scrisori de recomandare către lord Stratford Canning de Redcliffe, ambasadorul Marii Britanii, din partea consulului acestei țări la București, Robert Colquhoun, și către ambasadorul Franței, Jacques Aupick, din partea trimisului lui Alphonse de Lamartine, ministrul de externe al Franței revoluționare, în Principate, dr. Mandl, Ghica a avut întrevederi cu acești diplomați, însă se va întâlni și cu Cor, prim interpret al ambasadei Franței, și Czaikovski, reprezentantul prințului Adam Czartoryski, șeful emigrației revoluționare poloneze.

Ultimii doi îi vor oferi lui Ghica oportunitatea unor contacte cu Emin Effendi, primul dragoman (interpret) al Divanului, și Riza Pașa, ministrul de Război al Imperiului Otoman. Situația și statutul diplomatic al lui Ion Ghica se vor îmbunătăți și consolida după victoria revoluției la București, deși prestigiul său, după numai o lună de activitate diplomatică, era deja un fapt împlinit.

Spirit lucid și realist, în urma unei întrevederi avute cu Rifaat Pașa, ministrul de externe al Porții Otomane, Ghica le comunica noilor autorități, în speță înștiința Ministerul Trebilor din Afară al Țării Românești: „Poarta ne vrea binele; sfaturile Franței și Angliei în favoarea noastră nu-i vor lipsi, dar când afacerea va deveni serioasă și când Rusia va vorbi tare, vom fi abandonați. ”Quod erat demonstrandum!”

Eșecul misiunii deputăției române la Constantinopol va ilustra, după trei luni, aceste cuvinte profetice. Ghica vedea însă și un „antidot” împotriva acestei posibilități: unirea revoluționarilor români în acțiunea lor cu cei din Ungaria și Polonia, fapt care ar determina, după preconizările și calculele sale, din păcate nerealiste, intrarea Imperiului Otoman în război împotriva Rusiei țariste.

În ceea ce privește misiunea lui Dimitrie Brătianu la Viena și Pesta, aceasta nu a avut rezultatele scontate, deși era vorba despre două capitale în care revoluția triumfase, la mijlocul lunii martie 1848. Doar tineretul vienez i-a făcut lui Brătianu o primire caldă, sinceră și binevoitoare. Luna următoare, iulie, îl va găsi pe Dimitrie Brătianu la București, participând la tratativele cu reprezentanții Porții și pregătindu-se să plece la Constantinopol în calitate de membru al deputăției.

Și August Treboniu Laurian va sluji revoluția cu armele diplomației, la Pesta, în această primă fază a ei – iunie 1848. Din Pesta, el îi scria lui Nicolae Bălcescu la 17 iunie că „făcuse pasul” pe care acesta îl însărcinase să-l facă „în cauza Principatelor”. Dar cele mai importante misiuni diplomatice ale revoluționarilor români peste hotare, în calitate de agenți cu misiuni și însărcinări speciale, au fost acelea desfășurate în luna iulie 1848.

Iar cei doi „protagoniști” au fost Alecu G.Golescu- Negru la Viena și Paris și Ioan Maiorescu în Germania, „pe lângă onorabila Dietă germanică”. Acesta din urmă era autorizat prin scrisoarea de acreditare încredințată „de a trata și de a lua angajamente în numele său și în numele țării”.

Alecu G. Golescu-Negru agent la Viena

În drumul său spre Viena, la jumătatea lunii iulie, Alecu G. Golescu-Negru (foto) a trecut prin Transilvania, purtând la Brașov și Sibiu discuții cu conducătorii ardeleni ai revoluției. În cadrul acestor întrevederi el a încercat să-și convingă interlocutorii de necesitatea strângerii legăturilor cu revoluționarii din Valahia, prin deplasarea acolo a unor tineri și entuziaști revoluționari ardeleni.

Purtând o corespondență activă cu guvernul provizoriu, la 17 iulie Golescu-Negru scria un raport în care sublinia necesitatea trimiterii unei deputății la Constantinopol și a întocmirii unui manifest „către popoarele Europei”. Odată ajuns la Viena, diplomatul român îi scria lui Nicolae Bălcescu cu amărăciune, la 19 iulie, despre dezamăgirea produsă la trecerea prin Pesta.

El nu găsise sprijin, colaborare și înțelegere la liderii revoluției maghiare, care nu doreau sub nici o formă să coopereze cu revoluționarii români. Concret, ei nu au permis trecerea pe teritoriul Ungariei a armelor destinate revoluționarilor din Țara Românească. La Viena, el a avut întrevederi cu oficialități, miniștri și diplomați. Între aceștia s-au numărat ministrul de Interne, Doblhoff, și ministrul de război, Latour.

Dacă primul l-a primit și l-a ascultat, afabil, răbdător și politicos, fără însă a se angaja cu ceva, cel de al doilea s-a arătat destul de puțin curtenitor, aproape rece. Concluzia nu era decât una singură, iar Golescu-Negru a sesizat-o: foarte slabe speranțe, aproape nule, de dobândire de sprijin.

La 26 iulie, din capitala Imperiului Habsburgic, Golescu-Negru îi scria din nou lui Nicolae Bălcescu, plângându- se între altele de lipsa știrilor din țară; cerea în consecință în mod imperios organizarea unei comisii pentru corespondența străină, care să-i informeze pe diplomații români din străinătate despre „toate evenimentele, chiar și faptele cele mici sau vorbele ce se fac despre revoluția noastră”, și care, la rândul lor, să informeze la vreme ziarele de acolo binevoitoare cauzei revoluției române. De asemenea, el solicita cu aceeași urgență alcătuirea unei comisii „pentru tractaturi” și sugera dezbaterea pe larg în presă a tuturor tratatelor referitoare la români.

În această scrisoare, diplomatul făcea două prognoze și analize, din nefericire cât se poate de utopice: posibilitatea unirii Principatelor Române cu Austria, el precizând că „nu mai este vorba de o Austrie stat confederal, ci de o confederație de mai multe staturi, sub numele Austria”, și speranța – cât se poate de irealizabilă – că noile autorități de la Viena „va îndemna cu energie pe Poartă ca să nu intre deloc în țară (este clar vorba despre Țara Românească – nota noastră, n.n.)”.

De o atare unire între cele două state nici n-ar fi putut fi vorba, iar turcii intraseră lejer și fără probleme în Țara Românească la 19 iulie, nefiind nici o clipă cazul ca Austria să le ceară să nu o facă. O chestiune importantă avută în vedere de Alecu G. Golescu-Negru, în perioada misiunii sale la Viena și Paris, de a cărei punere în practică s-a preocupat diplomatul cu toată ardoarea și abnegația, a fost aceea a propagandei revoluției în străinătate.

El a avut astfel în vedere „europenizarea” și „internaționalizarea” corespunzătoare a „chestiunii românești”. În perioada activității sale diplomatice la Viena, un ziar vienez semnala că la colțurile de stradă putea fi afișată și citită, în limba germană evident, „Proclamația de la Izlaz”, document tradus și tipărit prin strădania lui Golescu-Negru. Tot prin sârguința și îngrijirea lui, s-a editat o broșură „atingătoare de tractaturile și protectoratul rusesc”, difuzată ulterior în toată Austria și în întreaga Germanie.

Seria întrevederilor și convorbirilor oficiale ale diplomatului român a continuat cu ambasadorul Imperiului Otoman la Viena. Acesta, după ce l-a ascultat cu atenție, i-a mărturisit cu cea mai deplină sinceritate regretul de a nu fi cunoscut mai devreme situația reală din Principate, pentru a putea interveni la Constantinopol în favoarea cauzei luptei românilor.

A adăugat totuși, cu luciditate, că Poarta nu era dispusă să provoace un conflict armat cu Rusia „pentru simpatia românilor”. În același raport diplomatic în care relata despre această întrevedere, Golescu-Negru înștiința centrala Ministerului Trebilor din Afară că nu putea întreprinde nimic în chestiunea armelor și materialelor militare, din lipsă de fonduri. Dar cea mai însemnată rămâne activitatea sa diplomatică desfășurată la Paris.

La 1/13 august 1848, în numele Locotenenței domnești, ministrul român de externe, Ion Voinescu II, îi adresa ministrului de externe al Franței, Jules Bastide, o scrisoare în care îi cerea acreditarea lui Alecu G. Golescu-Negru în capitala Franței precum și acordarea întregului sprijin posibil, spre a-și duce la bun sfârșit misiunea încredințată. Instrucțiunile transmise agentului român în capitala Franței erau cât se poate de clare și prevedeau:

1. clarificarea în rândul guvernului și a opiniei publice franceze a „chestiunii românești”;
2. intervenția pe lângă parlament și guvern pentru a examina această chestiune;
3. tratative cu autoritățile franceze de resort în vederea obținerii de arme și ofițeri-instructori;
4. intervenția directă și nemijlocită a Franței în favoarea cauzei românești.

La rândul său, vărul lui Golescu- Negru, Alexandru C.Golescu-Albu, îi scria că revoluționarii din Țara Românească sperau să poată achiziționa nu mai puțin de 50000 de puști și intenționau să pună pe picioare o bancă națională cu capital francez. Iar diplomatul român s-a achitat cu dăruire și abnegație de sarcinile primite.

El va fi primit în audiență de șeful diplomației franceze, Jules Bastide, și va provoca o interpelare în Parlament pe tema revoluției din Țara Românească. Activitatea sa în capitala Franței va fi în mod detaliat expusă în amplul raport adresat lui Ion Voinescu II la 4 septembrie.

Revenind la o mai veche chestiune, considerată de el, pe bună dreptate, foarte importantă, chestiune pe care o dezbătuse și pentru care pledase și în perioada misiunii la Viena, problema presei și propagandei revoluționare în străinătate, Golescu-Negru menționa că publicistul francez filo-român Paul Bataillard scrisese o lucrare despre problema românească pe care agentul român avea intenția să o tipărească în nu mai puțin de 2000 de exemplare, pentru a o distribui membrilor Adunării Naționale a Franței.

Neoprindu-se aici, el intenționa traducerea ei în limbile germană și engleză și expedierea ei peste hotare. De asemenea, el pleda cu stăruință pentru angajarea de redactori români cunoscători ai limbii franceze, pe termen nedeterminat, permanent, în presa franceză, pentru a servi cauza revoluției române. Și dădea chiar câteva nume în această direcție: francezii Bataillard și Desprez, dar și românul Coradini.

Referindu-se apoi la audiența acordată de șeful diplomației franceze, Jules Bastide (foto), și la rezultatele acesteia, Golescu arată că interlocutorul său era adeptul dreptului la viață a tuturor națiunilor și al sprijinului acordat „națiunilor încă tinere din Europa Orientală”, acestea plasate fiind sub protecția dreptului public european. Jules Bastide îi făgăduise numai 5 000 de puști, acest gest constituind, în viziunea lui, „un antecedent fericit”, numărul acestora putând crește periodic.

De asemenea, ambasadorului Franței la Constantinopol, generalul Jacques Aupick, i se trasau instrucțiuni exprese să sprijine cauza revoluției, programul revoluționar în 22 de puncte și Unirea Principatelor. Totodată, ministrul de externe al Franței revoluționare s-a arătat extrem de binevoitor în găsirea unor specialiști în finanțe care să fie trimiși în Valahia și să acționeze acolo.

În încheierea raportului, diplomatul pleda pentru necesitate a întocmirii cât mai grabnice a „adresei poporului din Țara Românească” care trebuia să fie trimisă popoarelor Europei și care trebuia semnată de un număr cât mai mare de oameni sau ca cel puțin acest document să fie înlocuit prin adrese expediate parlamentelor din Viena, Paris, Frankfurt sau Londra, din partea Locotenenței domnești. Golescu-Negru mai solicita trimiterea câte unui agent în susmenționatele capitale, în special la Londra.

După cinci zile, Golescu-Negru expedia un nou raport, de data aceasta Locotenenței domnești, în care, după ce critica întârzierea cu care se acționase în plan diplomatic, sfătuia continuarea cu orice preț a negocierilor cu Imperiul Otoman, partea română urmând a accepta noile cedări impuse, cu excepția problemei mănăstirilor „închinate” și aceea a gărzilor naționale.

Precizând că 5.000 de puști deja fuseseră expediate de la Paris spre București, agentul anunța numirea unui nou consul al Franței la București, Ségur de Peyron, diplomat caracterizat ca având multă bunăvoință față de revoluția din Țara Românească. De asemenea, el readucea în discuție problema adreselor numai către guvernele acum – parlamentele nu mai erau menționate – din Viena.

Paris, Frankfurt, Londra, cărora li se adăugau Constantinopol și Sankt Petersburg, el continuându-și pledoaria pentru intensificarea acțiunii de propagandă prin presa străină și sugerând trimiterea lui Ion Ghica la Londra, ca unul care cunoștea foarte bine realitățile din acea țară, mediul politico-diplomatic și poporul englez.

Ioan Maiorescu agent pe lângă Dieta germanică

Ultimul diplomat al revoluției române pașoptiste a cărui activitate o vom analiza este Ioan Maiorescu (foto), acreditat, după cum am văzut, agent „pe lângă onorabila Dietă germanică”, fiind autorizat „ de a trata și de a lua angajamente în numele său și în numele țării”. Străbătând Transilvania, Ungaria și Austria, diplomatul român a ajuns la Erfurt, la 23 august.

Apoi, agentul a fost primit la Frankfurt „în calitate diplomatică” iar „creditiva i se citi în parlament, unde i se dete și ședere pe băncile diplomaților”. Din Frankfurt, Ioan Maiorescu a întreținut o constantă corespondență cu colegul său aflat la Paris, Alecu G. Golescu- Negru. Într-o scrisoare expediată la 6 septembrie, el îi expunea direcțiile de bază ale acțiunii sale diplomatice: a. „A lucra ca mai întâi de toate să asigurăm existența Principatelor, așadar cauza Moldovei nu se poate despărți de a noastră; b. Pe lângă acest punct principal, a familiariza pe oameni cu ideea unei Românii întregi”.

Într-o nouă scrisoare adresată lui Golescu- Negru, Maiorescu îl încunoștința pe acesta că fusese chemat de ministrul de externe Schmerling, care stătuse de vorbă cu el vreme de o oră, interval în care îl asigurase pe diplomatul român că întregul guvern era ferm hotărât să nu lase Principatele la cheremul Rusiei țariste. „Ei simt toți – concluziona Maiorescu – importanța noastră pentru Europa”.

În aceeași scrisoare, Maiorescu îi arăta lui Golescu-Negru că era decis să întocmească un memorandum referitor la revoluția din Principate, pe care să îl prezinte guvernului și parlamentului de la Frankfurt. De altfel, atât Schmerling, cât și, ulterior, Gagern, președintele parlamentului, îi solicitaseră un atare document, un memorandum asupra situației politice din Principate.

De asemenea, agentul român la Frankfurt acționa pe lângă autoritățile germane în vederea trimiterii de către acestea a unei persoane influente la Constantinopol, care să intervină într-un mod decisiv pentru cauza revoluției în Principate „din partea Germaniei”. La 14 septembrie, la o zi după înăbușirea revoluției în Țara Românească de către armatele otomane care pătrunseseră în acest scop în București, însă fără a cunoaște această dureroasă realitate, Maiorescu îi scria din nou lui Golescu-Negru, căruia îi împărtășea faptul că fusese primit în audiență de către Gagern, președintele Parlamentului de la Frankfurt, care, după ce îl ascultase cu toată atenția și receptivitatea, îi sugerase o entitate statală destul de bizară la acea vreme: unificarea Bucovinei, Moldovei, Valahiei și Transilvaniei într-un regat numit România, condus de un principe austriac și aflat sub suzeranitatea Germaniei.

Două zile mai târziu, Maiorescu redactase memorandumul solicitat, document în care pleda pentru constituirea regatului România „sub protecțiunea Germaniei”. Era însă, oricum, evident, prea târziu. Sfârșitul revoluției a venit, brutal, însă previzibil, la 13 septembrie, odată cu intrarea trupelor otomane în București. Cu numai o zi înainte, la 12/24 septembrie 1848, Dimitrie Brătianu și Alecu G. Golescu-Negru fuseseră acreditați agenți diplomatici pe lângă „diversele puteri prietene din Europa”.

Acțiunea diplomatică continua. Și ea va continua și după 13/25 septembrie 1848. În conformitate cu justele și pertinentele aprecieri ale academicianului Dan Berindei, care a studiat cu minuțiozitate activitatea reprezentanților diplomației românești la 1848, fiind o autoritate de necontestat în materie, „revoluția română din 1848, folosind tradițiile de politică externă din perioada anterioară, dar orientându-le într-o direcție fundamental nouă, a concretizat prima etapă a existenței unei diplomații românești unitare, a unei activități de politică externă care a recurs la mijloacele diplomatice moderne și care a avut ca obiective principale interesele națiunii în ansamblul ei, afirmarea ei politică în teritoriile supuse dominației habsburgice , apărarea fermă a autonomiei statelor românești, pregătirea dobândirii independenței depline și a unificării statale a națiunii în integralitatea ei” [1].

Și dacă acțiunea diplomaților Revoluției române de la 1848 nu a reușit să împiedice intervenția armatelor străine — otomană și țaristă în Țara Românească și Moldova, austriacă în Transilvania — care au înfrânt revoluția, ea a contribuit la înțelegerea de către guvernele statelor din centrul și occidentul Europei a faptului că, în evoluțiile și desfășurările politice viitoare la nivel continental, trebuia luată în calcul și poziția Principatelor Române.

NOTE

1. Dan Berindei, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea independenței de stat (1821- 1877), Editura Albatros, București, 1995, p.95-96. De asemenea, a se mai consulta lucrarea, Dan Berindei, Din începuturile diplomației românești moderne, Editura politică, București, 1965.