De ce nu mai naștem acasă? Istoria unei decizii care a schimbat corpul femeii

Maternitatea reprezintă unul dintre cele mai sensibile teste ale oricărui sistem de sănătate. Felul în care o societate își organizează îngrijirea femeilor însărcinate spune multe despre prioritățile sale medicale, sociale și culturale.

Cazul Marii Britanii și ecourile sale în Europa și România

Povestea noastra incepe de la Marea Britanie unde un studiu recent prezinta o serie de informatii cvasi-uitate si pierdute. În Anglia și Țara Galilor, îngrijirea maternității este astăzi supusă unei presiuni considerabile: creșterea fertilității, înmulțirea sarcinilor considerate „cu risc ridicat” — generate, printre altele, de obezitate și de numărul tot mai mare de femei care nasc după 40 de ani — precum și constrângerile bugetare au mutat atenția aproape exclusiv asupra performanței secțiilor de maternitate din spitale, potrivit turismistoric.ro

Un studiu istoric realizat în Marea Britanie de Angela Davis, cercetătoare la Universitatea din Warwick, arată însă că această concentrare asupra spitalului este relativ recentă. Mai mult, istoria maternității europene — inclusiv cea românească — indică o realitate mult mai diversă, în care nașterea a fost mult timp un eveniment domestic, comunitar și profund uman, nu exclusiv medicalizat.

Îngrijirea maternității înainte de spital: o realitate uitată

Angela Davis subliniază că, timp de secole, îngrijirea maternității nu s-a limitat la paturi de spital și tehnologii sofisticate. În Marea Britanie, ca și în mare parte din Europa Centrală și de Est, inclusiv în România, nașterea era asistată la domiciliu de moașe, femei cu experiență transmisă din generație în generație.

În prima jumătate a secolului XX, îngrijirea maternității presupunea un echilibru fragil între intervenția medicală — atunci când era absolut necesară — și bunăstarea emoțională a mamei, a copilului și a familiei. Această balanță, arată cercetarea, a fost adesea pierdută odată cu mutarea nașterii în spațiul spitalicesc.

Paradoxul nașterii moderne: mai puțini copii mor, mai multe mame sunt în pericol

Deceniile de dinaintea anilor 1940 au fost marcate de o contradicție majoră: mortalitatea infantilă a scăzut, dar mortalitatea maternă a crescut. În acest context, primele mișcări feministe din Marea Britanie au cerut accesul femeilor la nașterea în spital, nu doar pentru a reduce riscurile medicale, ci și pentru a beneficia de îngrijire și recuperare după naștere.

Situația nu era diferită în alte state europene. În România interbelică, accesul la spitale era limitat, mai ales în mediul rural, iar nașterea rămânea un eveniment privat, gestionat în familie. Spitalul era perceput ca o soluție de ultimă instanță, rezervată cazurilor grave.

Asigurările, clasa socială și accesul la nașterea în spital

În Marea Britanie, până la mijlocul secolului XX, nașterea în spital era un privilegiu social. Asigurările medicale erau legate de munca salariată, iar multe femei nu beneficiau de ele. Capacitatea spitalelor era limitată, iar nașterea în spital era rezervată femeilor care își permiteau costurile sau celor considerate „cazuri speciale”.

Această situație reflectă un model larg european. În România, până la instaurarea sistemului sanitar de stat, accesul la îngrijire medicală instituționalizată era profund inegal, iar mortalitatea maternă rămânea ridicată, mai ales în zonele rurale.

1948 și schimbarea decisivă: statul preia nașterea

Crearea Serviciului Național de Sănătate (NHS) în Marea Britanie, în 1948, a eliminat bariera asigurărilor și a accelerat tranziția către nașterea în spital. Apariția noilor tehnologii — inducerea travaliului, îngrijirea nou-născuților prematuri — a consolidat ideea că spitalul este locul „sigur” pentru naștere.

Momentul-cheie a fost Raportul Peel din 1970, coordonat de un obstetrician consultant, care sugera explicit că nașterea în spital este cea mai sigură opțiune. Deși ulterior raportul a fost criticat pentru lipsa unor dovezi solide, impactul său a fost major: începând cu anii ’70, peste 95% dintre nașteri aveau loc în spitale.

Fenomenul s-a repetat, cu decalaje temporale, în aproape toată Europa de Est, inclusiv în România comunistă, unde nașterea a fost mutată sistematic în spital, sub control strict medical și administrativ.

Dispariția nașterii la domiciliu și începutul conflictelor

Odată cu această tranziție, infrastructura tradițională a nașterii la domiciliu — moașele, rețelele comunitare, sprijinul familial — a dispărut. În Marea Britanie, imaginea acestei lumi pierdute a supraviețuit doar în reprezentări nostalgice, precum serialul Call the Midwife.

Însă conflictele nu au dispărut. Dimpotrivă, ele s-au mutat din spațiul casei în cel al instituției.

Medicalizarea nașterii și reacția feministă

Începând cu anii ’60–’70, feministele britanice au început să conteste „medicalizarea” excesivă a nașterii, susținând că aceasta limitează autonomia femeilor. Organizații precum National Childbirth Trust au cerut schimbări concrete, inclusiv prezența taților la naștere — o idee care a stârnit opoziție în rândul structurilor medicale tradiționale.

Angela Davis notează că aceste organizații au încercat inițial colaborarea cu sistemul medical, dar au ajuns, treptat, într-o relație conflictuală cu acesta. Un proces similar a avut loc și în alte țări europene, inclusiv în România postcomunistă, unde dezbaterea despre drepturile femeii în sala de nașteri rămâne deschisă.

Wendy Savage și contestarea autorității medicale

Un moment simbolic a avut loc în anii ’80, când medicul Wendy Savage a susținut reducerea intervențiilor medicale în timpul nașterii. Suspendată pentru presupusă incompetență, ea a fost ulterior reabilitată în urma unei anchete oficiale.

Cazul a marcat o ruptură: autoritatea incontestabilă a „bărbaților în halate albe” a început să fie pusă sub semnul întrebării, iar experiența subiectivă a femeilor a devenit relevantă în evaluarea îngrijirii maternității.

Îngrijire medicală bună, dar lipsă de sprijin emoțional

Interviurile realizate de Angela Davis cu mame din generații diferite au scos la iveală o concluzie comună: deși îngrijirea medicală era, în general, eficientă, dimensiunea emoțională a fost adesea neglijată.

Această constatare rezonează și cu experiențele raportate în Europa de Est, unde spitalele au fost mult timp percepute ca spații impersonale, dominate de reguli stricte și relații ierarhice.

Nașterea acasă sau un spital mai uman?

Susținătorii nașterii la domiciliu au continuat să argumenteze că aceasta oferă cea mai bună protecție a bunăstării materne. Alții au propus o soluție de compromis: spitale mai mici, unități de maternitate coordonate de medici de familie, personal cunoscut, mai puțină impersonalitate.

În multe state europene, inclusiv în România contemporană, această dezbatere este încă activă, mai ales în contextul crizelor de personal medical și al neîncrederii publice în sistemul sanitar.

O dezbatere nerezolvată a Europei moderne

Deși mutarea nașterii în spital pare o decizie definitivă, istoria arată că întrebarea fundamentală rămâne deschisă: este spitalul singurul loc legitim pentru naștere?

Așa cum concluzionează Angela Davis, îngrijirea maternității oscilează constant între frica de risc, fascinația pentru tehnologie și dorința unei experiențe umane autentice, bazate pe comunicare, încredere și relații durabile între femei și cei care le asistă la naștere.

Numărul nașterilor la domiciliu rămâne redus. Dar, în Marea Britanie, ca și în restul Europei, inclusiv în România, întrebarea esențială a prezentului este dacă dominația spitalului trebuie menținută sau regândită.