Darya-i-Nur - „Oceanul de lumină” al Orientului. Istoria celui mai mare diamant roz din lume

Venit din îndepărtata Indie, în custodia Băncii Centrale din Iran se află cel mai mare diamant roz din lume, montat într-o ramă de aur și încununat cu o coroană ținută de către doi lei. A fost nevoie de 457 de diamante și de 4 rubine ca bijuteria capodoperă cu Daria-i-Nur în centru să fie desăvârșită.

Acest diamant, la fel ca și cunoscutul Koh-i-Nur din Colecția Regală Britanică, a fost extras din mina Kollur din Andhra Pradesh. Diamantul a fost inițial deținut de dinastia Kakatiya, iar ulterior a fost al dinastiei Khalji și al împăraților dinastiei Moghul. Mergând mai departe pe firul istoriei, aflăm că în 1739, Șahul Nader din Iran a invadat nordul Indiei, ocupând Delhi. Drept preț de răscumpărare al coroanei indiene, acesta i-a pretins împăratului Muhammad întregul tezaur al țării, inclusiv Daria-i-Nur (foto jos).

După moartea Șahului Nader în 1747, diamantul a fost moștenit de nepotul său, Sharukh Mirza. De acolo, a căzut în mâinile lui Lotf Ali Khan. După înfrângerea lui Lotf Ali Khan de către Mohammad Khan Qajar, care a înființat dinastia guvernantă Qajar din Iran, Darya-i-Nur a intrat în tezaurul Qajar. În tot acest timp, despre Naser al-Din Șah Qajar aflăm că se spunea că îi plăcea foarte mult diamantul, pe care îl purta adesea sub forma unei banderole, agrafe aigrette sau broșe, iar întreținerea diamantului era o onoare acordată persoanelor de rang superior. S-a transmis apoi din generatie in stare brută până în anul 1831.

Conducătorul de atunci, Nasser-ed-Din, a ordonat șlefuirea diamantului si montarea sa într-o ramă de aur, care este și azi o emblemă pentru Iran. Prelucrarea pietrei a durat peste un an, la finalul procesului bijuteria a pierdut peste 50% din cantitate. O dispută între Casa Regală Britanică si Iraniană, a conferit și mai multă atenție internațională bijuteriei. Cercetătorii englezi de la jumătatea secolului al XIX-lea, susțin că bijuteria a fost cumpărată de către East India Company si expusă la muzeul din Crystal Palace, Londra, in anul 1851. Oficialii iranieni ai Băncii Centrale Iraniene de la Teheran susțin că bijuteriile Coroanei Regale nu au părăsit niciodată țara.

Într-un fel sau altul, se crede că la discreția Guvernului Britanic, piatra a fost oferită la licitație în 1852, când a fost achiziționată de Khwaja Alimullah și returnată Indiei. Acolo a fost văzută la Calcutta de regele George al V-lea și de regina Maria în 1912. După divizarea Indiei, piatra a fost transferată în Dhaka, capitala Bangladeshului modern, unde se spune că era păstrată într-un seif din Banca Sonali și, conform informațiilor unor surse, i-a fost verificată autenticitatea de către o echipă de experți.

Împărăteasa Farah a Iranului, încoronată de soțul ei, Șahul Mohammad Reza Pahlavi, la Ceremoniile Încoronării din 1967

Cu toate acestea, nu se știe cu siguranță cum de piatra prețioasă a ajuns una dintre vedetele principale ale Bijuteriilor Coroanei Iranului. Se poate ca Darya-i-Nur să nu fi părăsit niciodată posesia descendenților lui Nader Șah. Ceea ce rămâne un mister pentru noi este dacă Darya-i-Nur este sau nu parte din marea nestemată descrisă de Tavernier în 1642. Dacă da, înseamnă că cealaltă jumătate din ea stă în inima tiarei Noor-ul-Ain (foto jos).

Valoarea pe care o are acum ornamentul nu a fost estimată cu adevărat niciodată, considerându-se “de neprețuit”. Darya-i-Nur rămâne o bijuterie ce a scris istorie la pieptul regilor indieni și șahilor persani, și continuă să o facă, mai ales prin misterul emanat de aceasta. La fel ca și Koh-i-Nur, nu poate să rămână decât un obiect al fascinației istoricilor și geologilor, care va aduce aminte mereu și mereu de luptele și sacrificiile din trecut pentru țară, onoare și supremație.

Autor: Maria-Lavinia Buleac, Studentă în anul II la Universitatea din Craiova, Informatică și Inginer DevOps la SugarCRM