⬆

Declinul Bizanţului: Care au fost cauzele cuceririi Constantinopolului de către cruciați

Autor: David Linus Neagu

Una dintre marile provocări ale istoriografiei este de a explica cauzele cuceririi Constantinopolului. Este cea de-a Patra Cruciadă rezultatul unui șir lung de evenimente ce au reprezentat o confruntare între Occident și Imperiul Bizantin? A reprezentat materializarea unei dorințe mai vechi a cruciaților, exprimată pentru prima dată de Bohemond I în timpul Primei Cruciade și a cruciadei din 1107-1108?

Bizanțul se confrunta cu un declin ce a urmat morții lui Manuel I Comnenul, survenită în 1180. Când Alexios I a ajuns împărat, în 1081, granițele imperiului fuseseră împinse până aproape de Constantinopol. Acesta a început să recupereze, treptat, din teritoriile pierdute în timpul secolului al XI-lea. Balcanii până la Dunăre intră din nou sub autoritatea Constantinopolului, alături de porturile din Asia Mică și de o serie de insule din Marea Egee.

Ioan al II-lea și Manuel I încearcă să reimpună controlul imperial asupra Ciliciei și Siriei – și reușesc, chiar dacă pentru perioade scurte de timp. Constantinopolul încă se bucură de un prestigiu de neegalat – de departe cel mai populat și mai cosmopolit oraș al lumii creștine. Chiar și unii vecini care se luptau cu Bizanțul adoptă o serie de elemente ale limbajului politic de factură bizantină – ca în cazul selgiucizilor de Rum sau chiar al lui Saladin. Însă, după moartea lui Manuel I, imperiul se cufundă într-o nouă criză.

Deja din 1176, când Manuel fusese învins la Myriokephalon, influența Constantinopolului asupra Orientului începe să dispară. Invazia normandă din 1185 și cucerirea orașului Salonic au scos la iveală declinul ultimilor ani. Imperiul Bizantin în timpul dinastiei Comnenilor avea doi piloni pe care se baza: împăratul și armata. Alexios I, Ioan al II-lea și Manuel I au fost împărați energici, care au reușit să apere granița imperială. În rândurile armatei și ale administrației au început să pătrundă din ce în ce mai mulți străini (latini, armeni, turci, slavi), astfel că, treptat, în capitala bizantină s-a conturat o opoziție de factură „naționalistă”, în sensul în care dorea excluderea străinilor și promovarea autohtonilor.

Aceste nemulțumiri ale populației izbucnesc în 1182, când zeci de mii de latini din Constantinopol sunt uciși sau forțați să părăsească orașul. Problema este că, încă din timpul lui Alexios I, armata se baza mai mult pe contingentele străine, decât pe trupele autohtone, care suferiseră în timpul reformelor instituite de unii împărați în secolul al XI-lea (de pildă, Constantin al X-lea Ducas decide să demobileze themele orientale, chiar într-un moment de cumpănă, reprezentat de înaintarea turcilor selgiucizi către Asia Mică). Astfel că ponderea din ce în ce mai mică a străinilor în armata bizantină a dus și la scăderea calității acesteia per ansamblu.

O altă problemă era reprezentată și de pierderile teritoriale, care se materializau prin scăderea taxelor, deci mai puțini bani care puteau fi investiți în apărarea granițelor.

Relațiile familiale și jocurile politice occidentale

Unii istorici consideră că una dintre cauzele declinului bizantin de la sfârșitul secolului al XII-lea este de ordin structural. Alexios I Comnenul (foto dreapta) își pune familia și relațiile personale pe primul plan – funcțiile militare se acordă pe baza legăturilor pe care indivizii le aveau cu dinastia Comnenilor. Astfel era eliminat pericolul venit din partea altor familii aristocratice care ar fi putut deține funcții importante în aparatul de stat. Însă împărații puteau fi amenințați de propriii membri ai familiei care dezvoltau ambiții la tron, ceea ce avea să se întâmple după moartea lui Manuel I. Atât timp cât membrii familiei sunt ținuți în frâu de un împărat energic, chiar dacă pericolul uzurpării nu dispare, bazileul îl poate contracara.

Însă, atunci când pe tronul din Constantinopol a ajuns Alexios al II-lea, care era minor, iar guvernarea era asigurată de o regență, nu mai exista niciun obstacol în calea ambițiilor diferiților membri ai familiei imperiale. În ceea ce privește relația cu Europa latină, Bizanțul a fost nevoit să se implice în jocurile politice occidentale ca să rămână relevant și să țină pasul cu interesul crescut al Apusului față de Răsărit. În momentul în care nu mai face acest lucru, devine o țintă ușoară, iar luptele pentru tron din perioada 1180-1204 îi determină pe pretendenții bizantini să ceară ajutorul Occidentului.

Pe lângă relațiile lui Alexios I cu lumea apuseană (în lucrarea istoricului Peter Frankopan, The First Crusade. The Call from the East, împăratul bizantin este considerat drept principalul responsabil pentru lansarea Primei Cruciade), și urmașii săi au continuat să mențină legături strânse cu Europa latină. Începând cu anul 1135, Ioan al II-lea Comnenul îi scrie papei Inocențiu al II-lea cu privire la problema uniunii religioase. El încheie și o alianță matrimonială cu Conrad al III-lea, regele Germaniei: cumnata lui Conrad, Bertha, este logodită cu Manuel, cel mai tânăr fiu al lui Ioan. Împăratul bizantin dorea să formeze un regat oriental, care să cuprindă Antiohia, Cilicia, Cipru și Attaleia și care urma să fie condus de Manuel.

Manuel I Comnenul, care a ajuns pe tronul imperiului în 1143, a dorit să refacă, pe cât era posibil, unitatea Imperiului Roman, astfel că a hotărât să joace cartea unirii cu Roma pentru a-i determina pe papi să îi susțină pretențiile teritoriale din Italia împotriva normanzilor sau a germanilor. Succesul politicii sale a fost limitat: bizantinii au ocupat orașul Ancona, pe care doreau să îl folosească drept cap de pod pentru o expansiune ulterioară în Italia. Venețienii au fost un partener politic la care Manuel, fie că a vrut, fie că nu, a trebuit să apeleze în anumite contexte. Astfel că, în timpul celei de-a Doua Cruciade, când trupele bizantine din teritoriile occidentale ale imperiului sunt ocupate cu monitorizarea armatelor cruciate, Roger al II-lea lansează o serie de raiduri, iar singura care îl oprește este Veneția. Manuel le promite în schimb extinderea cartierului din Constantinopol și reînnoirea privilegiilor din 1082.

Latinii vor să se implice în politica bizantină

În momentul în care Alexios Anghelos a sosit în tabăra cruciată de la Zara, s-a ivit oportunitatea ca latinii să se implice în viața politică a imperiului și să fie răsplătiți pentru asta. Chiar dacă pare greu de crezut, pentru prinții latini obiectivul final al cruciadei nu era abandonat, ci doar întârziat, fiind nevoiți să facă rost de bani cu care să își plătească datoria față de Veneția. De partea cealaltă, dogele Enrico Dandolo vedea oportunitatea de a rezolva problema financiară, de a obține avantaje comerciale în Bizanț în detrimentul Genovei și Pisei și de a transporta armata cruciată până la destinația finală.

Când a fost prezentat în tabăra cruciată planul de a-l repune pe tron pe Alexios Anghelos, mai mulți prinți s-au opus, argumentând că trebuiau să se deplaseze cât mai repede către Egipt pentru a nu rămâne fără bani și resurse.

De cealaltă parte, cei care susțineau proiectul de implicare a latinilor în politica bizantină considerau că banii primiți din partea grecilor puteau fi de ajuns pentru a-i plăti pe venețieni și a prelungi cruciada cu încă un an sau chiar doi – deci, posibilitatea de a întreprinde mai multe acțiuni în Țara Sfântă. Printre cei care au părăsit cruciada și au plecat de bună voie spre Țara Sfântă se număra și Reynald de Montmirail, vărul lui Ludovic de Blois – dovada că existau și prinți din anturajul liderilor care nu erau de acord cu strategia propusă de aceștia.

În acel moment, situația juridică a cruciaților era cel puțin bizară: Balduin de Flandra şi alți prinți s-au căit și i-au spus papei că au atacat Zara din necesitate. Însă venețienii nu au făcut acest lucru, motiv pentru care au rămas excomunicați. Nici Inocențiu al III-lea nu a adoptat o poziție fermă față de diversiunea cruciadei către Constantinopol – inițial, a condamnat acest plan, însă se pare că promisiunea lui Alexios Angelos de a uni biserica greacă cu cea romană l-ar fi îmbunat pe papă.