De la vikingi la normanzi: războinicii care au înspăimântat Europa

În decurs de numai câteva decenii, normanzii au dat uitării limba şi tradiţiile strămoşilor. Setea de bogăţii şi cuceriri însă nu a pierit niciodată. Din nordul Franţei au luat cu asalt întreaga Europă.

La orizont, se vedea cum coasta verde a Angliei se ridica maiestuoasă din mare. Nimic nu l-a atras vreodată mai tare pe Wilhelm Cuceritorul în cei 38 de ani ai săi. Ducele de Normandia era însoţit în acea dimineaţă de septembrie a fatidicului an 1066 de nu mai puţin de 700 de corăbii ce transportau 7500 de soldaţi greu înarmaţi. Majoritatea erau chiar normanzii Cuceritorului, un melanj de cutume occidentale şi virtuţi militare vikinge. Nicio acţiune nu era prea riscantă pentru un normand care deja pusese ochii pe pradă. Iar Wilhelm nu era în niciun caz primul care să îşi croiască gloria cu sabia. Italia de sud se afla în mâinile normanzilor, extinzându-se în fiecare an pe seama vecinilor. Acest grup războinic ţinea în suspans întreaga lume, de la dealurile Scoţiei până în leagănul crestinătăţii din Tara Sfântă, iar ceea ce realizase Wilhelm nu era decât apogeul unor evenimente care e desfăşurau deja de 150 de ani pe teritoriul Franţei.

Marea aventură europeană

In 911, o flotă de vikingi dornici de aventură a navigat în amonte pe râul Eure, prăduind totu în cale. Odată parcurşi 150 de km., au capturat oraşul Chartres. Vikingii erau conduşi de un lideri experimentat pe nume Rollo, care apare în epopeile islandeze cu numele de Gange-Rolv, fiul lui Ragnvald Mørejarl, în vreme ce alte surse medievale îi atribuie origine daneză. Rollo era mai mereu un oaspete nepoftit de-a lungul acestor râuri. Jefuise oraşul Rouen şi făcuse parte din armata care în 885 aproape că a cucerit Parisul. În 911, nobilii occidentali şi-au adunat oştile pentru a pune capăt intruziunilor. Vikingii nu au reuşit să scape, iar dupa o zi însângerată s-au trezit înconjuraţi. Siguri de victorie, creştinii plănuiau să masacreze armata lui Rollo. Vikingul însă nu avea de gând să se predea ca mielul la tăiere ci, la adăpostul întunericului, şi-a adunat oamenii de pe deal şi au pornit spre focurile de tabără ale inamicilor. S-a produs o hărmălaie de nedescris, întesată cu strigăte războinice, iar vikingii se îndreptau spre râu. Cei care au reuşit să scape au împins repede corăbiile şi au pornit mai departe pe râu. Rollo era printre ei.

Francia de vest nu a reuşit să îl elimine şi nici să îi impingă pe vikingi înapoi spre mare. În acest caz al eşecului militar, urmau de obicei tratative de pace. Tezaurul însă era gol, aşa că de data asta scandinavii nu mai puteau fi mituţi. Drept urmare, Carol cel Simplu a găsit o altă soluţie, isteaţă dar şi riscantă. A decis să îi ofere lui Rollo bucata de coastă din jurul oraşului Rouen, dacă accepta botezul şi presta jurământ de loialitate, adică avea obligaţia de a proteja zona de alţi vikingi. Rollo a aceptat. O anecdotă spune că nu a fost deloc încântat că trebuia să-i sărute picioarele noului său senior, aşa că şi-a rugat un camarad să ridice picioarele regelui, răsturnându-l. apoi vikingii s-au stabilit la Rouen, iar Rollo si-a luat numele creştin de Robert şi s-a însurat cu fiica unui conte local. Din întâlnirea celor două culturi s-au născut normanzii, care un secol mai târziu şi-au părăsit teritoriul şi au scris o pagină de istorie, prin bravură dar mai ales o lipsă totală de scrupule.

Rollo şi războinicii său încă se adaptau noului stil de viaţă când căpetenia se apropia de sfârşitul vieţii în 932. Gândul vieţii de apoi l-a dus la concluzia că trebuiau împăcate şi credinta veche şi cea nouă, asa că biserica a primit daruri în aur, iar zeului Odin i-au fost sacrificaţi 100 de prizonieri. După prima generaţie de vikingi, a început asimiliarea, cel puţin la nivel superficial. Oricum nu reprezentau decât o minoritate în noul teritoriu, iar migraţia ulterioară nu a schimbat prea tare demografia. De aceea şi sunt atât de puţine toponime de origine scandinavă în Normandia, spre deosebire de zona aflată sub control danez din nord-estul Angliei. Restul Franciei îi priveau cu suspiciune pe normanzi, temându-se să nu revină la vechile obiceiuri. Papa şi Biserica îi ţineau sb observaţie, pentru că în ciuda convertirii, normanzii nu puneau prea mare preţ pe sacralitatea unor cutume. Preoţii protestau de pildă împotriva preferinţei nobilimii pentru poligamie. Totuşi, urmaşii lui Rollo au fost de folos bisericii, nu în ultimul rând graţie donaţiilor. În plus, au servit şi puterii regale, drept urmare fieful lor s-a mărit, provicia a devenit cea mai puternică din Franţa, iar căpeteniile au început să se autointituleze duci.

Micul regat al lui Rollo a supravieţuit, deşi avea duşmani din toate părţile. Alte grupuri de vikingi bântuiau coasta, iar granitele erau amenintate şi de vecinii nemulţumiţi de darul pe care normanzii îl primiseră de la Carol cel Simplu. Unii au încercat să îi obţină anularea. Normanzii însă şi-au dezvoltat o armată solidă, care se baza pe cavaleria grea, ale cărei calităţi au impresionat în aşa fel încât era dorită în trupe de mercenari. În jurul anului 1000, mulţi au plecat din Normandia şi s-au îndreptat spre sudul Italiei, unde conflictele dintre bizantini, arabi şi longobarzi le asigurau “locuri de muncă” permanente. În curând însă nu s-au mai limitat la simplul statut de mercenari şi au intervenit în complicatul joc al puterii. Ca şi strămoşii lor, au împrumutat câte ceva din culturile locale şi s-au amestecat cu populaţia, rezultând un nou melanj care a contribuit la dezvoltarea Italiei de sud. Activitatea lor în Mediterana însă păleşte în comparaţie cu marea aventură militară din Anglia.

Marea aventură engleză

Sămânţa conflictului a fost plantată în 1035, când descendentul lui Rollo, Robert, a surprins pe toată lumea lăsând moştenitor un copil de 8 ani. Ducele a decis să plece la Ierusalim pentru a cere mila lui Dumnezeu. Noul duce, Wilhelm, era copilul lui Robert cu fiica unui tăbăcar, de unde porecla iniţială de ‘barstardul’. Familia lui Wilhelm avea strânse le gături cu casa regală engleză. Alianţa a început cu o căsătorie regală şi s-a întărit în 1013, când regele Ethelred a fugit din calea scandinavilor şi a căutat adăpost în Normandia. Regele danez Svein Tjugeskjegg şi armata sa măreaţă au izbutit să cucerească Anglia. Ethelred a venit cu copii cu tot, care au crescut la curtea ducilor normanzi. Unul dintre ei, Edward, a preluat în 1042 tronul pierdut al tatălui său, care rămăsese gol. Edward însă nu avea un caracter puternic, iar anii în exil au permis influenţa normandă. O mulţime de nobili au venit cu Edward în Anglia, unde au primit funcţii importante, în ciuda protestelor locale. Wilhem era încă acasă dar urmărea curios evenimentele. Edward nu a procreat, ceea ce lăsa deschisă o poartă către tron. Wilhelm l-a manipulat sistematic pe rege, până ce scopul a fost atins. La un moment dat prin 1050, acesta a primit un fel de promisiune că va moşteni tronul. Mesajul ar fi fost transmis de lordul Harald Godvinsson, conform tapiseriei Bayeux, dar poate fi vorba de o falsificare normandă. Când Edward se afla pe patul morţii în 1066, tocmai Harald a fost indicat drept succesor. Vestea a înfuriat Normandia, iar Wilhelm a jurat să se răzbune pe ‘trădătorul’ Harald. A ordonat imediat construirea de corăbii.

După 6 luni de pregătiri meticuloase, Wilhelm şi-a adunat o armată puternică, ce urma să fie transportată de vase care semănau izbitor cu flota de odinioară a vikingilor. Pe 27 septembrie au pornit, iar în dimineaţa următoare au poposit la ţărm fără a întâmpina vreo rezistenţă. Recent încoronatul rege Harald Godvinsson tocmai se luptase cu oastea lui Harald Hårdrade la Stamford Bridge, în nord, învingând ultima invazie scandinavă din Anglia. Numai că un duşman şi mai mare îl aştepta. S-a întors către sud cu o oaste adunată în grabă şi a pregătit liniile de luptă pe un deal lângă Hastings. Pe 14 octombrie avea să se decidă cursul istoriei. Englezii s-au luptat într-un stil similar cu al vikingilor, alcătuind un zid de scuturi şi mânuind securi late. Arma lui Wilhelm însă o reprezentau călăreţii care luptau cu săbiile. Într-o primă fază, normanzii nu au putut să spargă zidul. Oboseala însă, împreună cu nişte decizii proaste, au dus la dezastru. Câţiva dintre războinicii lui Harald au iniţiat atacuri pe contu propriu, creând o breşă de care normanzii au profitat din plin. Cai şi soldaţi au pătruns din plin în rândurile inamice, zădărnicind regruparea. Odată instaurat haosul, normanzii au putut să îşi dovedească superioritatea şi ca infanterişti. Iar odată ce Harald a fost străpuns de o săgeată, s-a dat şi verdictul final.

Pe 1 iulie, Wilhelm a fost încoronat la Londra. Asemenea lui Rollo, a jurat să respecte tradiţiile noului teritoriu. Normanzii învăţaseră că adaptarea era cel mai scurt drum spre putere. Legile nu s-au schimbat peste noapte, dar puterea fusese acaparată. Normanzii i-au înlocuit pe vechii nobili, iar ţăranii au avut şi ei mult de suferit. O cincime din populaţie a pierit, nu atât în luptă, cât din cauza confiscării pământurilor şi foametei ce a urmat. S-au făcut despăduriri masive pentru terenuri de vânătoare, s-au distrus cartiere din Winchester sau Cambridge pentru a face loc castelelor de piatră şi s-a profitat atât de mult de pe urma oamenilor simpli încât Wilhelm a ajuns unul din cei mai bogaţi oameni din lume. Şi din istorie. Când a murit în 1087, se spune că era atât de gras încât siciriul nu s-a putut închide.

Puterea normandă a atins apoi şi Scoţia şi irlanda, în vreme ce normanzii din Italia au plecat în cruciadă pentru a câştiga teritorii în Tara Sfântă. Pe oriunde treceau, lăsau în urmă bocete şi distrugere. De la aşezarea lui Rollo până la cucerirea Irlandei 200 de ani mai târziu, războincii normanzii au prădat, s-au adaptat, au cucerit, ridicându-se la înălţimea faimei strămoşilor din nord.  

sursa:historienet.no,  Bjørn Bojesen

"Normannene skapte frykt i Europa"